Festivalul roşiilor de la Izbiceni

"Viitorul este al roşiilor româneşti. Dacă nu s-or trezi străinii, să le cumpere cu pământ cu tot...”

"Ţăran sunt, ţăran îmi zice”

Muzică şi veselie în Parcul Agronomiei din Bucu­reşti. O bandă de lăutari îi zice "la nemurire” din acor­deon, din vioară şi din cobză. În jurul lor, joacă hora mare un grup de dănţăuşi, purtând tricouri verzi pe care stă scris: "Primăria Izbiceni”. La mese, sub copertine de plastic, vizitatorii degustă cu poftă sarmale, cârnaţi, fleici şi pastramă. Toţi vor ţine minte "Festivalul Roşiei de Izbiceni”, desfăşurat pe parcursul a patru sfârşituri de săptămână din septembrie/octombrie. Primarul şi directorul centrului cultural din vestita comună olteană s-au gândit să-şi vândă roşiile, vinetele şi ardeii, dar nu oricum, ci să se ducă pomina. Gabriel Mihalcea, ab­sol­vent al unei facultăţi de drept, a renunţat de mult să se mai gândească la avocatură, dedicându-se grădină­ritului şi culturii populare din satul lui. Îi place să spună că n-a încetat nici o clipă să fie ţăran. "Ţăran sunt, ţă­ran îmi zice”, parafrazează el un cunoscut cântec olte­nesc. Locuind în Izbiceni, satul său natal din fostul ju­deţ Romanaţi, actualul Olt, pe malul drept al Oltului, Mi­halcea crede că la acea răscruce de drumuri de câm­pie se află o bună parte din matricea oltenească moş­te­nită din străvechimea romană: grădinăritul şi obiceiu­rile de peste an. Coloniştii romani şi, mai târziu, pro­toromânii, ca să nu mai vorbim de olteni, vor fi păstrat cu grijă modul de viaţă al dacilor de câmpie. Nu se ştie dacă roşiile de Izbiceni sunt o comoară din acele tim­puri, dar e de ajuns să rupi în mâini şi să guşti o astfel de legumă, ca să-ţi aminteşti de gusturile ro­mâ­neşti de altădată. Sprijiniţi de primărie, grădinarii din Izbiceni au pornit să cucerească Bucureştiul. Pe mu­zica lui Tudor Gheorghe, erou pe viaţă al Izbi­ceniului (centrul cultural poartă deja numele marelui rapsod), recolta ţăranului de modă nouă s-a vândut în câteva ore. "Să fi avut de zece ori pe atâtea”, spune Mi­halcea, "şi tot nu-i mulţumeam pe toţi bucureştenii care ne-au cerut roşii”.

"A făcut un vecin o probă,
şi şase luni de zile, o roşie olandeză a rămas roşie, nu s-a muiat! Ce sunt astea? Tiugi modificate genetic?”

Gabriel Mihalcea este considerat un grădinar mic în Izbiceni. Ce-l deosebeşte de cei mai avuţi este în­drăzneala de a fi omul timpului său. De a încerca să se adapteze cerinţelor europene, cum ar fi asocierea şi modernizarea fermelor cu bani europeni. Când a venit pentru prima dată la un târg ţărănesc din Bucureşti, în urmă cu doi ani, a întrebat: "Ce roşii doriţi, dom­ni­lor?”. "Astea, ale voastre, de Izbiceni!”, au răspuns cei mai mulţi dintre cumpărători. "Astea le veţi avea... Şi, zău dacă mint”, spune directorul centrului cultural din comună, "dacă urmăream ca un obsedat doar câş­tigul, mie mi-ar fi fost mai bune alea olandeze. Bine colorate, rezistente, tari, înalt productive şi fără gust. Cresc repede, au zece etaje de rodire, cu câte şapte roşii pe etaj, sunt şaptezeci de bucăţi, adică şapte, până la zece kilograme. Dar la astea, de Izbiceni, ştii câte îmi rămân la un fir? Maximum un kilogram! Iată diferenţa. A făcut un vecin o probă şi şase luni de zile o roşie olandeză a rămas roşie, nu s-a ofilit, nu s-a mu­­iat! Ce sunt astea? Tiugi modificate genetic?”. Deşi mai sunt încă olteni care se ţin de modă, culti­vând "olan­deze”, Mihalcea este convins că viitorul este al legumelor şi, mai ales, al roşiilor româneşti. "De unde acum câţiva ani rămâneau neadunate pe câmp, acum cererea s-a înmiit. Oamenii vor din nou legume ade­vă­rate, ca pe timpul bunicilor. Dacă nu s-or trezi stră­inii, să lecumpere cu pământ cu tot...” Vrea să facă pasul mai departe, spre producţia bio. Chiar din această toamnă se va înscrie pentru conversie şi este con­vins că nu va avea prea mult de aşteptat, deoa­rece şi aşa nu folo­seşte decât gunoi de grajd în solarii. Vorbind despre greu­tăţile legumicultorului român, care ţine la soiurile străvechi, devenit un "exotic” pe cale de dispariţie, Ga­briel Mihalcea arată cu degetul spre stat. "Până când nu vor exista programe pe termen lung, nu sunt şanse să se schimbe ceva”. "L-am auzit pe mi­nistrul agriculturii zilele trecute, cum că ministerul va lua în calcul serios şi va încuraja foarte tare consumul de legume româneşti. Nu ştiu cum o să facă treaba asta, le doresc succes, dar dacă nu ajung la talpă, să-l în­trebe pe ţăran, nu vor face nimic. Nu hipermarketurile sunt soluţia, deoarece producătorul român nu poate să furnizeze marfă stan­dardizată pe termen lung. Dacă o face, totuşi, atunci să fiţi siguri că va fi vorba tot de roşii olandeze, cultivate în pământ românesc. Asta nu schimbă nimic. Aţi văzut în pieţe cum încearcă unii să vă păcălească, scriind, abia vizibil, pe etichetă, «roşii româneşti», dar de fapt e vorba de legume olan­deze, tari ca piatra, roşii ca focul, dar lipsite de ori­ce aromă, de orice fior gus­tativ? Adevăratele roşii româ­neşti au fior, au suflet, dom­nilor! Dacă m-ar întreba pe mine, aş re­co­man­da celor din minister încurajarea pie­ţelor de nişă, relaţia directă dintre pro­du­cător şi consumator, târguri în fiecare sector al Bucureştiului, alternativ pe anumite străzi. De asemenea, aş încuraja cerce­tarea, igno­rată de fostele guverne postdecem­bris­te. Aş face, pur şi simplu, un «minister al roşiei», de­oa­rece este o legumă mult prea impor­tan­tă pentru noi toţi. Soi românesc, gust ro­mâ­nesc, soluţie româ­neas­că”.

"Ţăranii din Izbiceni sunt foarte reticenţi la asociere”

Gabriel Mihalcea şi primarul Velica ar dori ca Iz­bi­ceniul să devină o marcă a câm­piei oltene, un "brand”, cum se zice. Dacă roşiile au prins aici cum au prins pepenii la Dăbuleni, cu atât mai bine. Pentru a avea suc­­ces, e nevoie de un lucru esenţial: aso­cie­rea. Aso­cierea pentru producţie sau aso­cierea pentru vânzare sau şi una, şi alta. Dar ce spun oltenii? "Nici să n-audă”, se necă­jeşte domnul Mihalcea. "Sunt foarte reti­cenţi la asociere. Au rămas marcaţi de pe vremea c.a.p.-urilor. Încă nu li s-au închis ră­nile comunis­mului. Acum, cât ai fi de bun orator, să le explici: «dom'le, asocierea ne întăreşte, ne face mai puternici, ne face vo­cea mai auzită, ne deschide calea cre­ditelor la bănci, ne fereşte de surprize în re­laţiile cu an­gro­siştii...», orice le-ai fi spus, nu s-a putut face. Nici mă­car la cultura ma­re, la grâu şi porumb, unde sunt obligaţi să dea pământul în asociere, nu s-a făcut nimic. Suntem printre foarte puţinele comune din ţară unde asocierea n-a avut succes. Şi nici vânzarea pământului. La noi, nimeni nu şi-a vândut pământul şi nu-l va vinde vreodată! Nu ne lăsăm însă descurajaţi. Vom încerca o formă de asociere nu pentru producţie, ci pentru vân­zare, cum am auzit că se face în Mara­mureş. Poate doar aşa să-i înduplecăm pe vreo câţiva”.

"Din acest an, Izbiceniul poate fi adăugat pe harta «zăpezilor de altădată» ale legumiculturii româneşti”

Cine gustă din dulceaţa roşiei de Izbi­ceni (încă se mai găsesc sâmbăta şi du­mi­nica la Agronomie!), nu-şi dă seama câte eforturi ascunde ieşirea producătorului în lume. Vinovat e statul care l-a lăsat pe ţăran să-şi croiască singur soarta. Iată cum vede situaţia Gabriel Mihalcea: "Nimeni n-a ţinut seama de psihologia ţărănească de la câmpie, degeaba le-a povestit Marin Preda tu­tu­ror. Politicienii au fost probabil corijenţi la literatură. Ţă­ranul, domnilor, are mersul ăla al lui, sănătos. El pâ­nă nu gândeşte de zece ori, nu face. Convinge-l, dom­­nule, dă-i nişte bani pentru rulaj, fără dobândă, pe termen lung, cumva... Nu. N-a avut nimeni nici un in­teres. Şi acum mâncăm roşii olandeze şi ne îm­bol­nă­vim populaţia din oraşe”.
Festivalul roşiei de Izbiceni este rezultatul cola­bo­rării dintre primărie şi producătorii de roşii. Nu toţi ţăranii din Izbiceni au prins gustul roşiilor din bătrâni. Dar presiunea mediatică din această toamnă va întări tabăra tradiţionaliştilor, în frunte cu primarul Mircea Velica, un gospodar ales de patru ori în scaunul edilitar. Marca "Izbiceni” va putea fi lipită pe fiecare pătlăgea, ca pe portocale. Lăutarii, sarmalele, bulionul făcut pe loc, grătarele şi "friptura de raci de Romanaţi” (nişte ardei roşii, umpluţi cu legume şi copţi în cuptor, vân­duţi cu sutele în câteva ceasuri), alături de panourile cu date statistice şi istorice, de standurile foto cu sute de foto­grafii ilustrând viaţa din Izbiceni, au îndulcit toam­na bucureştenilor cu arome şi imagini crezute de mult dispărute. Dacă, parţial, în anii trecuţi, puteai să zici că amintirea roşiei româneşti s-a blocat în banca de se­minţe de la Suceava şi în solariile unor gospodari din lo­calităţile Vidra (Giurgiu) şi Matca (Galaţi), din acest an, Izbiceniul poate fi adăugat pe harta "zăpezilor de altădată” ale legumiculturii româneşti. Comună pu­ter­nică, populată de mulţi tineri care refuză să-şi pără­sească locurile natale, date fiind câştigurile obţinute din munca pământului, Izbiceniul seamănă speranţă şi ambiţie românească de a depăşi crizele de tot felul. Binecuvântat de Dumnezeu cu ape freatice de suprafaţă (7-8 metri), pământul Izbiceniului musteşte de rod bo­gat, ca odinioară terenurile din Texas de petrol. Din mo­­nografia comunei, mi-a plăcut un obicei care nu ştiu dacă se mai ţine: când pe uliţă trecea preotul, învă­ţă­torul, şeful postului de jandarmi sau o altă persoană cu­noscută a fi cu studii (învăţată), grupurile de femei care lu­crau în uliţe sau la colţuri de stradă se ridicau în pi­cioare în semn de respect. Oare fac acelaşi gest şi as­tăzi, în faţa licenţiatului în drept Gabriel Mihalcea, omul care se mândreşte nu cu diploma de avocat, ci cu aceea, moştenită din tată-n fiu, de... ţăran?

Fotografii de Gabriel Mihalcea
şi Corneliu Stăncescu