FLORIAN LUNGU

"În clipa în care ai simţit gustul jazz-ului, nu ai cum să nu-l iubeşti, să nu rămâi subjugat”

Este pasionat până la stele de muzica jazz, pentru care îndeplineşte, de patruzeci de ani încoace, rolul avut de Iosif Sava în muzica clasică, şi de Florian Pittiş, în rock. O enciclopedie vie de informaţii şi de istorii, realizator a mii de emisiuni de radio şi de televiziune, un promotor ne­o­bosit al muzicii. În felul său simplu, bonom, mult mai puţin expansiv, Flo­rian Lungu, zis "Moşu”, a deschis mul­tor români calea spre muzica de jazz, i-a făcut să o cunoască, să vadă că nu este atât de com­plicată şi de închisă precum se spune, şi să o îndrăgească. La 70 de ani, "Moşu” îşi continuă munca febrilă în slujba jazz-ului, scrie articole, rea­li­zează emisiuni, prezintă mai toate ma­rile concerte şi festivaluri din ţară. Azi este în inima mun­ţilor, la Gărâna, peste o săp­tămână la festivalul din Vama Ve­che. Mi-am dorit să aflu ce se află în spa­tele acestui om, ce alimentează aceas­tă pasiune de-o viaţă, şi am des­coperit un interlocutor cald, plin de po­veşti şi de glume, interesat de realitate, de ce se întâmplă în jur, dar care, de dimineaţa şi pâ­nă noaptea târziu, respi­ră jazz.

Motoreta şi conservatorul

"M-am născut cu muzica în casă, în­tr-o familie cu oameni de muzică. Ta­ta era compo­zi­tor şi dirijor de cor, a amu­ţit toa­tă Europa în anii 30 cu co­rala «România». Apoi a fost profesor de muzică la Institutul Teologic, a di­rijat timp de 55 de ani Corul Patriar­hiei, iar acum corala îi poar­tă numele, «Nicolae Lungu». Mama era şi ea pu­ţin pianistă, iar sora mea avea să fie printre fonda­toarele corului Madrigal. În copilărie şi în liceu, am studiat şi eu pianul, aveam profesor particular, se pare că eram bunicel, dar apoi n-am mai avut timp, şi acum nici nu cred că mai ştiu să cânt la el, am devenit din practicant, teoretician.”

- Eraţi un copil retras, ce-şi dedica timpul studiu­lui?

-Nici vorbă, eu eram cu băieţii, cu gaşca de golani. Locuiam într-o casă cu etaj şi mansardă construită de tata, în Bucureşti, la capătul unei alei de la intersecţia Dorobanţilor cu Ştefan cel Mare. N-aş mai sta acum acolo nici de frică, din cauza poluării şi a mizeriei. Dar atunci era altceva. Eram fascinat de orice fel de mijloc de locomoţie, am şi câştigat o bicicletă la un concurs, la care ultima întrebare era din muzică, trebuia să recu­noşti instrumentul, şi eu m-am prins că-i un ferăstrău. Veci­nul meu avea o motoretă cu care ieşeam noaptea şi ne plimbam prin oraş, asta până ne-a prins poliţia. Aveam 14 ani pe atunci. La 18 ani, mi-am luat carnetul auto, fără să fac şcoala, ştiam deja tot, când mă urcam la vo­lan parcă era maşina transparentă, vedeam moto­rul prin capotă. Până în ultima clipă voiam să mă fac in­giner, fiind pasionat de tot ce ţinea de tehnică, însă am dat la Conservator. Deşi aveam o gaşcă cu care um­blam după fete, cu care mergeam prin restaurante şi ascultam mu­zică uşoară, mergeam săptămânal la Ate­neu, la con­certe. Ne trăiam adolescenţa din plin, dar distracţia şi muzica clasică nu se exclud. În 1960, când am dat exa­men la Conservator, erau două categorii: la bursă erau primiţi doar copiii de ţărani şi de muncitori, şi erau mai multe locuri decât concurenţi, iar "la general”, unde aveau voie copiii burghezilor şi ai celor cu dosare proaste, erau câte zece pe loc, dar eu am intrat din prima. A fost un fleac, anii pe­trecuţi în sălile de concerte şi auzul meu perfect şi-au spus cuvântul.

50 de ani de Radio România

- La Conservator aţi studiat compoziţia şi chiar aţi scris o serie de lucrări muzicale. Cum aţi ajuns din practicant, teoretician şi om de radio?

- După ce termini Conservatorul, nu pri­meşti post de compo­zitor, poţi intra însă în învăţământ. Un distins domn, părintele muzicii din Giurgiu şi directorul liceului din oraş, făcuse acolo un soi de refugiu al compozi­to­rilor. A­veam la liceu 18 ore de pre­dat săptămânal şi le făceam aşa: o zi - nouă ore, altă zi - nouă, şi gata. Recent, am fost şi mai sunt profesor la diferite universităţi de muzică din ţară, şi îmi place foarte mult, însă atunci nu era pentru mi­ne. Aşa că am dat con­curs la Radio, pentru pos­tul de maestru de su­net. Contracan­di­da­tul meu era Florin Bo­gar­do, care a câştigat con­cursul, iar eu am intrat ca redactor muzical. An­tecesorul meu, celebrul Cornel Chiriac, o ade­vărată forţă a naturii în materie de jazz, avusese mari "meciuri” cu şe­fii, iar când şi-a continuat emi­siunile la "Radio Europa Liberă”, în Germa­nia, a urmat un scandal uriaş. Dacă până atunci, jazzul nu era bine văzut, fiind considerat o expresie muzicală a burghe­ziei, dar era tolerat, atunci a fost total scos de pe post, timp de un an şi jumătate. Eu făceam emisiunea "Es­trada duminicală”, cu muzică şi texte umoristice pe care le scriam pentru Dem Rădulescu sau Rodica Mandache şi, după un timp, am pro­pus un ciclu al jazz-ului româ­nesc. Mi s-a spus să mai aştept, dar am re­u­şit să strecor în programul tipărit al radioului emi­siu­nea şi, pe atunci, ce apărea în pro­gram era lege. S-au supărat şe­fii, dar eu am pornit emisiunea şi iată că sunt de aproape 50 de ani martor la ce se întâmplă în Radio România.

- Se spune despre radio, poate cu exagerare, că este ca o familie...

-Nu este nici o exagerare, aici, în Radio, ne-am simţit ca într-o mare familie. E drept, s-a pus mereu preţ pe valoare, am avut şefi buni şi ne-am aju­tat unii pe alţii, am fost ca fra­ţii. Mi-am petrecut în stu­dio­urile radio mai mult de ju­mătate din viaţă. De câte ori nu am plecat de aici la primele ore ale dimineţii... Iar acum, ca pen­sionar, am mai multe ore de emisie decât ca angajat. Sunt mândru de ce s-a realizat în Radio, care a fost mereu, chiar şi înainte de '90, o adevărată platformă culturală. Televiziunea era doar cu numele, avea două ore de emi­sie, ştim bine cu ce, şi gata. Iar pe programul doi era un chinez care zicea "treci pe programul unu!” (râde). Iar eu aveam 500 de minute de jazz pe lună! Când veneau străinii ziceau "nu se poate, eşti nebun, atâ­ta jazz într-o ţară comunistă?”. Plus că în studiou­rile Radio s-au imprimat foarte multe discuri de jazz şi nu numai. Acum, Radio România are şapte posturi serioase, iar Radio Cultural transmite tot timpul teatru, muzică, literatură.

- Aveaţi o relaţie dinamică cu colegul de radio Iosif Sava, mult regretatul "dascăl” de muzică clasică de la televiziunea română. Aţi încercat să-l atrageţi spre jazz?

- A fost o coabitare simpatică, eram prieteni şi ve­cini, uşă în uşă la Radio. El nu era anti-jazz, dar nici fan, deşi îl lega o prietenie strânsă cu Johnny Rădu­ca­nu. Ura vulgaritatea, comerţul muzical. Mi-am pierdut ceva timp până am reuşit să îl conving că jazz-ul e o trea­bă serioasă. Avea o cultură colosală şi o memorie de excepţie, era greu să învingi într-o discuţie polemică cu el. Avea acele serate muzicale în care invita, să spu­nem, un mare contabil, afla tot ce era de aflat despre con­tabilitate şi făcea legături cu muzica, în final, tot mu­zica triumfa. Într-un fel, emisiunea pe care o rea­lizez împreună cu Mike Godoroja la TVR2, "Unora le place...", încearcă, în felul ei, să reediteze seratele sale muzicale. Am avut invitaţi artişti din diferite domenii, arte plastice, teatru, dar şi personalităţi marcante, pre­cum Solomon Marcus, Constantin Bălăceanu Stolnici, Horia Roman Patapievici, orice intelectual are o des­chi­dere spre artă.

"Hello, Dolly”

- Cum aţi descoperit jazz-ul, ce v-a fascinat atât de tare la el încât să-i dedicaţi întreaga viaţă?

-Seara, după studiile la Conservator, ne strângeam, studenţi la arte, acasă la profesorul şi criticul muzical Dumitru Avakian, şi acolo, la un ciudat magnetofon cu pick-up, am descoperit jazz-ul. Eu am compus muzică co­rală, bossa nova, am scris, împreună cu colega mea de liceu, de Conservator şi de Radio, Daniela Caraman-Fotea, un dicţionar de rock, am avut emisiuni de mu­zică electronică, dar jazz-ul este cel ce m-a fascinat de la bun început. Sunt un împătimit al armoniei, şi armo­nie ca în jazz nu găseşti în nici o altă muzică. Ce mă atra­ge în continuare la jazz este creativitatea ce se ma­nifestă prin improvizaţie. O trupă de rock sau pop cântă de 1000 de ori aproape la fel o piesă, iar în muzica cla­sică eşti sclavul partiturii. În jazz, nu se cântă niciodată de două ori o piesă la fel. Există o temă, un reper, un punct de plecare, pe care o cântă toată orchestra, apoi unul dintre instrumentişti devine solistul şi impro­vi­zea­ză. Cum improvizează, aşa, aiurea-n pustiu? Nu. Orice melodie are o linie armonică. El păstrează armo­nia şi inventează o altă melodie. Marea plăcere a iubi­torilor de jazz este să descopere cât de creativ, de in­ven­tiv, este un solist. Mai este un aspect interesant în jazz. După concert, omul de jazz merge în club şi se în­tâlneşte acolo cu alţi instrumentişti, de peste mări şi ţări, cu care nu s-a mai văzut niciodată. Îşi iau ins­tru­men­­tele şi pornesc o cântare spontană, care sună fabu­los, de parcă a fost repetată trei luni.

- Aţi avut parte de multe astfel de bucurii, din '60 în­coace, de la concertele lui Louis Armstrong, la fes­tivalul de la Gărâna...

- În anii '60, au venit la Sala Palatului câţiva gi­ganţi ai jazz-ului, aduşi pe banii şi la insistenţele unor oa­meni minunaţi de la Ambasada SUA. Am fost la am­be­le concerte, susţinute în aceeaşi zi, ale lui Armstrong. A fost fantastic! Sala plină, trupa excelentă. Îmi amin­tesc că avea un baterist grozav, Danny Barcelona, cu un solo de 11 minute, timp în care ceilalţi din trupă s-au aşezat la o masă, în spatele scenei, stăteau de vorbă, fu­mau, beau un pahar de whisky, apoi s-au ridicat, Armstrong a luat din mers trompeta şi a început să cân­te. A cântat de patru ori "Hello, Dolly”, era înnebunit du­pă piesa asta. Avea în trupă un trombonist tot aşa, negru şi gras, ca el, de departe se vedeau ca două mingi care ţopăie. Publicul a reacţionat fulminant. Nici Armstrong, nici ceilalţi mari artişti care au concertat la noi de-a lungul anilor nu se aşteptau la o asemenea pri­mire. Aşa cum, în zilele noastre, cei ce vin la Gărâna sunt uluiţi să găsească în creierii munţilor zece mii de oameni care le ştiu discurile şi le aplaudă îndelung fiecare solo.

"Îmi place la nebunie ce fac”

- Nu aveţi un regret că nu sunteţi pe scenă ca mu­zician, alături de cei pe care îi îndrăgiţi atât?

- Câteodată am acest regret, dar ce pot să fac, eu nu pot să improvizez. Însă pentru mine, ca şi pentru mulţi alţi împătimiţi, jazz-ul este un mod de viaţă, un sens al existenţei. M-a inspirat şi mi-a influenţat felul de a fi. Jazz-ul este o muzică creativă, încerc să fiu şi eu aşa, să nu mă blochez în nici un domeniu, să am des­chi­dere spre orice. Cunosc chirurgi care nu operează decât cu muzică de jazz, scriitori care ascultă în timp ce lucrează, artişti plastici, la fel. Horia Bernea asculta mai mereu jazz când picta, de pildă. În clipa în care-i simţi gustul, nu ai cum să nu-l iubeşti, să nu rămâi sub­ju­gat de el.

- Lucraţi în continuare foarte mult. Ce vă dă ener­gie, ce face să fiţi motivat să vă bucuraţi de mun­ca dvs.?

- Încă îmi place la nebunie ce fac, iar răspunsul este chiar jazz-ul. Aseară am fost la Green Hours, la un con­cert dat de Luiza Zan, chiar de ziua ei, şi a fost bestial, minunat! Cum să te saturi de aşa ceva? Mă ocup de un tânăr talent de excepţie, un pianist extraordinar, de 16 ani, Alexandru Pădureanu. E o mare bucurie să-l ascult cântând. Când merg să prezint un concert, un festival, parcă renasc. Eu nu prea sunt umblat, în 35 de ani nu mi-am luat concediu şi nu am fost plecat din ţară decât de câteva ori şi atunci doar cu treabă, cu jazz-ul. Pentru mine nu m-am deplasat nici măcar până-n Bulgaria. Am noroc cu cea de-a doua soţie a mea, care lucrează şi ea în Radio şi mă înţelege prea bine. De dimineaţă până seara asta fac, iar jazz-ul îmi dă energie. Şi mi-a oferit în viaţă multe satisfacţii spirituale, pentru că nu-i altceva decât o emanaţie de suflet. Omul acela îşi pune sufletul în degete, în saxofon, doar ca să te facă pe tine fericit.