Dosarul sigurătății: POVARĂ sau BUCURIE?

Dr. ANA MARCULIS ZĂTREAN: "Suntem făcuți să iubim. Nevoia de a fi în doi e ancestrală”

"Suntem liberi, dar mult mai singuri”

- Anchetele și sondajele ultimilor ani ne arată o tendință în creștere a ratei divor­țu­rilor. Tot mai mulți oameni nau­fra­giază în singurătate. Ce se întâm­plă?

- Cred că ar trebui să plecăm de la premisa că dragostea și căsnicia nu au fost dintotdeauna legate. Pe vre­muri, când căsătoria era o insti­tuție pragmatică, bazată pe respect și întrajutorare, dragostea era un fac­tor opțional. Încercați să vă între­bați bunicii sau chiar părinții des­pre intimitate. Veți constata că dis­cursul le e complet străin. În ulti­mul timp au apărut alte cauze. Industrializarea masivă și urbani­zarea au făcut ca munca și familia să fie separate, iar asta ne-a însin­gurat și pe noi. În plus, dezvol­tarea masivă a tuturor interfețelor de comunicare pe internet ne per­mite să lucrăm de la distanță, în dauna unor contacte umane ade­vă­rate. Cu cât adăugăm vieții noas­tre mai multe dispozitive care să ne permită să comunicăm instan­taneu, cu atât trădăm o foa­me mai profundă de contact u­man. Și, cu cât suntem mai se­parați și mai singuri, cu atât avem nevoie mai mare de contact semnificativ. Cu alte cuvinte, de inti­mitate erotică. Azi, a fi împre­ună cu cineva e o decizie liberă, care nu mai este moti­vată economic. Ne căsătorim din dragoste, plasând intimitatea în poziție ultracentrală. De aceea, când emoția, intimitatea, erotismul dispar dintr-o relație, suntem foarte tentați să aruncăm relația la gunoi, chiar dacă sentimentul de iubire profundă există încă.

- Și totuși, de ce majoritatea așteptărilor noastre se învârt în jurul intimității?

- Trăim într-o nouă eră, a plăcerii, instalată de schimbările socio-culturale din ultimul secol, de revo­luția sexuală din anii 60, de apariția contraceptive­lor, de feminism. Suntem mai liberi și mai individualiști ca niciodată. Am demolat instituțiile care ne ofereau altădată ordine și sens (cum sunt familia, comunitatea sau religia), ca să scăpăm de orice restricție. Iar acum suntem liberi, dar și mult mai singuri. Simțim, mai mult ca niciodată, angoasa teribilă de a fi singuri pe lume. Și ne așteptăm ca intimitatea să vindece tocmai acest vid existențial. Prin îndrăgostire, ne imaginăm un nou fel de a fi. Celălalt ne vede într-o altă lumină, eliberată de imperfecțiuni, cum noi nu ne-am văzut niciodată. Prin celălalt aspirăm să devenim ceea ce nu putem deveni de unii singuri. Ne în­dreptăm, inevitabil, spre moarte, dar tânjim după un elan vital care să ne reamintească faptul că trăim. Emoția puternică, erotismul intens, ne fac să ne simțim vii, întregi, să ajungem la o uitare de sine echivalentă cu extazul. Pasiunea ne eliberează de singurătatea insu­por­tabilă a ființei. Ne dă un sentiment de renaștere și regenerare. În momentele de extaz, moartea și vârsta ne îngri­jorează mai puțin. Chiar dacă e vorba doar de câteva clipe.

- Și-atunci, de ce e greșit să pariezi totul pe inti­mitate?

- Natura umană are două nevoi fundamentale rămase în noi din vremuri imemoriale: a fi în cuib, versus a fi în afara lui, la vânat. Nevoia de a fi pro­tejați, care ne împinge inconștient să trăim în cuplu. Și nevoia de emoție și de suspans. Fiecare categorie are adepții ei. Pe de o parte romanticii, cei care mizează me­reu pe pasiune și intensitate, care confundând iu­birea cu erotismul, pleacă mai departe de fiecare dată când emoția e în declin. Pe de alta, realiștii, care pri­vesc cu ochi răi pasiunea și care, ascunzându-se sub eti­cheta de maturi și responsabili, privilegiază res­pectul și tovărășia în cuplu, știind că stingerea dorinței e inevitabilă după o vreme.

"Mulți oameni confundă dragostea cu fuziunea și ajung să se sufoce”

- După câte se vede, cu un lucru sunt de acord am­bele tabere. Și anume cu faptul că emoția și do­rința dispar treptat. N-am putea împăca extremele, pentru a avea parte și de stabilitate și confort emo­țional, dar și de însuflețire și emoție?

- Toți avem nevoie de siguranță și de încredere. Nu putem trăi mereu la extreme. Așa cum avem ne­voie și de noutate și de schimbare. Emoția și stabili­tatea, dragostea profundă și dorința, nu se exclud unele pe altele, doar că nu se pot manifesta în același timp. Provocarea constă tocmai în a ști să echilibrezi nevoia de predictibilitate cu nevoia de mister. Iar aici, din păcate, am mult de lucru cu pacienții mei, fiindcă sunt contaminați de mentalități greșite, de care se scutură foarte greu.

- De exemplu?

- În timp ce își clădesc cuplul, mulți parteneri confundă dragostea cu fuziunea și ajung să se sufoce unul pe altul. Or, pentru a ne menține interesul erotic față de celălalt, trebuie să existe o distanță, un obstacol de depășit, o cucerire. Pasiunea de la început, neliniș­tea, tocmai în asta se ancorează, în faptul că nu știi exact ce este cu celălalt. Dragostea este instabilă. Vine pe neașteptate și poate pleca la fel. De aceea ne stâr­nește panică. În teama noastră de a nu o pierde, du­blăm măsurile de precauție: închidem ușile, creăm previzibilitate prin nume de alint și obiceiuri fixe, reducem ieșirile de unii singuri, spionăm în telefonul ce­luilalt, facem crize de gelozie. Sau în­cercăm alte metode, mai subtile, de a controla partenerul, prin a-i cere, sub pretextul familiarității, să vorbească despre orice: "Cat a costat rochia?”, "Ce ai mâncat la prânz?”, "Cu cine te-ai văzut?”, "Ce vorbiți voi, băieții, la bere?”, "La cât ai ieșit de la job?” "Au fost și femei la vernisaj”? Toată această vorbărie creează o falsă intimitate. A ști totul sfârșește prin a însemna că nu mai știi nimic. Nu știi cine este celălalt cu adevărat, pentru că îl obligi să se con­formeze așteptărilor tale, din nevoia ta de siguranță. Îl sufoci. Or, sub această copleșitoare nevoie de control, sub po­vara dărilor de seamă de fiecare zi, emo­ția și imponderabilitatea dragostei se prăbușesc.

"Reușita în dragoste cere tăcere și o anumită doză de imprevizibil”

- Există soluții sau trebuie să ne resemnăm? Cum să luptăm cu acest tipar în care cădem aproape toți?

- Reușita în dragoste ține de puterea de a introduce în cadrul relației tăcerea și o anumită doză de im­previzibil. Vorbitul mult despre toate fleacurile nu lasă loc comunicării esențiale. Iar aici, partenerii trebuie să fie deschiși. Suportă ei dezvăluirea adevăratului lor fel de a fi? S-au obișnuit cu gândul că știu totul unul des­pre celălalt. Dar ar fi poate șocați să constate că fiecare are viziuni diferite asupra iubirii, că de ani de zile își doresc altceva, fără să aibă curajul s-o spună. Faptul că poți să-l vezi pe cel de lângă tine într-o altă lumină, ca entitate independentă, cu vise și credințe proprii, îți restârnește interesul și dorința. Îl credeai cucerit, dar constați că e cucerit doar la suprafață. Că între voi există încă multă distanță și mult mister. Lucrurile pe care le descoperi la celălalt te neliniștesc, poate, dar asta te încântă și te sperie în același timp. Exact ca la început. Pasiunea poate reizbucni dacă știi să privești diferit.

- După zece, douăzeci de ani de trai cu aceeași persoană, greu de spus că te mai poate surprinde ceva...

- Întâlnesc adesea oameni care au devenit atât de buni prieteni, încât le e imposibil să mai fie și iubiți. Mulți își imaginează că știu totul unul despre celălalt: "Prietena mea nu m-ar înșela niciodată”. "El știe că îl iubesc, nu trebuie să i-o mai spun”. "Lui nu-i place niciodată să iasă singur”. De fapt, nici vorbă să ne cunoaștem partenerul chiar atât de bine. Vedem doar ce vrem noi să vedem. Îi atribuim de la început o imagine, din nevoia noastră de previzibilitate și de fidelitate. O imagine li­niară, lipsită de comple­xi­tăți, care ne dă iluzia unui control. În felul ăsta, pasiunea zboară pe fereastră și nu câștigăm nici siguranță. Fiindcă, să vă mai spun ceva: da­că pasiunea e prin natura ei incertă, stabilitatea e și ea exact la fel. Dacă ne-am putea elibera de ilu­zia certitudinii, am putea privi cu alți ochi persoana de lângă noi. Proust spunea foarte fru­mos: "Adevărata călăto­rie de descoperire nu constă în căutarea unor pei­saje noi, ci în a privi cu alți ochi”.

- Nu toți suntem pregătiți să acceptăm această doză de incer­ti­tudine. Cum să ne sim­țim liberi și în același timp asigurați?

- De fapt, multor oa­meni le e frică să-l pri­veas­că pe celălalt cu ade­vărat. Să-l privească din afară, ca și cum nu ar fi partenerul lor de o via­ță întreagă. Ar fi poate surprinși să constate că e un om atrăgător, dezira­bil, plin de calități, care ar putea oricând să stâr­nească altora o pasiune. Erotismul ne stârnește teamă. Evităm să recu­noaș­tem că celălalt e de sine stătător, autonom, că are o viață a lui. Și atunci închidem ochii și rulăm filmul cu care ne-am obișnuit. Când oa­menii își pierd inde­pen­dența, fuzionează și devin unul și același. Distanța e eradicată, iar dorința moare. E greu să te mai simți atras de cineva care nu e autonom. De aceea, un suflu nou între doi oameni e practic imposibil dacă, înainte de toate, cei doi nu-și întă­resc ei înșiși independența, reafirmându-și gus­turile, interesele, preocupările, acordându-și un timp de unii singuri, acel jardin secret, în care partenerul nu are ce căuta.

"O fi căsnicia imperfectă, dar ne poate face fericiți”

- Până la urmă, suntem făcuți să trăim de unii singuri sau suntem făcuți să trăim în doi?

- Suntem făcuți să pendulăm perpetuu între noi înșine și celălalt. Cuplul ideal așa și arată: un echilibru bine susținut între ceea ce reprezintă fiecare în parte și ceea ce reprezentăm noi, împreună. Pasiunea, prin­tre altele, naște și spaima aceasta de a nu ne pierde ca ființe. Intensitatea actului sexual provoacă uneori o teamă de captivitate. Gândiți-vă doar la nevoia unora de a se retrage, după un intens act sexual, să fumeze o ți­ga­ră în tăcere și singurătate. E nevoia de a se reafir­ma ca "eu”. Intrăm într-o relație din dorința de apropiere, dar foarte curând o găsim copleșitoare. Ce ni s-a părut la început protecție, ni se pare acum încălcare a libertății, o amenințare directă la adresa dorinței. Gravităm între cei doi poli. Dacă distanța e prea mare, o legătură sufletească e imposibilă. Dacă ne apropiem prea mult, eșuăm să mai fim doi indivizi distincți: nu mai există nici o distanță pe care să o străbați, nici un "dincolo” de cucerit. Suntem unul și același. Legătura devine imposibil de stabilit. Ca să răspund la întrebare, suntem făcuți să împărtășim, să fim împreună. Suntem făcuți să iubim. Nevoia de a fi în doi e ancestrală și reeditează inconștient cuplul primordial fuzional, format de mamă și fiu. Dar felul în care fiecare delimitează granițele relației depinde de fiecare cuplu în parte. Până la urmă, comuniunea perfectă cu celălalt e tot un mit de sorginte romantică. Adevărul adevărat este că nu putem fuziona fizic și afectiv total decât cu persoanele pe care nu le cunoaștem încă. Așa se și explică in­tensitatea relațiilor la distanță sau a celor extraconjugale.

- Emoția e fun­da­mentală în cuplu, dar nu poate fi prelungită la infinit. Putem face ceva pentru a-i asi­gura prospețimea?

- Suntem înclinați să afirmăm că la în­ceputul unei relații totul este spontan, natural, de la sine. Când, de fapt, lucru­rile stau exact invers. Mai mult ca nicio­dată, la început emo­ția e creată de pre­ludiu. De orele în care ne gândim cum va fi când ne vom revedea, de așteptări, de pre­gătirea unei rochii sau căutarea febrilă a unui restaurant. Și mai ales de imagi­na­ție. Dra­gostea e un act de imaginație. Um­plem cu fantezie spa­țiul de la unul la altul. Se naște din distanță, din tot ceea ce nu știm, din tot ceea ce nu avem. Dragostea ne­cesită, deci, timp și pregătire. A sta pe ca­napea în pijama, aș­teptând ca ea să fie spon­tană, nu e o so­luție. Ceea ce re­co­mand cuplurilor care mă consultă este să se reîntoarcă la puterea ritualului de seducție. La pregătire. Înainte de a fi făcută, dragostea trebuie gândită, așteptată și imaginată.

- În final, vă mai adresez o întrebare: într-o lu­me de incertitudini, pentru ce mai merită să ne căsă­torim?

- Pentru că dorința de a iubi și a fi iubit există în noi dintotdeauna, nu ne-o putem reprima. Dăruind celuilalt te îmbogățești, în timp ce a rămâne de unul singur te reduce la narcisism și te obligă să te privești veșnic în aceeași oglindă. Un vechi proverb german spune că iubirea e frumoasă tocmai pentru că altcineva te poate iubi atunci când nu te mai poți iubi tu însuți. În fața vicisitudinilor vieții, faptul de a nu fi singur e un sprijin enorm. Iar trăitul în doi poate fi o bucurie nesecată. Totul e să știm să ne dezbrăcăm relația de posesivitate și să înțelegem că celălalt nu e o prelungire a noastră, ci o ființă distinctă, de a cărei libertate trebuie să ne bucurăm, nu să ne temem. Căsnicia o fi ea imperfectă, dar încă ne poate face fericiți.

(Reproduceri după picturi de BOTTERO)