O minune a Cuvioasei Parascheva

Pruncuţa s-a născut cu un ochi închis şi umflat.

O mână de copil, cât să o ţii într-o palmă, frumuşică-foc, dar beteagă! Nu ştiau ce să îi facă. Se învârteau în jurul ei, muţi de durere. Medicii de la maternitatea din Tecuci i-au făcut tot felul de analize, apoi le-au spus că e un defect din naştere şi i-au trimis la Iaşi, la doctori mai buni. Zdrobiţi de necaz, părinţii au venit acasă şi au început să pună gospodăria în rânduială, gătindu-se de ple­care. Pe pruncă au adus-o în căsuţa bunicii, să aibă grijă de ea. "Io, uitându-mă la ie cum şădea pi pat cu ochiu' şela umflat, m-o apucat o jăle... de-am început să mă rog”.

Povestea unei iubiri statornice

Tuşa Ruxandra vorbeşte stins. Are trupul mic, îndoit de ani, şi mâinile bătute de muncă. Acum, când stau de vorbă cu ea, e tare mulţumită, a mers şi s-a închinat Sfintei Cuvioa­se Parascheva, aşa cum face de 50 de ani încoace. Cincizeci de ani în care a venit cuminte până la Iaşi, din satul ei de lângă Tecuci, şi a stat la rând ore în şir, ca să poată atinge sfintele moaşte. Dragoste curată şi statornică, dragoste de om simplu şi dârz. În anii aceştia, cât mai mul­te vieţi, prin sufletul tuşei Ruxandra au trecut viforniţe şi s-au perindat du­reri. Ea nu lua seamă la ele. Ve­nea la Iaşi o dată în an şi le deşerta Sfintei. Cu toată încrederea, ca şi cum ar fi fost vie, ştiind că putea să îi dezlege orice necaz. "Odată, demult, atunşi cân' nu pusăsă încă jeamurile aistea piste trup'şoru ei, Sfânta ave' doar un veşmânt, pă sub care i să cunoştea gura, năsu­cu', mânile, tăt trupu'. Ş-atunci am stat la rând di mai multe ori, ş-am prins curaj, de-am atins cu mâna mea mânile ei. Şi când i-am strâns de­jetele ei în mâna me', am sâmţit un hior înluntru ş-am zâs: «Doam­ne, eu păcătoasa, s-ajung să dau mâna cu un sfânt!». Aşa mă-nfiora pân-lăuntru, dă parcă sâmt şi acuş!”

Minunea

De atunci au trecut zeci de ani, dar amintirea vie a harului sfintelor moaşte a rămas. De el s-a agăţat atunci când şi-a văzut nepoţica stând neputincioasă pe pat, cu ochiul betegit din naştere. A făcut ce fac bătrânele noastre dintotdea­una, într-un şir neîntrerupt. "M-am ru­gat! M-am rugat la tăte icoa­nele, cu durere şi lă­crimi. Mă uitam la ie şi mă gândeam că dacă la faţă îi beteagă, să nu hie şi la min­te. Şi cum sâ am io un cop­chil aşa beteag?! Ş-apăi am luat aghiasmă, pă care o adusesem di la Iaşi şi, cu un mic şo­moiog di vată, care fu­sesă atinsă di moaştele Cu­vi­oasei, am uns uşor och'şo­rul şela închis al fetiţei. Vă spui drept, Dumnezeu ştie că nu vă mint, atunci o clichit o ţâră dân ochi ş-o zâm­bit în somn! O zâmbit! N-o dăschis ochiu' bolnav. Numa' o clichit o ţâră.”
Noaptea a trecut în rugăciune şi lacrimi. Cădea în faţa icoanelor şi cerşea, fierbinte, îndurare. Făcuse acest lucru pentru toţi cei cinci copii ai săi, dar niciodată cu aşa îndârjire, pentru că niciunul nu fusese atins de boală aşa de crud. În suflet, undeva în adânc, se înfiripa nă­dejdea unui miracol. Bebeluşul clipise şi zâmbise la atingerea diafană a harului şi asta e un semn de preţ, semn de Sus!

Un vis şi un miracol

"A doua zi, fata me, cân' s-o tre­zit dân somn, mi-o zâs: «Mamă, io am visat că fata me' s-o vindecat ş-o dăşchis ochii!» I-am zâs şi io: «O să vezi c-o să să-ndrepte, mai­că!» Ş-apăi ei or plecat cu ie la doctori, la Iaşi.”
Bătrâna se uită la mine şi zâm­beşte senin. E întărită de amintirea lucrării minunate pe care Sfânta a săvârşit-o şi se lasă inundată de bucuria ei. Pentru ea a fost un dar nepreţuit, un dar venit de la Sfânta cu trupşor de copil, a cărei mână o strânsese în tinereţe.
"La Iaşi, doctorii or făcut alte analize, or zâs că e defect din naş­tere şi le-or dat nişche picături, dintr-alea. Că să ungă cu ele cop­chila, deschi­zându-i ochiu' şel be­teag cu forţa, ş-apăi să mai vină la control. Da' pă drumu' dă-ntoarcere dă la Iaşi, pân' să-i dea leacurile şelea, copchiliţa o deschis ochiu'! Şi când o ajuns acasă, io le-am zis să zvârle picăturile, că fetiţa îi sănătoasă. Şi m-am apucat iară de rugăciune, mulţămindu-i Sfin­tei că o făcut minunea asta cu noi. Ş-apăi copchila o mers bine, o crescut, ş-acu' e o mândreţe dă fată, cu doi ochi mari şi frumoşi!”
Îmi spune aceste cuvinte cu lacrimi în ochi. E mândră de nepo­ţica ei, de puterea Cuvioasei Paras­cheva, de felul în care îţi stă alătu­rea la necaz. Nu ia în seamă rugă­ciunile şi statornicia ei în cre­dinţă, fapte fără de care această minune nu s-ar fi petrecut. Şi mă întreb dacă nu cumva pele­ri­na­jul pe care tuşa Ruxan­dra l-a făcut timp de 50 de ani nesmintit la racla Cu­vioasei Parascheva, pe ploaie sau pe arşiţă, în vremuri de restrişte sau de pace, nu e un miracol mai mare, mai profund şi mai discret decât vinde­carea nepoa­tei. Un mira­col care, din feri­cire, e aşteptat şi astăzi, ca în urmă cu 50 de ani, de miile de oameni care au venit din toată ţara la Iaşi. Mai tineri sau mai bătrâni, gârboviţi de ani sau încărcaţi de tinereţe şi dragoste, se scurg, încet, către moaştele Sfintei, care nu i-a înşelat niciodată în aş­teptările lor.