"Țăran sunt, țăran îmi zice”
Muzică și veselie în Parcul Agronomiei din București. O bandă de lăutari îi zice "la nemurire” din acordeon, din vioară și din cobză. În jurul lor, joacă hora mare un grup de dănțăuși, purtând tricouri verzi pe care stă scris: "Primăria Izbiceni”. La mese, sub copertine de plastic, vizitatorii degustă cu poftă sarmale, cârnați, fleici și pastramă. Toți vor ține minte "Festivalul Roșiei de Izbiceni”, desfășurat pe parcursul a patru sfârșituri de săptămână din septembrie/octombrie. Primarul și directorul centrului cultural din vestita comună olteană s-au gândit să-și vândă roșiile, vinetele și ardeii, dar nu oricum, ci să se ducă pomina. Gabriel Mihalcea, absolvent al unei facultăți de drept, a renunțat de mult să se mai gândească la avocatură, dedicându-se grădinăritului și culturii populare din satul lui. Îi place să spună că n-a încetat nici o clipă să fie țăran. "Țăran sunt, țăran îmi zice”, parafrazează el un cunoscut cântec oltenesc. Locuind în Izbiceni, satul său natal din fostul județ Romanați, actualul Olt, pe malul drept al Oltului, Mihalcea crede că la acea răscruce de drumuri de câmpie se află o bună parte din matricea oltenească moștenită din străvechimea romană: grădinăritul și obiceiurile de peste an. Coloniștii romani și, mai târziu, protoromânii, ca să nu mai vorbim de olteni, vor fi păstrat cu grijă modul de viață al dacilor de câmpie. Nu se știe dacă roșiile de Izbiceni sunt o comoară din acele timpuri, dar e de ajuns să rupi în mâini și să guști o astfel de legumă, ca să-ți amintești de gusturile românești de altădată. Sprijiniți de primărie, grădinarii din Izbiceni au pornit să cucerească Bucureștiul. Pe muzica lui Tudor Gheorghe, erou pe viață al Izbiceniului (centrul cultural poartă deja numele marelui rapsod), recolta țăranului de modă nouă s-a vândut în câteva ore. "Să fi avut de zece ori pe atâtea”, spune Mihalcea, "și tot nu-i mulțumeam pe toți bucureștenii care ne-au cerut roșii”.
"A făcut un vecin o probă,
și șase luni de zile, o roșie olandeză a rămas roșie, nu s-a muiat! Ce sunt astea? Tiugi modificate genetic?”
Gabriel Mihalcea este considerat un grădinar mic în Izbiceni. Ce-l deosebește de cei mai avuți este îndrăzneala de a fi omul timpului său. De a încerca să se adapteze cerințelor europene, cum ar fi asocierea și modernizarea fermelor cu bani europeni. Când a venit pentru prima dată la un târg țărănesc din București, în urmă cu doi ani, a întrebat: "Ce roșii doriți, domnilor?”. "Astea, ale voastre, de Izbiceni!”, au răspuns cei mai mulți dintre cumpărători. "Astea le veți avea... Și, zău dacă mint”, spune directorul centrului cultural din comună, "dacă urmăream ca un obsedat doar câștigul, mie mi-ar fi fost mai bune alea olandeze. Bine colorate, rezistente, tari, înalt productive și fără gust. Cresc repede, au zece etaje de rodire, cu câte șapte roșii pe etaj, sunt șaptezeci de bucăți, adică șapte, până la zece kilograme. Dar la astea, de Izbiceni, știi câte îmi rămân la un fir? Maximum un kilogram! Iată diferența. A făcut un vecin o probă și șase luni de zile o roșie olandeză a rămas roșie, nu s-a ofilit, nu s-a muiat! Ce sunt astea? Tiugi modificate genetic?”. Deși mai sunt încă olteni care se țin de modă, cultivând "olandeze”, Mihalcea este convins că viitorul este al legumelor și, mai ales, al roșiilor românești. "De unde acum câțiva ani rămâneau neadunate pe câmp, acum cererea s-a înmiit. Oamenii vor din nou legume adevărate, ca pe timpul bunicilor. Dacă nu s-or trezi străinii, să le cumpere cu pământ cu tot...” Vrea să facă pasul mai departe, spre producția bio. Chiar din această toamnă se va înscrie pentru conversie și este convins că nu va avea prea mult de așteptat, deoarece și așa nu folosește decât gunoi de grajd în solarii. Vorbind despre greutățile legumicultorului român, care ține la soiurile străvechi, devenit un "exotic” pe cale de dispariție, Gabriel Mihalcea arată cu degetul spre stat. "Până când nu vor exista programe pe termen lung, nu sunt șanse să se schimbe ceva”. "L-am auzit pe ministrul agriculturii zilele trecute, cum că ministerul va lua în calcul serios și va încuraja foarte tare consumul de legume românești. Nu știu cum o să facă treaba asta, le doresc succes, dar dacă nu ajung la talpă, să-l întrebe pe țăran, nu vor face nimic. Nu hipermarketurile sunt soluția, deoarece producătorul român nu poate să furnizeze marfă standardizată pe termen lung. Dacă o face, totuși, atunci să fiți siguri că va fi vorba tot de roșii olandeze, cultivate în pământ românesc. Asta nu schimbă nimic. Ați văzut în piețe cum încearcă unii să vă păcălească, scriind, abia vizibil, pe etichetă, «roșii românești», dar de fapt e vorba de legume olandeze, tari ca piatra, roșii ca focul, dar lipsite de orice aromă, de orice fior gustativ? Adevăratele roșii românești au fior, au suflet, domnilor! Dacă m-ar întreba pe mine, aș recomanda celor din minister încurajarea piețelor de nișă, relația directă dintre producător și consumator, târguri în fiecare sector al Bucureștiului, alternativ pe anumite străzi. De asemenea, aș încuraja cercetarea, ignorată de fostele guverne postdecembriste. Aș face, pur și simplu, un «minister al roșiei», deoarece este o legumă mult prea importantă pentru noi toți. Soi românesc, gust românesc, soluție românească”.
"Țăranii din Izbiceni sunt foarte reticenți la asociere”
Gabriel Mihalcea și primarul Velica ar dori ca Izbiceniul să devină o marcă a câmpiei oltene, un "brand”, cum se zice. Dacă roșiile au prins aici cum au prins pepenii la Dăbuleni, cu atât mai bine. Pentru a avea succes, e nevoie de un lucru esențial: asocierea. Asocierea pentru producție sau asocierea pentru vânzare sau și una, și alta. Dar ce spun oltenii? "Nici să n-audă”, se necăjește domnul Mihalcea. "Sunt foarte reticenți la asociere. Au rămas marcați de pe vremea c.a.p.-urilor. Încă nu li s-au închis rănile comunismului. Acum, cât ai fi de bun orator, să le explici: «dom'le, asocierea ne întărește, ne face mai puternici, ne face vocea mai auzită, ne deschide calea creditelor la bănci, ne ferește de surprize în relațiile cu angrosiștii...», orice le-ai fi spus, nu s-a putut face. Nici măcar la cultura mare, la grâu și porumb, unde sunt obligați să dea pământul în asociere, nu s-a făcut nimic. Suntem printre foarte puținele comune din țară unde asocierea n-a avut succes. Și nici vânzarea pământului. La noi, nimeni nu și-a vândut pământul și nu-l va vinde vreodată! Nu ne lăsăm însă descurajați. Vom încerca o formă de asociere nu pentru producție, ci pentru vânzare, cum am auzit că se face în Maramureș. Poate doar așa să-i înduplecăm pe vreo câțiva”.
"Din acest an, Izbiceniul poate fi adăugat pe harta «zăpezilor de altădată» ale legumiculturii românești”
Cine gustă din dulceața roșiei de Izbiceni (încă se mai găsesc sâmbăta și duminica la Agronomie!), nu-și dă seama câte eforturi ascunde ieșirea producătorului în lume. Vinovat e statul care l-a lăsat pe țăran să-și croiască singur soarta. Iată cum vede situația Gabriel Mihalcea: "Nimeni n-a ținut seama de psihologia țărănească de la câmpie, degeaba le-a povestit Marin Preda tuturor. Politicienii au fost probabil corijenți la literatură. Țăranul, domnilor, are mersul ăla al lui, sănătos. El până nu gândește de zece ori, nu face. Convinge-l, domnule, dă-i niște bani pentru rulaj, fără dobândă, pe termen lung, cumva... Nu. N-a avut nimeni nici un interes. Și acum mâncăm roșii olandeze și ne îmbolnăvim populația din orașe”.
Festivalul roșiei de Izbiceni este rezultatul colaborării dintre primărie și producătorii de roșii. Nu toți țăranii din Izbiceni au prins gustul roșiilor din bătrâni. Dar presiunea mediatică din această toamnă va întări tabăra tradiționaliștilor, în frunte cu primarul Mircea Velica, un gospodar ales de patru ori în scaunul edilitar. Marca "Izbiceni” va putea fi lipită pe fiecare pătlăgea, ca pe portocale. Lăutarii, sarmalele, bulionul făcut pe loc, grătarele și "friptura de raci de Romanați” (niște ardei roșii, umpluți cu legume și copți în cuptor, vânduți cu sutele în câteva ceasuri), alături de panourile cu date statistice și istorice, de standurile foto cu sute de fotografii ilustrând viața din Izbiceni, au îndulcit toamna bucureștenilor cu arome și imagini crezute de mult dispărute. Dacă, parțial, în anii trecuți, puteai să zici că amintirea roșiei românești s-a blocat în banca de semințe de la Suceava și în solariile unor gospodari din localitățile Vidra (Giurgiu) și Matca (Galați), din acest an, Izbiceniul poate fi adăugat pe harta "zăpezilor de altădată” ale legumiculturii românești. Comună puternică, populată de mulți tineri care refuză să-și părăsească locurile natale, date fiind câștigurile obținute din munca pământului, Izbiceniul seamănă speranță și ambiție românească de a depăși crizele de tot felul. Binecuvântat de Dumnezeu cu ape freatice de suprafață (7-8 metri), pământul Izbiceniului mustește de rod bogat, ca odinioară terenurile din Texas de petrol. Din monografia comunei, mi-a plăcut un obicei care nu știu dacă se mai ține: când pe uliță trecea preotul, învățătorul, șeful postului de jandarmi sau o altă persoană cunoscută a fi cu studii (învățată), grupurile de femei care lucrau în ulițe sau la colțuri de stradă se ridicau în picioare în semn de respect. Oare fac același gest și astăzi, în fața licențiatului în drept Gabriel Mihalcea, omul care se mândrește nu cu diploma de avocat, ci cu aceea, moștenită din tată-n fiu, de... țăran?
Fotografii de Gabriel Mihalcea
și Corneliu Stăncescu