Sărbătoarea picturii - Interviu cu criticul de artă RUXANDRA GAROFEANU

Toamna culturală bucureşteană debutează grandios, cu cea mai mare expoziţie de pictură contemporană organizată vreodată în România

Astăzi, pe 27 septembrie, la parterul Biblio­tecii Naţionale a României din Bucureşti, va fi deschisă o uriaşă expoziţie de artă contemporană românească, aşa cum nu am mai văzut până acum. Un adevărat eveniment cultural care sinte­tizează 40 de ani de pictură (dintre 1950 şi 1990) şi adună operele a peste 200 de artişti, cei mai mulţi dintre ei, seniorii de aur ai picturii noastre. Trei curatori de notorietate garan­tează calitatea deosebită a expo­ziţiei: Ruxandra Garofeanu, critic de artă, Dan Hăulică, preşedin­tele de onoare al Asociaţiei Criti­cilor de Artă, şi Paul Gherasim, pic­tor de elită şi mentor al multor generaţii de plasticieni. Expo­zi­ţia, care va avea cu siguranţă un impact major în viaţa noastră artistică, va fi deschisă până la 1 decembrie 2012. Detalii despre aventura facerii ei şi despre po­veş­tile, adesea pline de tragism, ce stau ascunse în spatele celor peste 500 de tablouri din expo­ziţie, am aflat de la d-na Ruxandra Garofeanu, organizatorul principal al evenimentului.

Aventurile unei expoziţii

- Cum s-a născut această expoziţie, atât de "nos­talgică”, doamnă Ruxandra Garofeanu? Cui îi mai arde de pictura epocii comuniste din România?

- Expoziţia aceasta s-a născut dintr-o discuţie cu colegii mei. Am constatat, pur şi simplu, că arta din anii '50-'90 a dispărut! A dispărut din muzee, a dispă­rut de pe piaţă. Mai sunt puţine muzee în ţară cu artă contemporană românească. Iar la Bucureşti, Muzeul Naţional de Artă Contemporană face numai expoziţii temporare unde, în mod bizar, nu poţi vedea artiştii de marcă din expoziţia de acum: Constantin Flondor, Marin Gherasim, Vladimir Şetran, Sultana Maitec, Mi­hai Sârbulescu, Viorel Mărginean, Silvia Radu, Henry Mavrodin, Teodor Moraru, Ion Nicodim, Ion Biţan... Şi ei sunt doar câţiva dintre cei peste 200, pe care îi puteţi vedea acum, în expoziţia de la Biblioteca Naţio­nală, pe care am intitulat-o "Artistul şi puterea - Iposta­ze ale picturii româneşti în perioada anilor 1950-1990”. De ce am ales aceşti ani? Pentru că 1950 este anul când se înfiinţează Uniunea Artiştilor Plas­tici, iar 1990 este anul cotiturii istorice, care a dus la mari schimbări şi în artă. Din cauza numărului mare de lucrări, am ales Biblioteca Naţională, care alături de Ministerul Culturii ne-a luat sub patronajul său şi ne-a oferit un spaţiu generos, de 2300 metri pătraţi. E bine de ştiut că multe ţări din Estul Europei au încercat să facă astfel de expoziţii retrospective mari, ca a noastră. De pildă, în Lituania s-a făcut o asemenea expoziţie extraordinară. Şi pot să vă mai spun că despre expo­ziţia noastră s-a aflat deja peste mări şi ţări. Asta a fost pentru mine o mare surpriză.

- Cu câte muzee, colecţii şi ateliere de artişti aţi colaborat pentru expoziţie?

- 26 de muzee şi 26 de colecţii din România au colaborat cu noi, 58 de ateliere de artişti din Bucureşti şi din ţară şi trei colecţii din Franţa. E mult, e puţin, vom vedea. Am lucrat cu foarte mulţi artişti, m-am dus direct la ateliere şi am luat lucrări, pentru că ştiam că întotdeauna artistul îşi ţine pentru el cele mai importante lucrări, cele mai dragi. Nu le vinde, nu le dă. Dar ce m-a uluit a fost că majoritatea artiştilor îşi reneagă lucrările de tinereţe şi ţin cel mai mult la lucrările recente. În plus, domnul Hăulică, domnul Paul Gherasim şi cu mine ne-am mai luptat şi cu urgia acestei veri secetoase. Domnul Ghe­rasim a avut chiar probleme cu sănătatea şi acum este în spi­tal, dar, în pofida vârstei, are o ener­gie aparte, energia omului care vrea să construiască, să lase în urma lui ceva. Chiar şi aşa, din spital, tot mă îndrumă!

- Cât a durat alcătuirea a­ces­tei expoziţii gigantice?

- Un an şi jumătate! Mai re­pede n-am putut s-o scoatem la capăt, pentru că biro­craţia e lege în România. Mu­zeo­graful român preferă să ră­mână cu inventarul în braţe, decât să miş­te opera de artă. De asta, arta românească nu e cu­noscută. Biro­craţia n-a fost însă singura piedică. A trebuit să căutăm prin muzeele şi colecţiile din ţară şi am trăit adevărate aventuri prin labirinturi. Am găsit, de pildă, foarte greu o lucrare la Muzeul din Iaşi, deşi avea 6 metri pe 2! Eu am luat toate revistele "Arta”, din 1954 până în 1994, şi am găsit acolo, că de acolo am pornit, poze alb-negru cu picturile care mă interesau. Şi am trimis mail-uri pe la toate muzeele din ţară, să întreb de ele, pentru că nu ştiam unde se mai află. În comunism, nici un artist nu era înştiinţat ce drum lua, în ce mu­zeu ajungea vreo lucrare de-a lui, cum­pă­rată de Stat. Parcă dispăreau în noap­te. Mulţi artişti au fost surprinşi că le-am găsit tablourile, după atâţia ani.

- Cum aţi gândit expoziţia? Pe ce criterii?

- Am vrut să arătăm valorile care au străbătut aceşti 40 de ani de istorie românească. Unii dintre artişti sunt în viaţă, alţii au dispărut, dar le vom vedea lucrările. Întâi de toate, am vrut să ară­tăm că alături de realismul socialist, în România a existat şi o artă aşa-zis neo­ficială, o alternativă. Partea "de lângă comunism”. Şi în al doilea rând, că în chiar inima realismului socialist, s-au făcut unele lucrări care, dacă nu ţinem cont de titlu, sunt artă pură. Dar expo­ziţia va fi benefică în primul rând pen­tru generaţia tânără, care nu-i cunoaşte pe destui dintre aceşti maeştri. Tinerii de acum vor putea vedea artişti de care habar nu au că există. Cine este Vincenţiu Grigo­rescu, cine e Toma Roată sau Pavel Ilie? Toţi, mari artişti! Pavel Ilie, de pildă, n-a mai avut la noi o expo­ziţie de prin anii '70. După care a plecat din ţară şi ştiţi cum se în­tâmpla, artiştii erau scoşi de peste tot, ca nişte pro­scrişi, lucrările le erau lăsate să zacă în depozite, le-am găsit pe unele într-o stare jalnică! Asta când le-am putut găsi, pentru că unele nu mai sunt de găsit. Dar sunt şi pictori despre care nu ştiţi, pentru că pur şi simplu nu au avut voie să expună în acei ani. Şi dacă li s-a per­mis, s-a întâmplat foarte târziu sau chiar după moarte. Aşa a fost Mircea Teodorescu, fratele lui San­du Tudor, viitorul călugăr Daniil, care a pătimit şi el, indirect, pentru Rugul Aprins. Expoziţia va fi, aşadar, o surpriză pentru mulţi.

- Ce artişti din diaspora aduceţi în faţa publicului bucureştean?

- Diaspora are un loc foarte important în această expoziţie! Sunt prezenţi toţi cei plecaţi, unii mai tineri, cum sunt Christian Paraschiv sau Mircea Milcovici, alţii plecaţi de zeci de ani, cum a fost cazul lui Horia Damian sau al lui Aurel Cojan, şi care au lucrat până în ultima clipă a vieţii lor. Damian a murit anul trecut, dar va fi prezent prin lucrările lui în expoziţia noastră, prin amabilitatea unor colecţionari şi a Muzeului Na­ţio­nal de Artă Contemporană.

Oazele pictorilor şi arestul lui Pallady

- Înainte de 1989, aţi lucrat în Televiziunea Română, realizând emisiuni memorabile, dedicate artelor plastice. V-au ajutat filmările de atunci?

- Nu uitaţi că înainte de '89, televiziunea era a conducătorului statului, nu a mea. Filmam ce puteam, nu ce doream. Pe atunci, evadam în secolul XIX sau, cel mult, în prima parte a secolului XX. Posibilitatea să te abaţi prin contemporaneitate era interzisă, deşi mare pictură s-a făcut totdeauna, existau oaze, "rezer­vaţii de intelectuali”. Ele au existat în toată acea perioadă. Aşa a fost la Muzeul Aman, unde veneau să lucreze studenţi, dar şi modele pe care le plătea mu­zeul. Şi veneau studenţii, venea şi Pallady, venea un Henri Catargi, venea Ghiaţă, veneau pictorii cei mari. Şi domnul Paul Gherasim a făcut parte dintr-o grupare în anii '50, Gruparea Andreescu. A fost spulberată de comisiile acelei vremi! În 1953, când grupul lor de 15-20 de plasticieni a vrut să expună peisaj în spirit an­dreescian, comisia le-a respins lucrările. Au zis că sunt prea melancolice... Şi la Timişoara a existat "Gruparea 111”, a lui Flondor, Bertalan şi Cotoşman, care prin venirea lui Doru Tulcan au devenit prestigiosul grup "Sigma”, grup care a lăsat urme adânci în arta timi­şoreană şi a României. Ca să nu mai vorbesc de su­perba "Şcoală de la Poiana Mărului”, din anii '65, când Horia Bernea a adunat în jurul lui foarte mulţi artişti, câţiva foarte buni, ca Teodor Rusu, Teodor Mo­raru, Ion Dumitriu, Milcovici. A mai existat o oază de fericire, spre care alergau artiştii în fiecare an, la Tes­cani, de unde nici Bernea nu lipsea, deşi şef de şcoală acolo este Ilie Boca, care a influenţat toată zona Ba­cău­lui şi a făcut-o să înflorească. La Tescani s-a născut şi grupul "Prolog”, cu Paul Gherasim şi Christian Pa­ras­chiv şi destui alţii. Ei au ajuns acolo când erau merii înfloriţi în parcul conacului şi s-au hotărât pe loc să picteze, cu umilinţă, miracolul naturii. Pictorilor le-a plăcut totdeauna să viseze frumos!...

- Chiar şi în anii cei roşii?

- De fapt, nu le-a fost deloc simplu. Marele Palla­dy, de pildă, în timp ce picta, a fost săltat din Cişmigiu de miliţieni şi dus la post. În anii '50, n-aveai voie să desenezi în parcuri, fără aprobarea Miliţiei Capitalei. Şi Pallady n-a cerut aprobare, nu a vrut. Şi cum stătea el fericit în parc şi făcea schiţe în caietele lui celebre, l-au arestat. L-au arestat în timp ce desena flori. Dar Pallady n-a fost singurul. Tocmai de aceea, am ţinut cont în expoziţie nu numai de operele artiştilor, ci şi de epoca de atunci. Şi odată cu ea, de marile expoziţii din acei ani, când au fost retrospective importante: Gri­gorescu, Iser, Andreescu, expoziţia Ţuculescu în '66, la Dalles. Noi le vom marca şi acum în expoziţia noastră. Pentru că în acei ani grei, '50, cu atmosfera lor de o duritate pe care nu ţi-o poţi închipui decât dacă ai trăit-o, se mai strecurau şi lucruri frumoase. Cum a fost expoziţia Brâncuşi, din 1957. Că a fost cu uşile închise, doar pentru iniţiaţi, e adevărat, dar s-a făcut. Şi s-a făcut şi expoziţie Pallady, la moartea lui. De toate acestea ne-am agăţat acum, ca de-o respiraţie sacadată într-un aer rarefiat.

Sala reperelor

- Ce secrete mai ascunde expoziţia dvs.?

- Expoziţia începe cu o sală numită "Repere”. Sunt reperele acestor peste 200 de artişti. Pentru unii, repe­rul a fost Andreescu, pentru alţii a fost Luchian. Alţii au avut dascăli care s-au chemat Brauner, Şirato, Ste­riadi, Ressu... Aceştia vor figura la repere. Expoziţia depăşeşte limita anului 1950, prin aceşti mari artişti interbelici. Vrem să arătăm că nu se pot face mari expoziţii cu rupturi în artă. În pictura românească nu au existat rupturi. Expoziţia aceasta este un portret colectiv al picturii româneşti.

- Ce impresie îşi poate face un vizitator român sau străin, despre pictura noastră din anii '50 - '90, vizitând uriaşa expoziţie de la Biblioteca Naţională?

- Expoziţia va fi, pentru două luni de zile, marele muzeu de artă contemporană al României. Păcat că ţine puţin. Două luni nu ajung pentru acest eveniment. După ce se va închide, eu cred că expoziţia ar trebui să fie itinerată prin ţară, în toate oraşele mari. Ideal ar fi să ducem expoziţia şi în străinătate. Eu cred că străinii care vor avea acces la acest regal de pictură vor avea despre noi şi arta noastră o altă percepţie după ce vor vizita expoziţia. Ea este o carte de vizită ideală a artei româneşti contemporane. Şi o lecţie fabuloasă pentru generaţia tânără.