La izvoarele cu apă tămăduitoare, la cetățile străvechi ascunse în munți, n-au ajuns decât lupii, căprioarele și porcii mistreți. Și chiar dacă satele intră în rânduiala vremurilor de astăzi, credințele și obiceiurile străbune sunt la fel ca în urmă cu sute de ani
În Munții Codru Moma, ascunsă în desișurile codrilor de fag și gorun, rezistă până astăzi amintirea a cel puțin șase cetăți dacice: Dezna, Clit, Cetățeaua, Botfei (în județul Arad), Finiș și Petrani (în Bihor). Așezate la un capăt și altul al munților, cetatea Dezna (est) și cetatea Finiș (vest), cele două fortificații, par să fi avut un rol hotărâtor în istoria țării noastre.
Despre cetățile din Codru Moma, arheologii se mărginesc a spune că au fost construite târziu, prin secolul al XIV-lea, și că nu există ziduri mai vechi. Și totuși, nu poți să nu te întrebi de ce în toate satele dimprejurul acestor munți se vorbește cu atâta insistență despre daci, despre întâmplări cu mult mai vechi decât ruinele acestor cetăți ce dăinuiesc, precum legendele, până în zilele noastre. Cu cât satele sunt așezate mai în adâncimea munților Codru Moma, cu atât poveștile și practicile străvechi sunt mai vii.
Dar de unde a apărut numele acestor munți? De ce Codru și de ce Moma? Pentru deslușirea acestei enigme, am cercetat arhive, am întrebat specialiști din toate domeniile. Nimic edificator. Singurul lucru pe care l-am găsit a fost o consemnare istorică, în care un rege dac, pe nume Codru, este amintit în scrierile lui Herodot, ca fiind urmașul regelui Doru, prezentat de istoricul grec drept conducător al dorienilor care au plecat din zona de azi a Ardealului, invadând sudul Peninsulei Balcanice. Cât privește numele de Moma, el nu poate fi dedus decât din legendele, miturile, obiceiurile și amintirile păstrate de oamenii locului.
Muierile pădurii
Dincolo de atestările științifice, adesea greoaie și întârziate, cele două masive muntoase, Codru și Moma, au fost și rămân în continuare cele mai pure păstrătoare ale unei istorii vii, în care magia populară a ocupat un loc special, și unde nimeni nu se miră când aude de întâmplări cu ființe mitologice, când se vorbește despre strigoi, iele ori despre oameni-lup. Tot aici, într-un loc ținut în mare taină, într-o anume zi din toamnă, se întâlnesc în fiecare an cei mai renumiți vrăjitori din țară. De altfel, în masivul Moma se află și cele mai vechi temple ritualice, peste care se spune că s-au reclădit, mai târziu, cetățile Finiș, Petrani, Botfei, Clit, Cetățeaua, locuri misterioase, mai ales datorită legendelor care se leagă de existența lor. Poveștile populare din zonă arată că din timpuri străvechi masivul Moma ar fi fost locuit de niște făpturi femeiești, dotate cu puteri supranaturale. Femeile născute aici, de o frumusețe rară, erau inițiate în niște tehnici spirituale speciale. Locul lor preferat era în inima codrului neumblat de oameni, unde, spun localnicii, se întâlnesc și fac și-n ziua de azi diferite lucrări magice. Poveștile legate de existența acestor femei seamănă întrucâtva cu mitul ielelor, doar că din descrierea localnicilor, par a fi niște ființe cu mult mai reale, existând deopotrivă între lumea de aici și cea de dincolo. Nenumărate întâmplări le certifică existența, dar și teama oamenilor de a vorbi despre ele.
"Astea nu-s lucruri de spus. Pe vremea mea, au fost câțiva bărbați care mi-au povestit că s-au întâlnit cu niște muieri dezbrăcate în pădure. Dar vorbeau despre asta numai după ce se îmbătau. Aveau cam la vreo 30 de ani, umblau în pielea goală, și aveau părul lung și despletit. Nu s-au putut atinge de ele că dispăreau și apoi apăreau ba ici, ba colo. După întâlnirile acelea, nici unul n-a mai avut mintea limpede. Așa că nu-i bine nici să te întâlnești, dar nici să vorbești despre ele, că te strică de cap”, îmi spune, cu o oarecare jenă, Nicolae Florea din satul Finiș și îmi recomandă să stau de vorbă cu fostul morar din satul vecin, din Tărcăița. "Petru îi un pic mai bătrân ca mine, are nouăzeci și șapte de ani și știu că știe multe despre lucruri din astea”.
Din vechea moară a satului Tărcăița n-a mai rămas decât roata, pe care copiii morarului Petru au transformat-o într-una de tăbăcit piei. Bătrânul îmi cere să repet de câteva ori povestea spusă de Nicolae, că nu auzea bine. Speriat cumva, privește în altă parte cu ochii lui alburii și refuză subiectul: "Astea-s vorbe de feciori zăluzi la cap. Și de-ar fi să fie adevărat, ți-ar zice careva adevărul? Du-te, doamnă, în treabă-ți, nu te încrede în scorneli”. Bătrânii satelor cred că numele de Moma sau Muma, cum spun ei, nu provine de la o ființă pământeană, ci mai degrabă ar fi un spirit al muntelui, drept și blând, care are grijă de toate vietățile pădurii, ca de propriii copii.
Muma codrilor
Baciul Mihai din Hașmaș, un sat situat în județul Arad, de cealaltă parte a masivului Moma, zice că în vremea când era-n putere și putea colinda pădurile, s-ar fi întâlnit chiar de două ori cu Muma codrilor. "Oamenii se așteaptă să vadă o ființă cu chip de femeie așa după cum își imaginează ei. Nu-i așa. Dacă își dă jos hainele din scoarță de copac și stă nemișcată, se face pe loc nevăzută, de zici că a fost numa' o nălucire. Oamenilor li se arată numai când vrea, și atunci pentru a-i pune la încercare. Dacă este cumsecade, om în legea lui Dumnezeu, te lasă în pace, ba te și ajută la greu. Se mânie rău atunci când oamenii taie fără milă pădurea, atunci face să cadă lemnele peste tăietori”.
Unii spun că Muma ar fi chiar mama Ielelor și că în nopțile cu lună plină iese din pădure, aproape de sate, ca să vegheze la binele animalelor. "Eu am auzit-o”, spune un cioban din Botfei (Arad), "am auzit-o când îmi mânam oile la stână. Era noapte, dar se vedea de lună ca ziua. La un moment dat, am început să înjur oile, să țip la ele să meargă mai repede, că mă prindea miezul nopții. Întâi am crezut că-i ecoul vorbelor mele, da' nu era. Se auzea un glas gros și destul de supărat, care să răstea la mine să las animalele în pace, mi s-a făcut frică și-am tăcut, apoi n-am mai auzit nimic”.
Comorile Ielelor
De departe, însă, cele mai de temut întâmplări sunt legate de comorile din masivul Moma, comori care ar fi aparținut, se presupune, acestor femei, ce stăpânesc și astăzi pădurile. Se spune că respectivele comori sunt păzite cu strășnicie de duhul muntelui.
Bătrânii satelor susțin că nu-i bine să cauți o astfel de comoară. Chiar dacă ai găsi-o, nu vei avea parte de ea, deoarece a fost lăsată acolo cu blestem. O bună parte dintre ei știu locurile unde s-ar afla ascunse, dar, de teama blestemelor, se feresc până și să îndemne pe cineva să le caute. Toți cei care s-au încumetat să se apropie de ele, dacă n-au înnebunit, au murit într-un mod inexplicabil.
Povestea lui Ion din Finiș este încă vie în amintirea oamenilor. Ion știa locul exact unde se află îngropată comoara din vechea cetate. A săpat mai multe săptămâni la rând, a găsit-o, dar nu s-a putut apropia de ea. A trebuit să aștepte până în noaptea în care se spunea că din locul respectiv va ieși o lumină, un fel de flacără albastră. În urma unui ritual pe care-l învățase de la o vrăjitoare bătrână, în momentul când a țâșnit flacăra, Ion a aruncat peste ea așternuturile pe care și le adusese de acasă, sub ele a găsit o grămadă de monede din aur și argint. Le-a legat cu șapte noduri și-a plecat înainte de primul cântat al cocoșilor. Însă nu s-a putut bucura de comoară, pentru că, chiar de a doua zi, au început să-i moară animalele din ogradă, apoi i s-au îmbolnăvit membrii familiei. Cu toate avertismentele primite, Ion s-a încăpățânat să păstreze banii. Soția și copiii i-au murit rând pe rând. Abia când a fost și el lovit de boală, a dus comoara înapoi, dar a fost prea târziu.
Astăzi, căutătorii de comori din România, al căror număr crește necontenit, afirmă că înainte de a dezgropa un tezaur, cer sprijinul unor persoane cu capacități senzitive speciale, pentru a dezlega blestemul sub care acesta este ținut. Pe de altă parte, ei susțin că în zona din sud-vestul României există câteva sute de tone de comori ascunse. Tezaurele scoase la lumină până acum în țara noastră nu reprezintă decât zece la sută din aurul ascuns aici din străvechime. Restul de 90 la sută așteaptă să fie dezgropate.
Lacrimile Lunii
Mai bântuie o poveste prin partea locului: oamenii pe care i-am întâlnit mi-au spus că în măruntaiele masivului Moma s-ar afla un puternic filon de zăcământ de argint. Din această cauză, cele mai multe izvoare au proprietăți tămăduitoare. Argintul, spun ei, sunt lacrimile lunii.
Depresiunea Beiușului este bine cunoscută pentru vechile sale centre argintifere. Din miturile și legendele locului se poate deduce existența unor ritualuri și a unor practici spirituale intense, închinate astrului nopții. Și astăzi, sătenii, cel puțin cei vârstnici, își desfășoară activitățile din viața de zi cu zi, așa cum au învățat ei pe timpuri, după cum indică fazele Lunii. Pentru ei, lunile pământene nu încep așa după cum au fost ele fixate în calendar, ci atunci când pe cer apare Luna Nouă. Știu, de asemenea, când o să plouă sau când va fi vreme bună. Dacă un corn al Lunii este îndreptat în jos, e semn de vremuială (vreme rea), dacă ambele coarne sunt în sus, e semn de secetă. Când e Crai nou și secera se desface în două, atunci e bine să te rogi la Lună pentru sănătate, bani sau pedepsirea dușmanilor. În perioada cu Lună Plină nu se fac semănături, deoarece boabele nu se leagă, și nici nunți nu se fac, pentru că nu durează căsnicia. În schimb, de cum începe Lună Nouă, gospodarii ară pământul chiar în timpul nopții, pentru că, spun ei, nu cresc buruieni și se fac recoltele sănătoase, iar vracii satelor își culeg plantele de leac ori fac descântece prin păduri. La Lună Nouă, babele satului sfătuiesc fetele de măritat să iasă din casă cu cingătoarea de la brâu desfăcută, s-o arunce în sus către Lună, apoi să bată cu ea streașina casei zicând: Lună, Lună/ doamnă bună/ bun cal ai/ și frâu nu ai/ să te duci la ursitul meu/ să te duci și să mi-l aduci/de l-ai găsi dormind în pat/ să-l iei și să-l vâri sub pat/ și de sub pat/ să-l dai pe ușă afară/ și la mine să-l pornești/prin pădure fără șine/ și prin sat fără rușine...
Furatul laptelui
Nu există om din satele din jurul Munților Moma care să nu fi auzit de strigoi ori care să nu fi avut de-a face cu practicile acestora. Strigoi sunt acei bărbați sau femei care pot să fure laptele din ugerul vacilor. După unii, acești oameni se transformă în câini ori pisici, pătrund noaptea în grajdurile sătenilor și, deși nimeni nu știe ce se întâmplă acolo, toți spun că după o astfel de "vizită”, vaca lor n-a mai avut lapte. Sunt nenumărate relatări despre cei care s-au întâlnit în grajd cu câte un animal de dimensiuni mici, iar după ce au reușit să-l înțepe cu furca de fier, s-au trezit a doua zi cu vecina ori cu un sătean că aveau răni pe picioare sau pe brațe. Oamenii spun că vacile al căror lapte a fost "luat”, dacă li se dă drumul, se duc singure la casa strigoiului și mugesc la poartă. Printre localnici există și persoane care știu să prevină și chiar să desfacă vrăjitoria strigoilor. Se spune că, atunci când fată prima dată vaca, o femeie pricepută în astfel de lucruri se dezbracă în pielea goală și poartă vițelul de trei ori roată în jurul vacii, spunând o rugăciune într-un grai pe care numai ea îl pricepe. Apoi, cu un ac, gazda face o gaură în cornul vacii, unde pune sare și tămâie. După acest ritual, animalul nu va mai fi atacat niciodată de strigoi. În satul Finiș, localnicii maghiari care au ajuns aici pe vremea imperiului austro-ungar s-au trezit și ei în mijlocul acestor practici. "Noi n-am avut vacă niciodată. Bunicul meu mi-a spus că în vecini trăiește o strigoaie și că de câte ori a încercat el să crească câte-o vacă, vecina i-a luat laptele. Știu de la bunicul că noi, ungurii, cunoaștem o metodă prin care putem depista oamenii strigoi. Se zice că dacă tai capul primului șarpe care-ți iese primăvara în cale, îi bagi un cățel de usturoi în gură și îl coși pe interiorul pălăriei, când mergi la biserică vezi care-i vrăjitoare. Bunicul zice că în jurul capului acestor oameni se văd coarne și cu cât coarnele sunt mai mari, cu atât sunt mai periculoși”, îmi povestește Fery Egyed. Îmi mai spune că în copilăria sa veneau prin sat niște copii de țigani unguri, din satul vecin, Ioaniș, și dacă localnicii le ofereau lapte, aceștia refuzau, spunând cu naivitate ceea ce auziseră la ei în sat: "Bate baba cuiu-n grindă și curge cât lapte vrem noi”.
Potrivit localnicilor, strigoii nu pot muri, până nu găsesc pe cineva căruia să-i transmită toate cunoștințele lor malefice. Bătrână și bolnavă, vecina lui Fery din Finiș a zăcut mulți ani pe pat, fără să poată muri, până când a venit la ea o femeie după care vrăjitoarea a trimis vorbă. Imediat după ce a plecat femeia aceea, bătrâna a murit. Practicile și vrăjitoriile specifice zonei n-au fost scrise niciodată, ele au fost transmise din generație în generație, prin viu grai, au fost moștenite de la vreun membru al familiei ori au fost învățate de la cineva aflat în pragul morții.
Oamenii-lup
Povestea lui Grațian - omul lup din satul Izbuc, Bihor, a ajuns deja celebră, datorită documentarului lui Thomas Ciulei (producție 1995). "Regizorul l-a urmărit multă vreme pe Grațian, pe drumurile sale în pădure ori cu sacul, pe la vecini. Prin sat umbla vorba că la nașterea lui Grațian, cordonul ombilical nu a vrut să se rupă până când moașa nu a invocat pricoliciul de lup. A fost un moment hotărâtor pentru viața acestuia. În film, Grațian povestește despre Dumnezeu, despre distanțele care tind spre infinit și despre dorința sa de a elucida "șmecheria” cu infinitul. Se vede pe sine ca un călător prin univers, care va trece la un moment dat pragul vieții pământești, iar atunci esența sufletului său se va contopi cu Dumnezeu. Documentarul conturează portretul unei persoane deosebite, pe muchia dintre magie și realitate, dintre geniu și nebun. Grațian era fiu de preot, dar pentru că părinții îl blestemaseră, iar casa lui era bântuită, ajunsese un cerșetor și se mutase într-o cocioabă la marginea satului”.
Povești similare cu cea a lui Grațian din Izbuc există în multe din satele Codrului Moma.
La cei optzeci de ani ai săi, Nicolae Florea din Finiș a auzit multe povești, dar a și trăit destule întâmplări inexplicabile. Una care i-a rămas vie în memorie a fost întâlnirea pe care a avut-o cu o femeie-lup.
"Cred că-s mai bine de cincizeci de ani de atunci”, spune bătrânul. "Eu cu Casian și cu cumnatul meu, Cula Dorii, ne-am băgat ciobani la oile satului. Plouase mult în primăvara aceea și-am întârziat cu urcatul oilor. Era cam prin 24 sau 25 mai. După ce-am ieșit cu turma din sat și cum urcam noi, agale, prin pădure, dealul Bujorului spre Glimeia, pe o vreme mocănească, numai ce vedem cânii c-o iau în fața turmei și încep să latre ca nebunii către ceva. «Du-te, Niculai, să vezi ce-i acolo», zice cumnatul către mine. «Ba, să margă Casian, că-i mai aproape», zic eu. Se duce Casian. «Aici-i o muiere, mă», strâgă el către noi. Mai slobod la gură cum era, Casian începe și-o înjură, că ce aia a mă-sii caută ea p-acolo, că una, că alta. Cula îi aruncă și el câteva vorbe, dar nu prea multe. Femeia stătea în picioare lipită de un stejar, se uita la noi și nu scotea o vorbă. Era o femeie slăbuță, cam la vreo 35-40 de ani, îmbrăcată doar cu o ie și poale din cânepă și era desculță. Eu m-am uitat la ea și-am văzut că avea un păr negru, așa ca niște țepi, pe picioare. Atunci m-am gândit că nu-i lucru curat cu femeia aceea, am chemat câinii și le-am spus și ortacilor să-i dăm pace, să merem noi în treaba noastră, că nu-i a bună. Când o venit noaptea, cam pe la trei, așa către dimineață, ne trezim deodată c-o haită de lupi, care ne atacă stâna din mai multe părți deodată. Întuneric, de-ți băgai degetele-n ochi. Sar câinii, strig eu, strigă Casian, degeaba, că nu vedeai nimic. Atacul a fost scurt. Ziua, când ne-am evaluat pagubele, am văzut că lupii atacaseră numai oile lui Casian. De la fiecare proprietar care-i dăduse animalele în grija lui, lupii omorâseră cea mai frumoasă oaie. De ale mele și ale cumnatului nu s-au atins. No!, n-o fost oare mâna muierii de lângă copac?”.
Fetele care aduc ploaia
Până cu un sfert de veac în urmă, în satele Hinchiriș și Mierag, localități situate pe versantul nordic al masivului Moma, existau câteva bătrâne văduve care știau un descântec și, cu ajutorul unor copile-fecioare, puteau să aducă ploaia. Marta Lucaciu din satul Hinchiriș este de profesie inginer zootehnist. Ea a fost una dintre fecioarele pe care văduvele le-au folosit într-unul din ritualurile lor de ploaie.
Iată ce povestește: "Cred că aveam vreo 8 sau 10 ani pe atunci. Trei văduve m-au luat deoparte și mi-au cerut ca timp de trei zile să fiu cea mai cuminte fată din sat, să nu înjur, să nu mânii pe nimeni și să nu mă mai joc cu copiii în uliță, pentru că au de gând să-mi încredințeze o misiune foarte importantă. Mi-au atras atenția că nu trebuie să vorbesc cu nimeni despre asta. A patra zi, au venit la mine niște prietene, cam de vârsta mea, și ne-am dus toate în pădure, într-un loc unde numai una dintre ele știa. Aici ne așteptau văduvele cu o găleată de apă și un maldăr de crengi de alun. M-au dezbrăcat în pielea goală, m-au spălat și au început să mă îmbrace cu crengile acelea, rotindu-se în jurul meu și spunând niște cuvinte pe care nu le-am înțeles. Apoi ne-au condus până la marginea satului, le-au spus prietenelor mele să aibă grijă de mine să nu cad, pentru că pășeam greu învelită așa, în crengi, să nu vorbesc cu nimeni și să cânt cu toată nădejdea ce mă învățaseră. Fetele au început să cânte și ele: «Dordoliță liță/ Dă, Doamne-o ploiță/ O ploaie curată/ De la Domnul dată./ Dordoloaie loaie/ Dă, Doamne, o ploaie/ O ploaie curată/ De la Domnul dată». Până la ieșirea din sat, din fiecare casă a ieșit câte cineva cu o găleată de apă, și după ce o arunca peste mine, își făcea semnul crucii spunând: »Dă-ne, Doamne, o ploaie curată». Numai ce-am ieșit noi din sat, că dinspre vârful Dievii au și început să se formeze niște nori, iar până seara se slobozise și ploaia. Atât de mândră am putut fi atunci de mine că n-am să uit asta toată viața”.
Epilog
Din punct de vedere geografic, Munții Codru Moma apar ca o masă muntoasă insulară, înconjurată de depresiuni. Sunt bine conturați, aproape detașați de masa mare a Munților Apuseni (Vlădeasa și Metaliferi) și au o punte îngustă de legătură cu Munții Bihorului. În limitele descrise, Codru Moma ocupă o suprafață de circa 1.200 kmp, înălțimea maximă o ating în vârful Pleșu, de 1.112 m și vârful Dievii, de 1.044 m. Numai misterele pe care le ascund nu pot fi măsurate în metri. Ele țin de ființa omenească și pentru ea nu există măsurători.