Dacă ar mai fi avut un an răbdare și un strop de sănătate în plus, părintele Adrian Făgețeanu putea împlini în această toamnă 100 de ani! Nu știu exact ce-ar fi făcut de ziua lui, pe 16 noiembrie. Bănuiesc, doar, că această zi l-ar fi găsit la chilie, cu genunchii plecați cuminte la rugăciune, și tot așa știu că, de ziua lui, părintele nu s-ar fi încurcat în comemorări, elogii sau alte fleacuri biografice. Dimpotrivă, la toată lauda și cuvintele frumoase de prețuire ar fi făcut a lehamite din mână, constatând că nimic nu ține cont de numărul anilor, mântuirea și viața veșnică, cu atât mai puțin
Nimeni n-ar fi fost în stare să-l schimbe cu ceva pe părintele Adrian. Așa era el - om al modestiei desăvârșite, insensibil la fleacuri lumești, la preamăriri și laude de-o clipă. Vorbele bune și pompoase le lăsa mereu în seama altora. El nu-și aroga niciun merit. Eventual, tăcea. Sau, schimba discuția, trecând la "și altele” toate nedreptățile, acuzele mincinoase și bătăile suferite în temniță, nu fără a constata, cu o luciditate ce-ți dădea fiori pe șira spinării, că Dumnezeu i-a luat la ceruri pe cei mai buni (colegii lui de celulă) și l-a lăsat, în schimb, să trăiască pe el - cel mai slab, mai "costeliv în ale credinței” dintre toți.
Avea umor câteodată părintele. Un umor pe măsura lui - puțin cam aspru, cam colțuros. Un umor de îndreptare, bun doar să certe cu folos pe cineva, așa cum a făcut cu ucenicul pe care l-a admonestat, spunându-i într-o zi geroasă de iarnă: "Nu o să încălzești în veci curtea bisericii, oricât de mult ai lăsa ușa deschisă”. Și mie, țin minte că mi-a spus o nostimadă de-a lui - o vorbă deopotrivă comică și adevărată. Îmi spunea părintele că acei creștini "de apartament”, care nu mai vin duminica la Sfânta Liturghie și spun că se roagă la ei acasă, aceștia, deci, cred în sinea lor că se pot mântui singuri. Prin aceasta, zicea părintele: "Ei se aseamănă cu Baronul Munchausen, cel care pretindea că zboară prin forțe proprii, doar trăgându-se singur de păr în sus”.
Inteligent și trecut pe la școala sucelilor șlefuite ale lui Țuțea, părintele ar fi putut râde de multe. Se abținea însă, considerând că, în lumea în care trăim, râsul reprezintă nu doar pierdere de vreme, ci și o gravă necuviință față de suferința Țării și a unei întregi generații de "tineri fără tinerețe”: Gafencu, Vulcănescu, Țuțea, Stăniloae, Sofian, Ghiuș, Petroniu, Sandu Tudor, Vasile Voiculescu.
*
Deși îi cunoscuse pe toți cei din Rugul Aprins (cu unii împărțind aceeași celulă), părintele evita subiectul, constatând cumva cu amărăciune: "Toți oamenii din viața mea au fost mai buni decât mine”. Ofta apoi și privea tăcut în zare, parcă nesocotindu-se demn să vorbească despre înălțimea mistică și spirituală a acestei mișcări ortodoxe fără egal. De fiecare dată când venea vorba despre Rugul Aprins, se purta la fel. De fiecare dată când auzea numele părintelui Daniil de la Rarău sau al lui Vasile Voiculescu făcea un pas în spate și se refugia apoi în tăcerea amară a unui suspin, ce confirma întru-totul felul de a fi al părintelui - eliptic și profund în toate.
Degeaba insistai să afli mai multe. Nu obțineai de la el nici un cuvânt în plus. În tăcerea lui, se purta ca un om întreg și fără frică. Se purta ca orice om care întâlnise moartea și o privise direct, în ochi. De șapte ori a fost "dincolo” și de șapte ori s-a întors miraculos de acolo, cum singur mi-a povestit într-o după-amiază de toamnă întârziată, în chilioara lui de la Locurele. Odată, a murit la modul cel mai concret cu putință, când, copil fiind, a căzut din căruță și roata carului i-a sfârtecat stomacul și intestinele, aproape rupându-l în două. Două zile a stat fără suflare, întins pe o năsălie, îmbrăcat în straie curate și cu lumânarea sub formă de colac pe piept, până ce o bătrână, care îi citea la căpătâi rugăciunile de iertare, a observat că lumânarea pâlpâie, ca mișcată de un suflu. Așa se va apropia și va descoperi cu uimire că de fapt copilul trăia; că, în ciuda rănii cumplite, viața nu plecase cu totul din trupul acela plăpând și lipsit de apărare.
*
Dumnezeu l-a iubit pe părintele. L-a iubit chiar și atunci când l-a pus la încercare, trecându-l prin anchete și bătăi năpraznice, prin umilințe și torturi de neimaginat, cum era atunci când gardienii îl udau cu apă și îl obligau să stea câteva ore în gerul năpraznic de afară. Mereu, chiar și în cele mai grele momente, Mântuitorul nu l-a părăsit nici o clipă. "Nu o să mă crezi, frate, dar în închisoare am fost cel mai aproape de Dumnezeu”, mărturisea părintele. "Acolo prețuiai tot darul lui Dumnezeu. Prețuiai aerul, pe care fiecare deținut din celulă îl căuta cu rândul, stând cu nasul sub crăpătura ușii, preț de câteva secunde. Acolo prețuiai o rază de soare strecurată printre zăbrele, așa cum prețuiai o felie subțire de pâine înmuiată în mierea unei vorbe bune. Nici nu bănuiești ce mult contează cuvântul unui frate aflat în aceeași suferință cu tine... Nimic nu contează - nici foamea, nici bocancii care te lovesc direct în stomac. Important e să nu fii singur. În doi, durerea e parcă mai ușoară. La fel și bucuria. Îmi amintesc că la Aiud îmi făcusem un calendar pe degete, după metoda Gauss, și așa am descoperit că Paștele și marea sărbătoare a Învierii se săvârșeau exact în acea noapte. Fără să mai stau pe gânduri și fără să mă mai tem de ceva, am început să strig, să urlu cât m-au ținut puterile: «Hristos a înviat!» și, imediat, din toate celulele a început să răzbată spre cer cântarea cea minunată: «Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le!». Răsuna Aiudul de chemarea la Înviere și la Speranță. Răsuna tot Aiudul de strigătul nostru de bucurie, spre disperarea gardienilor, care credeau că am început o revoltă. Alergau ca nebunii prin curte și trăgeau focuri de armă în aer. Dădeau telefoane și cereau întăriri. Erau speriați, nu de glasurile noastre slăbănogite de foame și frig. Erau speriați de forța credinței, pe care nici o ușă sau o fereastră zăbrelită nu o mai puteau opri... În închisoare se întâmplă multe minuni. Tăria pe care mi-a dat-o Dumnezeu să trec peste toate ar fi una din ele. Îmi amintesc că atunci când am fost arestat, anchetatorul mi-a smuls crucea de la gât și a aruncat-o la coșul de gunoi. Eu am luat-o de acolo, iar el m-a bătut cu ranga și a aruncat din nou crucea la gunoi. Eu nu m-am lăsat. Iarăși am ridicat crucea și el m-a călcat în picioare, în timp ce eu îmi repetam în minte: «Rezistă! Să nu-l faci pe Hristos de râs!... Rezistă!». După 7-8 asemenea încercări, ofițerul a cedat. M-a lăsat în pace, neînțelegând de unde vine rezistența mea. Habar n-avea că eu, după primele lovituri, nu mai simțeam nici o durere. Corpul lucra singur. Se apăra în felul lui, izvorând cel mai puternic anestezic cunoscut vreodată pe pământ - anestezicul harului divin... Acesta e cel mai mare miracol - deși tu încetezi să exiști, Hristos te ține în viață. La ieșirea din Aiud, am aflat că mama mea, de câte ori scria acatistul pentru preot, îmi trecea numele și la vii, și la morți, neștiind nimic despre mine. Avea mare dreptate mama - în pușcărie am fost și viu, și mort deopotrivă. Un mort viu. Un mort în viață”.
*
Mi-e dor de părintele Adrian. Mi-e dor să-l mai văd o dată cum stătea în pragul chiliei, privind cu ochii lui goliți de vedere mișcările haotice ale vântului și culorile păstoase, abia date în pârg, ale toamnei. Era suficient să-l vezi acolo, în pragul chiliuței de la Locurele, cum respira lacom aerul proaspăt și răcoros al dimineții, ca să-ți dai seama că părintele nu era nicicum omul estetismelor și al aparențelor înșelătoare; că nu frumusețea autumnală a muntelui îl impresiona și-l făcea să tresalte de emoție, ci lărgimea, aerul curat, spațiul deschis. Îl impresiona până la lacrimi imensitatea văii ce i se deschidea la picioare. Îl impresiona, de fapt, libertatea, în orice chip i s-ar fi înfățișat ea. În chip de porumbel, de luminiș sau de pădure.
Nu știu dacă în cotloanele complicate și adânci ale sufletului părintele ascundea o fărâmă de poet, așa cum nu știu dacă binecunoscuta lui armură de luciditate și neclintire morală nu apăra, în realitate, un mare sentimental. Știu doar că pentru părintele Adrian, schitul Locurele a fost un frumos și apoteotic capăt de drum. De acolo, din culmea prăvălită a muntelui, nu mai putea pleca decât în două feluri: fie prăbușindu-se cu mult zgomot, fie luându-și zborul spre înălțime. Spre vămile nevăzute ale lui Dumnezeu.
Am avut privilegiul de a discuta îndelung cu părintele. Am discutat despre cele șapte morți din care l-a scos Dumnezeu, despre părinții și frații lui, despre anchetele de la Securitate și, mai ales, despre imensa răsplată a oamenilor ce au apărut miraculos în viața lui - Sandu Tudor, Vasile Voiculescu sau starețul Calinic Cărăvan, un sfânt în viață, care l-a primit pe părintele Adrian ca pe Hristos, în chilia lui de la Lainici, deși știa că părintele abia ieșise din pușcărie, că era extrem de bolnav și, peste toate, era urmărit pas cu pas de oamenii Securității.
Da, am vorbit și, mai ales, am tăcut multe împreună cu părintele. Unele le-am scris deja, altele le-am uitat pentru totdeauna. Ceea ce țin foarte bine minte din acea zi superbă de toamnă este că nu mă mai săturam de prezența lui și, la un moment dat, văzându-l pe părintele cum stătea pe o margine de scaun, cu mâinile adunate cuviincios pe genunchi, mi-a venit să-l apăr, să-l iau în brațe și să-l alint ca pe un copil, gândind că e o adevărată crimă să alungi în pustietatea muntelui un om bătrân, bolnav și orb pe deasupra. Mă întrebam revoltat și plin de mânie neputincioasă cum îngăduise Dumnezeu o asemenea nedreptate strigătoare la cer, când părintele, parcă citindu-mi gândul, s-a apropiat de urechea mea și mi-a spus ușor șoptit: "Nu te mai frământa atâta, frate. Au vrut să mă pedepsească, dar mi-au făcut un mare bine. M-au alungat fix în rai, în cel mai frumos loc de pe pământ”.
Așa m-am despărțit de părintele - cu imaginea fericirii monahale de pe chipul lui contemplativ și dârz, în timp ce eu cugetam cu puțin năduf și descurajare că, prin părintele Adrian, se stinge o întreagă dinastie de mari duhovnici; că în urma lui rămâne un mare și implacabil loc gol. Nici acum nu știu dacă părintele a avut grijă să-și crească un urmaș, așa cum nu știu dacă cineva ar fi rezistat mult timp să trăiască în asprimea morală și profund mistică pe care o impunea, ca ultim martor și viețuitor al Rugului Aprins. Bănuiesc că, prin firea lui directă și lipsită de catifeluri pedagogice, părintele nu putea lăsa urmași spirituali. Bănuiesc, de asemenea, că nu i-ar fi plăcut să fie model altcuiva, deși, dacă mă gândesc mai bine, când am plecat de la Locurele, ucenicul său, tânărul monah care avea grijă de el și îi citea zilnic din Biblie, tocmai se agita prin curte, în dreptul unui mesteacăn. Cu un cuțit făcuse o crestătură în scoarța copacului de unde aduna picăturile de sevă, în care se pregătea să dizolve două lingurițe de miere - toată mâncarea din acea zi a părintelui.
Nu știu cum îl cheamă pe acest ucenic și nu știu unde să-l caut, dar îmi place să cred că părintele i-a schimbat într-atât viața, încât a reușit deja să o uite pe a sa și să o trăiască pe mai departe pe cea a părintelui Adrian, cu destule și intense bucurii adăugate de la sine.
*
Nu peste mult timp, pe 16 noiembrie, părintele Adrian ar fi împlinit venerabila vârstă de 100 de ani. De ziua lui, dacă s-ar putea, aș da timpul înapoi și mi-aș cere iertare părintelui, chiar dacă el poate a și uitat cum, înainte să mă despart de el și să cobor spre Lainici, i-am strecurat în palmă un acatist și câteva sute de lei. Chiar și acum simt incandescența rușinii pulsând în obraz. Fără să zică ceva, părintele Adrian și-a ridicat spre mine privirea lui imobilă, de nevăzător, și m-a țintuit cu o milă pe care nu pot să o descriu. O milă cosmică, de început de lume. O milă crescută parcă din ea însăși. Părintelui chiar îi era milă de mine și de naivitatea mea. Ținea banii în palmă și parcă nu-i venea să creadă, întrebându-se uluit: "Cum, atâta ai înțeles tu din toată întâlnirea noastră?”. Stătea nemișcat în pragul chiliei și ezita să mă certe cu zâmbetul lui tăios ca o pedeapsă, pentru ca într-un târziu să realizez și eu cât de ridicol am putut fi, neînțelegând că pe munte banii nu au nici o valoare. Când ești liber și îl ai alături pe Dumnezeu, ai totul. Nu-ți mai trebuie nimic. Absolut nimic.