Dosarul sigurătăţii: POVARĂ sau BUCURIE?

Dr. ANA MARCULIS ZĂTREAN: "Suntem făcuţi să iubim. Nevoia de a fi în doi e ancestrală”

"Suntem liberi, dar mult mai singuri”

- Anchetele şi sondajele ultimilor ani ne arată o tendinţă în creştere a ratei divor­ţu­rilor. Tot mai mulţi oameni nau­fra­giază în singurătate. Ce se întâm­plă?

- Cred că ar trebui să plecăm de la premisa că dragostea şi căsnicia nu au fost dintotdeauna legate. Pe vre­muri, când căsătoria era o insti­tuţie pragmatică, bazată pe respect şi întrajutorare, dragostea era un fac­tor opţional. Încercaţi să vă între­baţi bunicii sau chiar părinţii des­pre intimitate. Veţi constata că dis­cursul le e complet străin. În ulti­mul timp au apărut alte cauze. Industrializarea masivă şi urbani­zarea au făcut ca munca şi familia să fie separate, iar asta ne-a însin­gurat şi pe noi. În plus, dezvol­tarea masivă a tuturor interfeţelor de comunicare pe internet ne per­mite să lucrăm de la distanţă, în dauna unor contacte umane ade­vă­rate. Cu cât adăugăm vieţii noas­tre mai multe dispozitive care să ne permită să comunicăm instan­taneu, cu atât trădăm o foa­me mai profundă de contact u­man. Şi, cu cât suntem mai se­paraţi şi mai singuri, cu atât avem nevoie mai mare de contact semnificativ. Cu alte cuvinte, de inti­mitate erotică. Azi, a fi împre­ună cu cineva e o decizie liberă, care nu mai este moti­vată economic. Ne căsătorim din dragoste, plasând intimitatea în poziţie ultracentrală. De aceea, când emoţia, intimitatea, erotismul dispar dintr-o relaţie, suntem foarte tentaţi să aruncăm relaţia la gunoi, chiar dacă sentimentul de iubire profundă există încă.

- Şi totuşi, de ce majoritatea aşteptărilor noastre se învârt în jurul intimităţii?

-Trăim într-o nouă eră, a plăcerii, instalată de schimbările socio-culturale din ultimul secol, de revo­luţia sexuală din anii 60, de apariţia contraceptive­lor, de feminism. Suntem mai liberi şi mai individualişti ca niciodată. Am demolat instituţiile care ne ofereau altădată ordine şi sens (cum sunt familia, comunitatea sau religia), ca să scăpăm de orice restricţie. Iar acum suntem liberi, dar şi mult mai singuri. Simţim, mai mult ca niciodată, angoasa teribilă de a fi singuri pe lume. Şi ne aşteptăm ca intimitatea să vindece tocmai acest vid existenţial. Prin îndrăgostire, ne imaginăm un nou fel de a fi. Celălalt ne vede într-o altă lumină, eliberată de imperfecţiuni, cum noi nu ne-am văzut niciodată. Prin celălalt aspirăm să devenim ceea ce nu putem deveni de unii singuri. Ne în­dreptăm, inevitabil, spre moarte, dar tânjim după un elan vital care să ne reamintească faptul că trăim. Emoţia puternică, erotismul intens, ne fac să ne simţim vii, întregi, să ajungem la o uitare de sine echivalentă cu extazul. Pasiunea ne eliberează de singurătatea insu­por­tabilă a fiinţei. Ne dă un sentiment de renaştere şi regenerare. În momentele de extaz, moartea şi vârsta ne îngri­jorează mai puţin. Chiar dacă e vorba doar de câteva clipe.

- Şi-atunci, de ce e greşit să pariezi totul pe inti­mitate?

- Natura umană are două nevoi fundamentale rămase în noi din vremuri imemoriale: a fi în cuib, versus a fi în afara lui, la vânat. Nevoia de a fi pro­tejaţi, care ne împinge inconştient să trăim în cuplu. Şi nevoia de emoţie şi de suspans. Fiecare categorie are adepţii ei. Pe de o parte romanticii, cei care mizează me­reu pe pasiune şi intensitate, care confundând iu­birea cu erotismul, pleacă mai departe de fiecare dată când emoţia e în declin. Pe de alta, realiştii, care pri­vesc cu ochi răi pasiunea şi care, ascunzându-se sub eti­cheta de maturi şi responsabili, privilegiază res­pectul şi tovărăşia în cuplu, ştiind că stingerea dorinţei e inevitabilă după o vreme.

"Mulţi oameni confundă dragostea cu fuziunea şi ajung să se sufoce”

- După câte se vede, cu un lucru sunt de acord am­bele tabere. Şi anume cu faptul că emoţia şi do­rinţa dispar treptat. N-am putea împăca extremele, pentru a avea parte şi de stabilitate şi confort emo­ţional, dar şi de însufleţire şi emoţie?

- Toţi avem nevoie de siguranţă şi de încredere. Nu putem trăi mereu la extreme. Aşa cum avem ne­voie şi de noutate şi de schimbare. Emoţia şi stabili­tatea, dragostea profundă şi dorinţa, nu se exclud unele pe altele, doar că nu se pot manifesta în acelaşi timp. Provocarea constă tocmai în a şti să echilibrezi nevoia de predictibilitate cu nevoia de mister. Iar aici, din păcate, am mult de lucru cu pacienţii mei, fiindcă sunt contaminaţi de mentalităţi greşite, de care se scutură foarte greu.

- De exemplu?

-În timp ce îşi clădesc cuplul, mulţi parteneri confundă dragostea cu fuziunea şi ajung să se sufoce unul pe altul. Or, pentru a ne menţine interesul erotic faţă de celălalt, trebuie să existe o distanţă, un obstacol de depăşit, o cucerire. Pasiunea de la început, neliniş­tea, tocmai în asta se ancorează, în faptul că nu ştii exact ce este cu celălalt. Dragostea este instabilă. Vine pe neaşteptate şi poate pleca la fel. De aceea ne stâr­neşte panică. În teama noastră de a nu o pierde, du­blăm măsurile de precauţie: închidem uşile, creăm previzibilitate prin nume de alint şi obiceiuri fixe, reducem ieşirile de unii singuri, spionăm în telefonul ce­luilalt, facem crize de gelozie. Sau în­cercăm alte metode, mai subtile, de a controla partenerul, prin a-i cere, sub pretextul familiarităţii, să vorbească despre orice: "Cat a costat rochia?”, "Ce ai mâncat la prânz?”, "Cu cine te-ai văzut?”, "Ce vorbiţi voi, băieţii, la bere?”, "La cât ai ieşit de la job?” "Au fost şi femei la vernisaj”? Toată această vorbărie creează o falsă intimitate. A şti totul sfârşeşte prin a însemna că nu mai ştii nimic. Nu ştii cine este celălalt cu adevărat, pentru că îl obligi să se con­formeze aşteptărilor tale, din nevoia ta de siguranţă. Îl sufoci. Or, sub această copleşitoare nevoie de control, sub po­vara dărilor de seamă de fiecare zi, emo­ţia şi imponderabilitatea dragostei se prăbuşesc.

"Reuşita în dragoste cere tăcere şi o anumită doză de imprevizibil”

- Există soluţii sau trebuie să ne resemnăm? Cum să luptăm cu acest tipar în care cădem aproape toţi?

- Reuşita în dragoste ţine de puterea de a introduce în cadrul relaţiei tăcerea şi o anumită doză de im­previzibil. Vorbitul mult despre toate fleacurile nu lasă loc comunicării esenţiale. Iar aici, partenerii trebuie să fie deschişi. Suportă ei dezvăluirea adevăratului lor fel de a fi? S-au obişnuit cu gândul că ştiu totul unul des­pre celălalt. Dar ar fi poate şocaţi să constate că fiecare are viziuni diferite asupra iubirii, că de ani de zile îşi doresc altceva, fără să aibă curajul s-o spună. Faptul că poţi să-l vezi pe cel de lângă tine într-o altă lumină, ca entitate independentă, cu vise şi credinţe proprii, îţi restârneşte interesul şi dorinţa. Îl credeai cucerit, dar constaţi că e cucerit doar la suprafaţă. Că între voi există încă multă distanţă şi mult mister. Lucrurile pe care le descoperi la celălalt te neliniştesc, poate, dar asta te încântă şi te sperie în acelaşi timp. Exact ca la început. Pasiunea poate reizbucni dacă ştii să priveşti diferit.

- După zece, douăzeci de ani de trai cu aceeaşi persoană, greu de spus că te mai poate surprinde ceva...

- Întâlnesc adesea oameni care au devenit atât de buni prieteni, încât le e imposibil să mai fie şi iubiţi. Mulţi îşi imaginează că ştiu totul unul despre celălalt: "Prietena mea nu m-ar înşela niciodată”. "El ştie că îl iubesc, nu trebuie să i-o mai spun”. "Lui nu-i place niciodată să iasă singur”. De fapt, nici vorbă să ne cunoaştem partenerul chiar atât de bine. Vedem doar ce vrem noi să vedem. Îi atribuim de la început o imagine, din nevoia noastră de previzibilitate şi de fidelitate. O imagine li­niară, lipsită de comple­xi­tăţi, care ne dă iluzia unui control. În felul ăsta, pasiunea zboară pe fereastră şi nu câştigăm nici siguranţă. Fiindcă, să vă mai spun ceva: da­că pasiunea e prin natura ei incertă, stabilitatea e şi ea exact la fel. Dacă ne-am putea elibera de ilu­zia certitudinii, am putea privi cu alţi ochi persoana de lângă noi. Proust spunea foarte fru­mos: "Adevărata călăto­rie de descoperire nu constă în căutarea unor pei­saje noi, ci în a privi cu alţi ochi”.

- Nu toţi suntem pregătiţi să acceptăm această doză de incer­ti­tudine. Cum să ne sim­ţim liberi şi în acelaşi timp asiguraţi?

-De fapt, multor oa­meni le e frică să-l pri­veas­că pe celălalt cu ade­vărat. Să-l privească din afară, ca şi cum nu ar fi partenerul lor de o via­ţă întreagă. Ar fi poate surprinşi să constate că e un om atrăgător, dezira­bil, plin de calităţi, care ar putea oricând să stâr­nească altora o pasiune. Erotismul ne stârneşte teamă. Evităm să recu­noaş­tem că celălalt e de sine stătător, autonom, că are o viaţă a lui. Şi atunci închidem ochii şi rulăm filmul cu care ne-am obişnuit. Când oa­menii îşi pierd inde­pen­denţa, fuzionează şi devin unul şi acelaşi. Distanţa e eradicată, iar dorinţa moare. E greu să te mai simţi atras de cineva care nu e autonom. De aceea, un suflu nou între doi oameni e practic imposibil dacă, înainte de toate, cei doi nu-şi întă­resc ei înşişi independenţa, reafirmându-şi gus­turile, interesele, preocupările, acordându-şi un timp de unii singuri, acel jardin secret, în care partenerul nu are ce căuta.

"O fi căsnicia imperfectă, dar ne poate face fericiţi”

- Până la urmă, suntem făcuţi să trăim de unii singuri sau suntem făcuţi să trăim în doi?

- Suntem făcuţi să pendulăm perpetuu între noi înşine şi celălalt. Cuplul ideal aşa şi arată: un echilibru bine susţinut între ceea ce reprezintă fiecare în parte şi ceea ce reprezentăm noi, împreună. Pasiunea, prin­tre altele, naşte şi spaima aceasta de a nu ne pierde ca fiinţe. Intensitatea actului sexual provoacă uneori o teamă de captivitate. Gândiţi-vă doar la nevoia unora de a se retrage, după un intens act sexual, să fumeze o ţi­ga­ră în tăcere şi singurătate. E nevoia de a se reafir­ma ca "eu”. Intrăm într-o relaţie din dorinţa de apropiere, dar foarte curând o găsim copleşitoare. Ce ni s-a părut la început protecţie, ni se pare acum încălcare a libertăţii, o ameninţare directă la adresa dorinţei. Gravităm între cei doi poli. Dacă distanţa e prea mare, o legătură sufletească e imposibilă. Dacă ne apropiem prea mult, eşuăm să mai fim doi indivizi distincţi: nu mai există nici o distanţă pe care să o străbaţi, nici un "dincolo” de cucerit. Suntem unul şi acelaşi. Legătura devine imposibil de stabilit. Ca să răspund la întrebare, suntem făcuţi să împărtăşim, să fim împreună. Suntem făcuţi să iubim. Nevoia de a fi în doi e ancestrală şi reeditează inconştient cuplul primordial fuzional, format de mamă şi fiu. Dar felul în care fiecare delimitează graniţele relaţiei depinde de fiecare cuplu în parte. Până la urmă, comuniunea perfectă cu celălalt e tot un mit de sorginte romantică. Adevărul adevărat este că nu putem fuziona fizic şi afectiv total decât cu persoanele pe care nu le cunoaştem încă. Aşa se şi explică in­tensitatea relaţiilor la distanţă sau a celor extraconjugale.

- Emoţia e fun­da­mentală în cuplu, dar nu poate fi prelungită la infinit. Putem face ceva pentru a-i asi­gura prospeţimea?

- Suntem înclinaţi să afirmăm că la în­ceputul unei relaţii totul este spontan, natural, de la sine. Când, de fapt, lucru­rile stau exact invers. Mai mult ca nicio­dată, la început emo­ţia e creată de pre­ludiu. De orele în care ne gândim cum va fi când ne vom revedea, de aşteptări, de pre­gătirea unei rochii sau căutarea febrilă a unui restaurant. Şi mai ales de imagi­na­ţie. Dra­gostea e un act de imaginaţie. Um­plem cu fantezie spa­ţiul de la unul la altul. Se naşte din distanţă, din tot ceea ce nu ştim, din tot ceea ce nu avem. Dragostea ne­cesită, deci, timp şi pregătire. A sta pe ca­napea în pijama, aş­teptând ca ea să fie spon­tană, nu e o so­luţie. Ceea ce re­co­mand cuplurilor care mă consultă este să se reîntoarcă la puterea ritualului de seducţie. La pregătire. Înainte de a fi făcută, dragostea trebuie gândită, aşteptată şi imaginată.

- În final, vă mai adresez o întrebare: într-o lu­me de incertitudini, pentru ce mai merită să ne căsă­torim?

- Pentru că dorinţa de a iubi şi a fi iubit există în noi dintotdeauna, nu ne-o putem reprima. Dăruind celuilalt te îmbogăţeşti, în timp ce a rămâne de unul singur te reduce la narcisism şi te obligă să te priveşti veşnic în aceeaşi oglindă. Un vechi proverb german spune că iubirea e frumoasă tocmai pentru că altcineva te poate iubi atunci când nu te mai poţi iubi tu însuţi. În faţa vicisitudinilor vieţii, faptul de a nu fi singur e un sprijin enorm. Iar trăitul în doi poate fi o bucurie nesecată. Totul e să ştim să ne dezbrăcăm relaţia de posesivitate şi să înţelegem că celălalt nu e o prelungire a noastră, ci o fiinţă distinctă, de a cărei libertate trebuie să ne bucurăm, nu să ne temem. Căsnicia o fi ea imperfectă, dar încă ne poate face fericiţi.

(Reproduceri după picturi de BOTTERO)