DR. Florin Tudose: "Paradoxal, în era Internetului și a telecomunicațiilor, care facilitează la un nivel inimaginabil comunicarea interumană, oamenii devin tot mai singuri”

Ion Longin Popescu
"Până când atinge maturitatea, omul nu poate supraviețui decât în contact cu ceilalți. El se construiește ca persoană doar în raport cu altul și este doar o aparență că doar în singurătate se descoperă pe sine. De fapt, referința este celălalt. Suntem ceea ce suntem prin ceea ce sun­tem diferiți de altul.

Au existat, desigur, mode cultu­rale în care singurătatea și introspecția au fost consi­derate valori supreme, și aici nu aș aminti decât ro­mantismul, cu celebrii lui poeți, de la Byron, La­mar­tine, Edgar Allan Poe, până la Eminescu, și existen­țialiștii, de la Saint-Exupery, la Camus. Și pentru că am vorbit de scriitori care fac referință la singurătate, aș vrea să îl citez pe visătorul singuratic Jean-Jacques Rousseau, care sintetizează: «Iată-mă, așadar, singur pe pământ, nemaiavând nici frate, nici seamăn, nici prieten, nici societate, în afară de mine însumi»".

Cu aceste considerații își începe cunoscutul psi­hiatru, profesorul doctor Florin Tudose, analiza asu­pra unui fenomen social aflat la ordi­nea zilei: sin­gu­rătatea, o temă căreia revista noastră i-a dedicat câteva numere consecutive, alcătuite la su­gestia cititorilor. Es­te singurătatea povară sau fericire? Un accident biografic sau o realitate a lumii în care trăim? Trebuie să o acceptăm sau să luptăm pentru a o depăși? Iată nu­mai câteva întrebări, adresate unui "spe­cialist” al su­­fletului omenesc.

"Singurătatea devine un flagel al zilelor noastre”

- Se spune că singurătatea, această "doamnă în rochie neagră de seară”, devine un fenomen social al timpului în care trăim. Avem a ne teme?

- Din păcate, singurătatea tinde să devină un mod de viață contemporan. Nu aș spune un mod de viață modern, pentru că modernitatea mă duce cu gândul la noutate și la beneficiile aferente ei. Paradoxal, în era Internetului și a telecomunicațiilor, care facilitează la un nivel inimaginabil comunicarea interumană, oame­nii devin tot mai singuri. Probabil că tranziența rela­țiilor este responsabilă de acest lucru. Nu mai există nimic profund, individul se dezidentifică și se diluează în ceilalți. Comunicarea își pierde valența afectivă, este săracă și deficitară sub acest aspect, iar sentimen­tele devin grimase. În acest context, individul caută o supapă în virtualitate sau în lumea paradisurilor artifi­ciale - halucinogenele. Singurătatea devine un flagel al zilelor noastre.

- În mare măsură, singurătatea este de sorginte sentimentală. Mulți oameni afirmă că, într-o zi, își dau seama că trăiesc o singurătate... în doi. Ce se întâmplă când nu mai există "noi”, ci doar "tu” și "eu”?

- O lipsă aproape totală de comunicare. Cei doi nu se mai aud. Nu se mai văd, nu mai sunt interesați unul de celalalt, fiecare își vede de propriile activități, de unul SINGUR, fără să-l implice și pe celălalt. Nu se mai face aproape nimic împreună. Coabitează încă din motive diverse (copii, lipsa unei alte locuințe, depen­dența financiară, prejudecăți, teama de singurătate și de perspectiva de a o lua de la capăt, vârsta).

- Singurătatea este resimțită în mod diferit: pen­tru unii "ciumă”, pentru alții "mumă”. Sunt oa­meni ce par a fi fost predestinați să fie singuri, își poartă condiția cu seninătate. Pe alții, singurătatea îi ucide la propriu. Este înclinația spre singurătate dobândită sau înnăscută?

- În general, ea poate fi dobândită în urma unor experiențe de viață care încep încă din copilărie, și acestea se referă la modele educaționale și culturale, la evenimente de viață. Există și o tendință înnăscută, care doar în unele cazuri poate ajunge până la pa­tologie: personalitatea schizoidă, sindromul Asperger etc., dar despre acestea sunt mai multe de spus.

"Când ajungi să fii doar tu cu tine, devii mai puternic”

- Până la urmă, singurătatea este povară sau bucurie?

- Cred că problema este falsă în termeni anto­ni­mici. Există nuanțe infinite care țin de fiecare in­divid, dar și de momentul de viață. Nu poate fi povară sau chin pentru cei care o aleg, pentru cei ce și-o doresc. Dar poate deveni. Pentru cei abandonați, pentru cei care nu își găsesc resurse să depășească această stare, este o povară. Greu de dus. Pentru cei pentru care sin­gu­rătatea înseamnă independență, liniște, libertate, posibilitatea de a face ceea ce își doresc, fără a trebui să dea socoteală cuiva, fără a trebui să consume timp și energie zilnic pentru altă persoană, ea este o fericire (dau ca exemple bărbații care abia așteaptă să ajungă acasă, să-și ia o bere din frigider și să stea la tv cu telecomanda în mână ore în șir, dar și femeile care nu vor să facă tot felul de treburi casnice, administrative, decât atunci când au chef, fără ca cineva să le bată la cap, să le preseze și tensioneze pentru asta). De obicei, după un job obositor, uneori prelungit, nu îți mai do­rești decât odihnă, relaxare, iar, dacă partenerul nu ți-o oferă/respectă/acceptă, atunci preferi să stai singur. E mult mai mare stresul să fii într-o relație în care nu este ac­ceptat, respectat și dreptul tău la odihnă, la intimi­tate, la spațiu vital.

- Singurătatea este drumul cel mai scurt către tine, un prilej de a te cunoaște profund. Ea îți întă­rește conștiința de sine. Atât de mult, că ajungi să crezi că nu mai ai nevoie de nimeni. Cum comentați?

- Fiind singur, descoperi uneori puteri nebănuite. Pe care nu știai că le ai. Cateodată, de nevoie. Trebuie să supraviețuiești, trebuie să mergi mai departe. Și de­vii uimit de câte poți face și nu știai. Dependența de ci­neva te "handicapează”, te "schilodește” parcă. Uiți cine ești și ce poți ca om, ca persoană unică. Mai ales atunci când trăiești "prin” viața altuia și dorințele și pre­ferințele sale. Când ajungi să stai TU cu tine, pri­vin­du-te adânc în interior, te descoperi, sau redes­co­peri, devii parcă mai puternic. Știi că viața și persoana ta nu aparțin nimănui. Asta nu înseamnă că nu mai ai nevoie de nimeni, de relații. Relația este frumoasă, dar nu prin dependență. Există uneori și reversul medaliei: faptul că "te închizi” în singurătate nu este exact o formă de a deveni mai puternic; dimpotrivă, devii mai vulnerabil și nu mai lași pe nimeni să se apropie de tine din frica de a nu fi rănit.

- Cine sunt mai predispuși la singurătate: băr­bații sau femeile?

- Cred că femeile sunt mai predispuse la singu­rătate, mai ales dacă au atins vârsta a treia, deoarece consideră că se descurcă mai bine singure, au mai puține responsabilități și sunt mai puțin active social; bărbații însă au o dependență, pe care nu întotdeauna o recunosc, de prezența feminină, atât în viața de zi cu zi, cât și în plan social. Mai este și speranța de viață care nu poate fi neglijată, mult mai mare la femei, care conduce automat la un număr mult mai mare de femei singure.


"În general, tinerii de azi nu au timp unii de alții”

- Tinerii de azi, mai ales cei în jur de 30 de ani, obsedați de a-și croi o carieră, par a fi o generație destinată, de singuratici. Nu se mai căsătoresc, lo­cu­iesc separat, chiar dacă "au pe cineva”. În cazul lor este vorba de o singurătate premeditată?

- Nu neapărat premeditată, decât de către unii (cei care spun clar că ei nu doresc o familie, nu doresc copil, ci cu totul altceva de la viață). În general, tinerii de azi nu au timp unii de alții. Cariera, avansarea, jo­bul, ori chiar lupta pentru supraviețuire le consumă prea mult timp și energie ca să mai poată apoi să îm­partă mereu (zilnic), puținul timp rămas cu o altă per­soană. Este mai comod să te întâlnești cu cineva doar dacă ai chef, dispoziție, și în rest să îți vezi de ale tale nestingherit, fără să trebuiască să dai explicații, de ce la ora cutare vrei să stai la tv, sau la ora cutare să bei o bere cu amicii, ori să te duci la meci. E mult prea mare stresul, consumul nervos în restul zilei, ca în tim­pul liber să mai ai energie pentru o altă persoană, cu do­rințele ei, cu întrebările ei. Îți rezolvi treburile cas­ni­ce și administrative după propriul plac, fără să te bată nimeni la cap că "ACUM trebuie să duci gu­no­iul!” sau "să mergi la cumpărături”. Și cred că nimănui nu-i place să se simtă servitor pentru partener. Lipsa în­țelegerii, a toleranței - declarate la începutul relației, când totul e frumos, când toți sunt entuziasmați - se face simțită destul de repede. E necesară multă răb­dare, experiență, liniște, ca să mai tratăm totul, zilnic, cu calm, înțelegere. Și când ești atât de preocupat, de prins cu serviciul și responsabilitatea lui, nu prea mai re­u­șești să te ocupi cu calm de celelalte, iar și iar. Inter­vine aici și presiunea egalitarismului și a feminis­mu­lui, care proclamă modele nediferențiate ale sexua­li­tății, în care nu mai există atracția polară a contrariilor. Modul de viață contemporan, cu tot felul de produse în supermarket, hypermarket, ca hrană, cosmetice, apa­ratură electrocasnică, oferă posibilitatea tuturor să se descurce fără altcineva. Nu e nevoie neapărat de o fe­meie care să gătească sau să spele rufe, de exemplu, iar femeile au devenit mult mai îndrăznețe, curajoase, libe­re, își conduc singure mașinile, își depanează apa­ratura, își montează mobilierul.

- În cazul oamenilor pentru care singurătatea nu este o bucurie, ci o povară, pot exista căderi psihice pe­ri­culoase? Sunt virtuali candidați pentru depre­sie?

- Da, depresia poate fi o rezultantă a singurătății. Divorțul, separarea, decesul partenerului sunt prin­ci­palele evenimente de viață care au șanse de a declanșa depresia. Singurătatea poate accentua și simptomele unor boli somatice, ca hipertensiunea, insomnia, car­dio­patia ischemică, dar și ale unor dependențe, cum ar fi cea de alcool, tutun, alte droguri, prin anxietatea pe care cel singur o are în permanență, că într-un moment critic nu ar avea nici un ajutor. Am văzut adesea pa­cienți cu angină pectorală ale căror crize dureroase se răreau în momentul în care o rudă locuia, pentru un timp, cu ei, sau când se internau în spital, fără să pri­mească vreun tratament specific. Pur și simplu, nu mai erau singuri.

- Singurătatea trebuie dusă la doctor? Poate un psihiatru să o tămăduiască?

- Psihiatrul nu este panaceul universal al tuturor ne­cazurilor ființei umane, iar în ceea ce privește singu­rătatea, este la fel de dezarmat ca și ceilalți specialiști. Psi­hiatrul poate să "vadă” ce este cu ea. Dacă este o sim­plă singurătate, aleasă pentru un motiv sau altul, sau dacă are legătură cu o tulburare pe care s-o vin­de­ce. Psihiatrul poate determina pacientul să-și înțeleagă singurătatea, să o reinterpreteze, să își reevalueze gân­durile, starea, situația, în așa fel încât să renunțe la ale­gerea de a mai fi singur. Oamenii singuri merg la psihi­atru doar dacă acest lucru îi afectează direct, mai mult sau mai puțin, dacă simt nevoia să schimbe ceva și une­ori nu știu ce, sau cum anume. De obicei, celor care aleg să fie singuri, și le place asta, le face bine, nu au de ce să-și dorească să schimbe ceva și să solicite aju­tor în acest sens. Sigur, există și tulburări clinice în care însingurarea, retragerea din orice relație este un grav simp­tom (schizofrenie, autism, depresia majoră, tulbu­­rarea de stres posttraumatic). Aici, psihi­atrul in­ter­vine cu tot ceea ce poate să facă în legătură cu tul­burarea respectivă și, în consecință, acționează și asu­pra singurătății.