MUNŢII IELELOR: Poveşti adevărate din Codru Moma

Aproape necunoscut, rar bătut de picior omenesc, ţinutul munţilor Codru Moma este neschimbat de la facerea lumii. Peste "drum” de Munţii Apuseni, în vestul extrem al ţării, frumuseţea lui stoarce lacrimi, iar trecutul e neclintit. Mai mult ca oriunde, aici, rădăcinile Ardealului strămoşesc au rămas ascunse sub rădăcinile codrului des.


La izvoarele cu apă tămăduitoare, la cetăţile străvechi ascunse în munţi, n-au ajuns decât lupii, căprioarele şi porcii mistreţi. Şi chiar dacă satele intră în rânduiala vremurilor de astăzi, credinţele şi obiceiurile străbune sunt la fel ca în urmă cu sute de ani
În Munţii Codru Moma, ascunsă în desişurile codrilor de fag şi gorun, rezistă până astăzi a­min­tirea a cel puţin şase cetăţi dacice: Dezna, Clit, Cetăţeaua, Botfei (în judeţul Arad), Finiş şi Petrani (în Bihor). Aşezate la un capăt şi altul al mun­ţilor, cetatea Dezna (est) şi cetatea Finiş (vest), cele două fortificaţii, par să fi avut un rol hotărâtor în istoria ţării noastre.
Despre cetăţile din Codru Moma, arheologii se măr­gi­nesc a spune că au fost con­struite târziu, prin se­colul al XIV-lea, şi că nu există ziduri mai vechi. Şi totuşi, nu poţi să nu te întrebi de ce în toate sa­te­le dimprejurul acestor munţi se vorbeşte cu atâta in­sis­tenţă despre daci, despre în­tâmplări cu mult mai vechi decât ruine­le acestor cetăţi ce dăinuiesc, precum legendele, până în zile­le noastre. Cu cât satele sunt aşe­zate mai în a­dân­cimea mun­ţilor Codru Moma, cu atât poveştile şi practicile stră­vechi sunt mai vii.
Dar de unde a apărut numele acestor munţi? De ce Codru şi de ce Moma? Pentru desluşirea acestei enigme, am cercetat arhi­ve, am întrebat specialişti din toate domeniile. Ni­mic edificator. Singurul lucru pe care l-am găsit a fost o consemnare istori­că, în care un rege dac, pe nume Codru, este amintit în scrierile lui Herodot, ca fiind urmaşul regelui Do­ru, prezentat de istori­cul grec drept conducător al dorienilor care au plecat din zona de azi a Ardealului, invadând sudul Peninsulei Bal­canice. Cât priveşte numele de Moma, el nu poate fi dedus decât din legendele, miturile, obiceiurile şi amin­tirile păstrate de oamenii locului.

Muierile pădurii

Dincolo de atestările ştiinţifice, adesea greoaie şi întârziate, cele două masive muntoase, Codru şi Mo­ma, au fost şi rămân în continuare cele mai pure păstră­toare ale unei istorii vii, în care magia populară a ocupat un loc special, şi unde nimeni nu se miră când aude de întâm­plări cu fiinţe mitologice, când se vorbeşte des­pre stri­goi, iele ori despre oameni-lup. Tot aici, într-un loc ţinut în mare taină, într-o anume zi din toamnă, se în­tâl­nesc în fiecare an cei mai renumiţi vrăjitori din ţară. De altfel, în masivul Moma se află şi cele mai vechi temple ritualice, peste care se spune că s-au re­clădit, mai târziu, cetăţile Finiş, Petrani, Botfei, Clit, Ce­tăţeaua, locuri misterioase, mai ales datorită legen­de­lor care se leagă de existenţa lor. Poveştile populare din zonă arată că din timpuri străvechi masivul Moma ar fi fost locuit de nişte făpturi femeieşti, dotate cu pu­teri supranaturale. Femeile născute aici, de o frumuseţe rară, erau iniţiate în nişte tehnici spirituale speciale. Locul lor preferat era în inima codrului neumblat de oameni, unde, spun lo­cal­nicii, se întâlnesc şi fac şi-n ziua de azi diferite lu­crări magice. Poveştile legate de existenţa acestor femei seamănă întrucâtva cu mitul ielelor, doar că din descrie­rea localnicilor, par a fi nişte fiinţe cu mult mai reale, existând deopotrivă între lu­mea de aici şi cea de din­colo. Nenumărate întâmplări le certifică existenţa, dar şi teama oamenilor de a vorbi despre ele.
"Astea nu-s lucruri de spus. Pe vremea mea, au fost câţiva bărbaţi care mi-au povestit că s-au întâlnit cu nişte muieri dezbrăcate în pădure. Dar vorbeau des­pre asta numai după ce se îmbătau. Aveau cam la vreo 30 de ani, umblau în pielea goa­lă, şi aveau părul lung şi des­pletit. Nu s-au putut atinge de ele că dispăreau şi apoi apă­­reau ba ici, ba colo. După în­tâlnirile acelea, nici unul n-a mai avut mintea limpede. Aşa că nu-i bine nici să te întâl­neşti, dar nici să vorbeşti des­pre ele, că te strică de cap”, îmi spune, cu o oarecare jenă, Nicolae Florea din satul Finiş şi îmi recomandă să stau de vorbă cu fostul morar din satul vecin, din Tărcăiţa. "Pe­tru îi un pic mai bătrân ca mine, are nouăzeci şi şap­te de ani şi ştiu că ştie mul­te despre lucruri din astea”.
Din vechea moară a sa­­tului Tărcăiţa n-a mai ră­­mas decât roata, pe care copiii morarului Petru au transformat-o într-una de tăbăcit piei. Bătrânul îmi cere să repet de câteva ori povestea spusă de Nico­lae, că nu auzea bine. Spe­riat cumva, priveşte în altă parte cu ochii lui al­burii şi refuză subiectul: "Astea-s vorbe de feciori zăluzi la cap. Şi de-ar fi să fie ade­vărat, ţi-ar zice ca­reva ade­vărul? Du-te, doamnă, în treabă-ţi, nu te în­crede în scorneli”. Bătrânii sate­lor cred că numele de Moma sau Muma, cum spun ei, nu provine de la o fiin­ţă pământeană, ci mai degrabă ar fi un spirit al munte­lui, drept şi blând, care are grijă de toate vietăţile pădurii, ca de propriii copii.

Muma codrilor

Baciul Mihai din Haşmaş, un sat situat în judeţul Arad, de cealaltă parte a masivului Moma, zice că în vre­mea când era-n putere şi putea colinda pădurile, s-ar fi întâlnit chiar de două ori cu Muma codrilor. "Oame­nii se aşteaptă să vadă o fiinţă cu chip de femeie aşa după cum îşi imaginează ei. Nu-i aşa. Dacă îşi dă jos hai­nele din scoarţă de copac şi stă ne­miş­cată, se face pe loc nevăzută, de zici că a fost numa' o nă­lucire. Oamenilor li se arată numai când vrea, şi atunci pen­tru a-i pune la încer­care. Dacă este cum­se­cade, om în legea lui Dumnezeu, te lasă în pace, ba te şi ajută la greu. Se mânie rău atunci când oamenii taie fără milă pădurea, atunci face să cadă lem­nele peste tăietori”.
Unii spun că Muma ar fi chiar mama Ielelor şi că în nopţile cu lună plină iese din pădure, aproape de sate, ca să veghe­ze la binele animalelor. "Eu am auzit-o”, spune un cioban din Botfei (Arad), "am auzit-o când îmi mânam oile la stână. Era noapte, dar se vedea de lună ca ziua. La un moment dat, am început să înjur oile, să ţip la ele să meargă mai repede, că mă prin­dea miezul nopţii. Întâi am crezut că-i ecoul vorbe­lor me­le, da' nu era. Se auzea un glas gros şi destul de su­părat, care să răstea la mine să las animalele în pace, mi s-a făcut frică şi-am tăcut, apoi n-am mai auzit ni­mic”.

Comorile Ielelor

De departe, însă, cele mai de temut întâmplări sunt legate de comorile din masivul Moma, comori care ar fi aparţinut, se presupune, acestor femei, ce stăpânesc şi astăzi pădurile. Se spune că respectivele comori sunt păzite cu străşnicie de duhul muntelui.
Bătrânii satelor susţin că nu-i bine să cauţi o astfel de comoară. Chiar dacă ai găsi-o, nu vei avea parte de ea, deoarece a fost lăsată acolo cu blestem. O bună parte dintre ei ştiu locurile unde s-ar afla ascunse, dar, de tea­ma blestemelor, se feresc până şi să îndemne pe cineva să le caute. Toţi cei care s-au încumetat să se apro­pie de ele, dacă n-au înnebunit, au murit într-un mod inex­plicabil.
Povestea lui Ion din Finiş este încă vie în amintirea oamenilor. Ion ştia locul exact unde se află îngropată comoara din vechea cetate. A săpat mai multe săptă­mâni la rând, a găsit-o, dar nu s-a putut apropia de ea. A trebuit să aştepte până în noaptea în care se spunea că din locul respectiv va ieşi o lumină, un fel de flacără al­bastră. În urma unui ritual pe care-l învăţase de la o vră­jitoare bătrână, în momentul când a ţâşnit flacăra, Ion a aruncat peste ea aşternuturile pe care şi le adu­sese de acasă, sub ele a găsit o grămadă de monede din aur şi ar­gint. Le-a legat cu şapte noduri şi-a plecat îna­inte de pri­mul cântat al cocoşilor. Însă nu s-a putut bu­cura de comoară, pentru că, chiar de a doua zi, au început să-i moară animalele din ogradă, apoi i s-au îmbolnăvit mem­brii familiei. Cu toate avertismentele primite, Ion s-a încăpăţânat să păstreze banii. Soţia şi copiii i-au murit rând pe rând. Abia când a fost şi el lo­vit de boală, a dus comoara înapoi, dar a fost prea târziu.
Astăzi, căutătorii de comori din România, al căror nu­măr creşte necontenit, afirmă că înainte de a dez­gro­pa un tezaur, cer sprijinul unor persoane cu capa­cităţi senzitive speciale, pentru a dezlega blestemul sub care acesta este ţinut. Pe de altă parte, ei susţin că în zona din sud-vestul României există câteva sute de tone de comori ascunse. Tezaurele scoase la lumină până acum în ţara noastră nu reprezintă decât zece la sută din aurul as­cuns aici din străvechime. Restul de 90 la sută aş­teaptă să fie dezgropate.

Lacrimile Lunii

Mai bântuie o poveste prin partea locului: oamenii pe care i-am întâlnit mi-au spus că în măruntaiele masi­vului Moma s-ar afla un puternic filon de zăcământ de argint. Din această cauză, cele mai multe izvoare au pro­prietăţi tămăduitoare. Argintul, spun ei, sunt lacri­mile lunii.
Depresiunea Beiuşului este bine cunoscută pentru vechile sale centre argintifere. Din miturile şi legendele locului se poate deduce existenţa unor ritualuri şi a unor practici spirituale intense, închinate astrului nopţii. Şi astăzi, sătenii, cel puţin cei vârstnici, îşi desfăşoară activităţile din viaţa de zi cu zi, aşa cum au învăţat ei pe timpuri, după cum indică fazele Lunii. Pentru ei, lunile pământene nu încep aşa după cum au fost ele fixate în calendar, ci atunci când pe cer apare Luna Nouă. Ştiu, de asemenea, când o să plouă sau când va fi vreme bună. Dacă un corn al Lunii este îndreptat în jos, e semn de vremuială (vreme rea), dacă ambele coarne sunt în sus, e semn de secetă. Când e Crai nou şi secera se des­face în două, atunci e bine să te rogi la Lună pentru să­nă­tate, bani sau pedepsirea duşmanilor. În perioada cu Lună Plină nu se fac semănături, deoarece boabele nu se leagă, şi nici nunţi nu se fac, pentru că nu durează căsni­cia. În schimb, de cum începe Lună Nouă, gospodarii ară pământul chiar în timpul nopţii, pentru că, spun ei, nu cresc buruieni şi se fac recoltele sănătoase, iar vracii satelor îşi culeg plantele de leac ori fac descântece prin păduri. La Lună Nouă, babele satului sfătuiesc fetele de măritat să iasă din casă cu cingătoarea de la brâu desfă­cută, s-o arunce în sus către Lună, apoi să bată cu ea streaşina casei zicând: Lună, Lună/ doamnă bună/ bun cal ai/ şi frâu nu ai/ să te duci la ursitul meu/ să te duci şi să mi-l aduci/de l-ai găsi dormind în pat/ să-l iei şi să-l vâri sub pat/ şi de sub pat/ să-l dai pe uşă afară/ şi la mine să-l porneşti/prin pădure fără şine/ şi prin sat fără ruşine...
Furatul laptelui
Nu există om din satele din jurul Munţilor Moma care să nu fi auzit de strigoi ori care să nu fi avut de-a face cu practicile acestora. Strigoi sunt acei bărbaţi sau femei care pot să fure laptele din ugerul vacilor. După unii, aceşti oameni se transformă în câini ori pisici, pă­trund noaptea în grajdurile sătenilor şi, deşi nimeni nu ştie ce se întâmplă acolo, toţi spun că după o astfel de "vizită”, vaca lor n-a mai avut lapte. Sunt nenumărate relatări despre cei care s-au întâlnit în grajd cu câte un animal de dimensiuni mici, iar după ce au reuşit să-l înţepe cu furca de fier, s-au trezit a doua zi cu vecina ori cu un sătean că aveau răni pe picioare sau pe braţe. Oamenii spun că vacile al căror lapte a fost "luat”, dacă li se dă drumul, se duc singure la casa strigoiului şi mu­gesc la poartă. Printre localnici există şi persoane care ştiu să prevină şi chiar să desfacă vrăjitoria strigoilor. Se spune că, atunci când fată prima dată vaca, o femeie pricepută în astfel de lucruri se dezbracă în pielea goală şi poartă viţelul de trei ori roată în jurul vacii, spunând o rugăciune într-un grai pe care numai ea îl pricepe. Apoi, cu un ac, gazda face o gaură în cornul vacii, unde pune sare şi tămâie. După acest ritual, animalul nu va mai fi atacat niciodată de strigoi. În satul Finiş, local­nicii maghiari careau ajuns aici pe vremea imperiului austro-ungar s-au trezit şi ei în mijlocul acestor practici. "Noi n-am avut vacă niciodată. Bunicul meu mi-a spus că în vecini trăieşte o strigoaie şi că de câte ori a încer­cat el să crească câte-o vacă, vecina i-a luat laptele. Ştiu de la bunicul că noi, ungurii, cunoaştem o metodă prin care putem depista oamenii strigoi. Se zice că dacă tai capul primului şarpe care-ţi iese primăvara în cale, îi bagi un căţel de usturoi în gură şi îl coşi pe interiorul pălăriei, când mergi la biserică vezi care-i vrăjitoare. Bunicul zice că în jurul capului acestor oameni se văd coarne şi cu cât coarnele sunt mai mari, cu atât sunt mai periculoşi”, îmi povesteşte Fery Egyed. Îmi mai spune că în copilăria sa veneau prin sat nişte copii de ţigani unguri, din satul vecin, Ioaniş, şi dacă localnicii le ofereau lapte, aceştia refuzau, spunând cu naivitate ceea ce auziseră la ei în sat: "Bate baba cuiu-n grindă şi curge cât lapte vrem noi”.
Potrivit localnicilor, strigoii nu pot muri, până nu gă­sesc pe cineva căruia să-i transmită toate cunoştin­ţele lor malefice. Bătrână şi bolnavă, vecina lui Fery din Finiş a zăcut mulţi ani pe pat, fără să poată muri, până când a venit la ea o femeie după care vrăjitoarea a trimis vorbă. Imediat după ce a plecat femeia aceea, bătrâna a murit. Practicile şi vrăjitoriile specifice zonei n-au fost scrise niciodată, ele au fost transmise din generaţie în generaţie, prin viu grai, au fost moştenite de la vreun membru al familiei ori au fost învăţate de la cineva aflat în pragul morţii.

Oamenii-lup

Povestea lui Graţian - omul lup din satul Izbuc, Bihor, a ajuns deja celebră, datorită documentarului lui Thomas Ciulei (producţie 1995). "Regizorul l-a urmă­rit multă vreme pe Graţian, pe drumurile sale în pădure ori cu sacul, pe la vecini. Prin sat umbla vorba că la naş­terea lui Graţian, cordonul ombilical nu a vrut să se rupă până când moaşa nu a invocat pricoliciul de lup. A fost un moment hotărâtor pentru viaţa acestuia. În film, Graţian povesteşte despre Dumnezeu, despre dis­tanţele care tind spre infinit şi despre dorinţa sa de a elucida "şmecheria” cu infinitul. Se vede pe sine ca un călător prin univers, care va trece la un moment dat pra­gul vieţii pământeşti, iar atunci esenţa sufletului său se va contopi cu Dumnezeu. Documentarul conturează portretul unei persoane deosebite, pe muchia dintre ma­gie şi realitate, dintre geniu şi nebun. Graţian era fiu de preot, dar pentru că părinţii îl blestemaseră, iar casa lui era bântuită, ajunsese un cerşetor şi se mutase într-o co­­cioabă la marginea satu­lui”.
Poveşti similare cu cea a lui Graţian din Izbuc există în multe din satele Codrului Moma.
La cei optzeci de ani ai săi, Nicolae Florea din Finiş a auzit multe poveşti, dar a şi trăit destule întâmplări inex­pli­cabile. Una care i-a rămas vie în memorie a fost întâl­nirea pe care a avut-o cu o fe­meie-lup.
"Cred că-s mai bine de cincizeci de ani de atunci”, spune bătrânul. "Eu cu Ca­si­an şi cu cumnatul meu, Cula Dorii, ne-am băgat ciobani la oile satului. Plouase mult în primăvara aceea şi-am întâr­ziat cu urcatul oilor. Era cam prin 24 sau 25 mai. După ce-am ieşit cu turma din sat şi cum urcam noi, agale, prin pădure, dealul Bujorului spre Glimeia, pe o vreme mocănească, numai ce vedem cânii c-o iau în faţa tur­mei şi încep să latre ca nebunii către ceva. «Du-te, Niculai, să vezi ce-i acolo», zice cumnatul către mine. «Ba, să margă Casian, că-i mai aproape», zic eu. Se duce Casian. «Aici-i o muiere, mă», strâgă el către noi. Mai slobod la gură cum era, Casian începe şi-o înjură, că ce aia a mă-sii caută ea p-acolo, că una, că alta. Cula îi aruncă şi el câteva vorbe, dar nu prea multe. Femeia stătea în picioare lipită de un stejar, se uita la noi şi nu scotea o vorbă. Era o femeie slăbuţă, cam la vreo 35-40 de ani, îmbrăcată doar cu o ie şi poale din cânepă şi era desculţă. Eu m-am uitat la ea şi-am văzut că avea un păr negru, aşa ca nişte ţepi, pe picioare. Atunci m-am gândit că nu-i lucru curat cu femeia aceea, am chemat câinii şi le-am spus şi ortacilor să-i dăm pace, să merem noi în treaba noastră, că nu-i a bună. Când o venit noap­tea, cam pe la trei, aşa către dimineaţă, ne trezim deo­dată c-o haită de lupi, care ne atacă stâna din mai multe părţi deodată. Întuneric, de-ţi băgai degetele-n ochi. Sar câinii, strig eu, strigă Casian, degeaba, că nu vedeai nimic. Atacul a fost scurt. Ziua, când ne-am evaluat pagubele, am văzut că lupii atacaseră numai oile lui Casian. De la fiecare proprietar care-i dăduse animalele în grija lui, lupii omorâseră cea mai frumoasă oaie. De ale mele şi ale cumnatului nu s-au atins. No!, n-o fost oare mâna muierii de lângă copac?”.

Fetele care aduc ploaia

Până cu un sfert de veac în urmă, în satele Hinchiriş şi Mierag, localităţi situate pe versantul nordic al masivului Moma, existau câteva bătrâne văduve care ştiau un descântec şi, cu ajutorul unor copile-fecioare, puteau să aducă ploaia. Marta Lucaciu din satul Hinchi­riş este de profesie inginer zootehnist. Ea a fost una dintre fecioarele pe care văduvele le-au folosit într-unul din ritualurile lor de ploaie.
Iată ce povesteşte: "Cred că aveam vreo 8 sau 10 ani pe atunci. Trei văduve m-au luat deoparte şi mi-au cerut ca timp de trei zile să fiu cea mai cuminte fată din sat, să nu înjur, să nu mânii pe nimeni şi să nu mă mai joc cu copiii în uliţă, pentru că au de gând să-mi în­credinţeze o misiune foarte importantă. Mi-au atras aten­ţia că nu trebuie să vorbesc cu nimeni despre asta. A patra zi, au venit la mine nişte prietene, cam de vârsta mea, şi ne-am dus toate în pădure, într-un loc unde numai una dintre ele ştia. Aici ne aşteptau văduvele cu o găleată de apă şi un maldăr de crengi de alun. M-au dezbrăcat în pielea goală, m-au spălat şi au început să mă îmbrace cu crengile acelea, rotindu-se în jurul meu şi spunând nişte cuvinte pe care nu le-am înţeles. Apoi ne-au condus până la mar­gi­nea satului, le-au spus pri­etenelor mele să aibă gri­jă de mine să nu cad, pen­tru că păşeam greu în­velită aşa, în crengi, să nu vor­besc cu nimeni şi să cânt cu toată nădejdea ce mă învă­ţaseră. Fetele au în­ceput să cânte şi ele: «Dor­doliţă liţă/ Dă, Doamne-o ploiţă/ O ploaie curată/ De la Dom­nul da­tă./ Dordo­loaie loaie/ Dă, Doamne, o ploa­ie/ O ploaie curată/ De la Domnul da­tă». Până la ieşirea din sat, din fiecare casă a ieşit câte cineva cu o găleată de apă, şi după ce o arunca peste mine, îşi fă­cea semnul cru­cii spunând: »Dă-ne, Doam­ne, o ploaie curată». Numai ce-am ieşit noi din sat, că dinspre vâr­ful Dievii au şi început să se formeze nişte nori, iar până seara se slo­bozise şi ploaia. Atât de mân­dră am putut fi atunci de mine că n-am să uit asta toată via­ţa”.

Epilog

Din punct de vedere geo­­grafic, Munţii Codru Mo­ma apar ca o masă mun­toasă insulară, înconjurată de depresiuni. Sunt bine conturaţi, aproape detaşaţi de masa mare a Munţilor Apuseni (Vlădeasa şi Meta­liferi) şi au o punte îngustă de legătură cu Munţii Biho­rului. În limitele descrise, Codru Moma ocupă o su­pra­faţă de circa 1.200 kmp, înălţimea maximă o ating în vârful Pleşu, de 1.112 m şi vârful Dievii, de 1.044 m. Numai misterele pe care le ascund nu pot fi măsurate în metri. Ele ţin de fiinţa ome­nească şi pentru ea nu există măsurători.