ANCA SEREA (Prima TV) - "Împlinirea pe care maternitatea i-o dă unei femei nu poate fi înlocuită de nimic”

De la Tecuci la Viena

- Aproape necunoscută în România înainte de '89, meseria de manechin a devenit astăzi visul mul­tor adolescente. Tu eşti una dintre cele care l-au transformat în realitate în 1999, când ai câş­tigat prestigiosul concurs Elite Model Look. Cum ai iz­butit?

- Eu m-am născut într-un orăşel mic, de pro­vincie, în Tecuci, nu avusesem niciodată contact cu lumea mo­dei şi nici nu mă consideram vreo fru­museţe deosebită, aşa că departe de mine gân­dul de a deveni model. Visul meu cel mai fier­binte (la care nu am renunţat, de fapt, nici acum) era să devin educatoare sau învăţătoare. Dar în poveste a intervenit fratele meu. Văzuse un anunţ în ziar, cu privire la o pre­selecţie pe judeţ, pentru concursul Elite Model Look, şi mi-a spus că trebuie neapărat să mă duc şi eu. L-am refuzat. Habar n-aveam despre ce este vorba. El însă a tot insistat şi, până la urmă, vă­zând că n-o scoate la capăt cu mine, a recurs la un şantaj: m-a ameninţat că dacă nu mă pre­zint la con­curs, nu-mi mai dă bani de buzunar. Şi cu argu­mentul acesta, "afacerea” a fost înche­iată: m-am supus. Dar la Galaţi, unde se făcea prima selecţie, am mers cu inima strânsă, mai ales că acolo am dat peste o mulţime de fete, pe care le ve­deam cu mult mai frumoase decât mine. Cu toate astea, am fost una dintre cele trei can­didate alese să treacă în eta­pa următoare. Asta mi-a dat ceva mai multă încre­dere, aşa că am purces la pasul următor: concursul de la Bucu­reşti, faza pe ţară, unde am fost vreo două mii de par­ti­cipante. Câştigătoare am fost eu - nu poţi să-ţi în­chi­pui cât de sur­prinsă am fost! - după care a urmat etapa inter­naţională, de la Nisa, acolo unde se alege "Top 20”, în care am intrat şi eu. Aşa am început să pri­mesc con­trac­te şi să călătoresc prin lumea largă, în cali­tate de mo­­del.

- Care sunt cele mai frumoase amintiri din viaţa ta de model?

- Toată acea perioadă a vieţii mele este o amintire frumoasă, pentru că atunci profesia asta era tratată cu mult mai multă seriozitate decât azi. În plus, eu nu lu­cram cu vreo agenţie "de debara”, ci cu una din cele do­­­uă agenţii care sunt considerate ca fiind cele mai bune şi mai respectabile din lume.Modelele Elite nu sunt nişte fete care doar se fâţâie pe podiumurile de pre­­zentare sau prin faţa unui aparat de fotografiat, în rest, străduindu-se să facă "din noapte zi”. Nu, noi aveam, fiecare, un program foarte bine stabilit, care trebuia urmărit cu rigurozitate. Nu aveam voie să în­târ­ziem la castinguri sau la job-uri, trebuia să avem gri­jă de noi, să ne facem porţia de somn, ca să arătăm odih­­­nite, etc. Repet, era ceva foarte-foarte serios. Pe de altă parte, fireşte că profesia asta nu presupune nu­mai ri­gori, ci şi foarte multă încântare. Ce fericire a fost în sufletul meu când am ajuns la Viena, acolo unde este sediul Elite! Eu, care până atunci nu mai ieşisem din ţa­ră decât până la Chişinău! (râde) Ca la nici optsprezece ani să ai ocazia să călătoreşti în toate cele patru zări ale lu­mii este ceva extraordinar! Dintr-o dată deschizi altfel ochii asupra vieţii. Şi, ine­vi­tabil, te îmbogăţeşti şi interior prin simplul con­tact cu oameni diferiţi, cu societăţi dife­rite... chiar şi cu mâncăruri diferite! (râde)

- Când e vorba de modelling, în presă nu se scriu doar lucruri frumoase...

- Uitându-mă în urmă, la experienţa mea, nu pot să găsesc nimic urât. Repet, eu şi colegele mele priveam profesia asta cu foarte multă seriozitate. Şi la fel o priveau şi cei cu care lucram. În plus, eram conştiente de oportunităţile la care aveam acces şi aici nu mă refer numai la călătorii, ci şi la întâl­niri cu persoane remarcabile, de la care chiar aveai ce să înveţi. Şi, nu în ultimul rând, meseria asta m-a învă­ţat să mă responsabilizez şi să mă asum, m-a învăţat cum să mă descurc în viaţă. Un model trebuie să vor­bească măcar două limbi străine, ca să se în­ţeleagă cu cei cu care lucrează, trebuie să fie capabil să se descurce ori­unde s-ar afla pe acest glob, să "navigheze” prin oraşe stră­ine, pentru că la job-uri nu te duci numai cu taxiul, ci, de cele mai multe ori, îţi iei har­ta în mână şi cauţi cea mai apro­piată staţie de metrou sau de autobuz, etc. Sin­gu­rele minusuri pe care le-aş putea identifica ar fi obo­seala care se mai acumula uneori şi fobia de avion, cu care m-am ales în urma acelor ani... Azi, într-adevăr, văd că perspectiva asupra modelling-ului s-a mai de­gra­dat. Unele fete văd în modelling doar o rampă de lan­sare către alte be­ne­ficii, acceptă să facă prezentări şi prin locuri mai puţin onorante...

- Există diferenţe dure între felul în care se face modelling în România şi felul în care se face mo­delling în străinătate?

- În străinătate, modellingul este o industrie. Ca ata­re, ai de-a face cu echipe mari de profesionişti, iar job-urile sunt numeroase, nu ca aici, în România, unde, cel puţin în perioada în care am fost eu model, job-urile erau foarte puţine. Apoi, şi la nivelul stilului de lucru in­tervine o diferenţă: străinii sunt mai reci şi mai apli­caţi, tratează modelul ca pe un coleg de muncă şi atât. Românii sunt mai calini, mai blânzi şi mai dispuşi să lege prietenii cu persoanele cu care se întâlnesc în circumstanţe profesionale.

- Prezentarea de modă ţi-a asigurat independenţa materială? Ai reuşit să aduni bani albi pentru zile negre?

- Eu nu am câştigat ca model foarte mulţi bani. Adică nu m-am îmbogăţit din profesia asta. La început, cel puţin, sumele pe care le primeam erau modeste. As­ta, pentru că făceam, în principal, editoriale pentru re­viste, iar editorialele nu se plătesc cu sume ameţitoare. De pildă, primii bani pe care i-am câştigat de la revista Cosmopolitan au fost 3000 de dolari. Din care o parte i-am cheltuit pe transport, cazare si mâncare... Normal că atunci mie mi se păreau mulţi bani, dar asta nu în­seamnă că-mi asigurau "zestrea”. (râde) Cu toate as­tea, imediat după job-ul acela, când m-am întors acasă, la Tecuci, ţin minte că tot drumul am fost foarte stresată din pricina rucsacului în care aveam restul onorariului. Am călătorit cu ghiozdănelul ăla strâns tare la piept! (râ­de) Apoi, într-adevăr, odată cu prezentările mari, su­mele au început să fie mai consistente, dar, sincer, nu m-au transformat într-un nabab.

Şcoală pe pâine

- Prezentarea de modă nu durează o eternitate. Te-ai gândit la vreme să-ţi pre­găteşti o altă meserie mai sigură, să-ţi faci, cum se spune, un "plan B”?

- Eu întotdeauna am privit profesia de model ca pe o ocupaţie colaterală, am văzut în modelling mai cu­rând un hobby şi, de la în­ceput, am conştientizat că nu asta e "viaţa adevărată” şi că e obligatoriu să mă ţin de şcoală ca să pot să-mi asigur un viitor. Am ales Fa­cul­tatea de Management - Adminis­traţie Publică, după ce m-am sfătuit cu fostul meu partener de viaţă, Filip, şi luând în con­siderare dorinţa mea de a-mi face, la un mo­ment dat, o afacere pro­prie, de a-mi des­chide o grădiniţă.

- Se potriveşte moda cu matematica?

- Nu, din contră! Niciodată nu mi-a plă­cut ma­tematica. Din acest motiv a trebuit să şi stu­diez din greu în facultate. Primii doi ani, cel pu­ţin, au fost foarte dificili. Numai cu bur­ta pe car­te am stat. Apoi a început să-mi fie ceva mai uşor şi ritmul de studiu s-a mai re­laxat. Dar tot nu m-am lăsat şi am făcut şi un master în economie. (râde) Sunt cam "ob­se­dată” de şcoală.

- Cu toate astea, în loc să îţi activezi mas­terul în economie, te-ai dedicat cu fervoare micului ecran. După un zbor în zig-zag pe la diverse posturi TV, ai aterizat la Prima TV, unde pre­zinţi jurnalul sportiv. Ce te-a împins către do­me­­niul sportului?

- Ideea de provocare. Am vrut să învăţ ceva nou şi, ivindu-se această oportunitate, mi-am zis: de ce nu? Am mers la casting şi, din fericire, do­rinţa mi s-a îm­plinit. Şi de atunci, în fiecare zi, descopăr cât de fasci­nant este acest domeniu. Am avut şi noroc. Am intrat într-o echipă care funcţionează pe prin­cipiul deplinei camaraderii. Colegii mei sunt nişte oameni foarte sări­tori, care nu au ezitat nici o secundă să mă ajute, atunci când i-am solicitat. În plus, nici eu nu am lăsat lucrurile la voia întâmplării. Am devenit un elev sârguincios într-ale sportului. Nu trece nici o zi în care să nu citesc presa de specialitate...

- Pe lângă performanţă, sportul este şi un stil de viaţă adoptat de tot mai mulţi oameni care vor să tră­iască sănătos şi echilibrat. Eşti şi tu o adeptă a formei fizice?

E foarte important să te mişti, să faci sport. Când te simţi bine în propriul trup, ai un alt tonus, ai mai multă energie, mai multă încredere în tine. Orice disconfort fizic se reflectă în randa­mentul pe care-l dai zi de zi şi, în final, în pers­pec­tiva pe care o ai asupra vie­ţii. Când nu te simţi bine fizic, e imposibil să vezi viaţa în culori tran­da­firii.Aşa că eu, una, sunt foarte preocupată de acest aspect. Am grijă la ali­men­taţia mea şi a fa­miliei me­le - noi am ex­clus de ceva timp din me­niu tot ceea ce înseamnă carne, gră­simi şi dul­ciuri - şi orice prilej de a face mişcare mi se pare bi­ne­venit. Îna­inte de a-l naşte pe Noah, mergeam la sala de sport de trei ori pe săp­tămână. Acum mă rezum la plim­bări pe jos ceva mai lungi şi la jocurile cu copiii, dar, foarte curând, voi puteam să-mi reiau şi programul la sală. Şi, în continuare, fac masaj acasă.

- O întrebare standard: frumuseţea fizică facili­tează parcursul profesional?

- Aş fi ipocrită să spun că aspectul fizic nu m-a ajutat. Însă nu în sensul că mi s-ar fi deschis uşile mai uşor, ci în sensul că am avut eu mai multă încredere în mine, în sensul că mi-a dat mai mult aplomb. Felul în ca­re mă văd ceilalţi e, desigur, variat - nu cred că im­pre­sia poate să fie uni­formă - şi e ceva ce eu nu pot nici să anticipez, nici să con­trolez. Aşa că im­por­tant pentru mi­ne este să am un as­pect îngri­jit, în ideea respec­tu­lui de sine, şi apoi să fiu capabilă să şi trans­mit ceva, nu să fiu o prezenţă dră­guţă şi atât.

O poală de copii

- Orbita succe­su­lui tău s-a intersec­tat, la un moment dat, cu o dramă: moa­r­tea fos­­tului tău partener de viaţă, pe­trecută în urmă cu aproape doi ani. A­veaţi doi copii îm­preună. Ai depăşit în­­cercarea?

- Nu ştiu dacă pot să spun că am depăşit momentul. Cred că o exprimare mai potri­vită ar fi aceea că am reuşit să continui să func­ţionez, că am re­uşit să merg îna­in­te... Ceea ce m-a ajutat a fost gândul la copiii mei, aminti­rile minu­na­te pe care le am din viaţa trăită alături de omul ab­solut minunat care a fost Filip, şi cuvintele pe care el mi le-a spus înainte de a muri. Boala care l-a învins, până la urmă, l-a chi­nuit doi ani de zile, şi Filip a avut tăria şi grija să mă pregătească pentru momentul dis­pariţiei lui...

- Singurătatea a fost curmată de o nouă şansă sentimentală: întâlnirea cu Adrian Sână, cu­noscutul lider al trupei Akcent. Crezi în puterea sufletului de a o lua de la început?

- Adi a apărut în viaţa mea în această perioadă ex­trem de dificilă, dar a ştiut să-i facă faţă şi a ştiut să se comporte astfel încât eu să simt că relaţia noastră e un lucru natural. A intrat în sufletul meu şi al copiilor mei cu iubire, cu bunătate, cu înţelegere, cu răbdare, cu de­li­cateţe... Din acest motiv nu m-am opus acestei noi iubiri şi nici nu mi-a fost teamă de ea. Şi-apoi eu am convingerea că există pentru fiecare un destin. Şi, nu în ultimul rând, nu am avut temeri, pentru că Adi nu mi-a dat nici un fel de motiv de teamă. Deşi meseria lui e extrem de solicitantă, mereu pe scenă şi pe micul ecran, Adi nu a pus niciodată cariera mai presus de noi, de familia lui.În ultima perioadă a sarcinii mele, a ales să-şi anuleze absolut toate angajamentele profesionale şi ni s-a dedicat întru-totul... Ideea vacanţelor alături de copii tot a lui a fost... Empatia dintre noi func­ţio­nea­ză perfect, la fel ca do­rinţa de a ne asuma această relaţie.

- Eşti în a doua re­laţie sentimentală pe ca­re nu o legalizezi. Ţi-e teamă de căsătorie?

- Nu, căsătoria nu mă sperie, dar actul acela le­gal nu mi se pare nea­părat necesar. Eu şi Filip nu am simţit nevoia să re­curgem la acest contract, pentru că noi eram deja o familie, mai apropiaţi şi mai le­gaţi unul de celălalt nu am fi putut să fim... Nu resping a priori ideea de căsătorie legală, dar şi pe acest subiect merg pe principiul "dacă e să fie, o să fie”. Nici în relaţia aceasta, cu Adi, nu simt ne­voia să semnez vreo hârtie, dar, dacă el o să-şi do­rească asta foarte, foarte mult, dacă o să simt că-i mu­sai pentru el să trecem şi pe la ofiţerul Stării Civile, atunci o s-o fac din dragoste pentru el.Însă, repet, eu nu cred că semnarea unui act poate să schimbe în bine o relaţie. Ceea ce e benefic într-o relaţie este apariţia unui copil. Un copil îi face, într-adevăr, pe parteneri mai implicaţi, mai ataşaţi... Asta e, cel pu­ţin, părerea mea.

- Eşti mămica mândră a trei prunci superbi: David, de 11 ani, Sa­rah, de 5 ani, şi Noah, mezinul de 3 luni, rodul iubirii ta­le cu Adi. Spre deo­sebire de multe fe­mei, care amână sau resping mater­ni­ta­tea, tu ai fost foarte grăbită: ai născut primul copil la 21 de ani. De ce?

- Din iubire. Co­piii se nasc din iu­bi­re. Iar eu am fost no­rocoasă, am avut par­te de iubire devre­me, aşa că venirea pe lume a copiilor mi s-a părut lucrul cel mai firesc. Şi, ori­cum, eu cred că prun­cii se nasc atunci când vor ei, nu când vrem noi... Şi sunt un cadou de ne­pre­ţuit! Iar împlinirea pe care maternitatea o dă unei femei nu poa­te fi înlocuită de nimic. Nici nu cred că poate să fie com­parată cu ceva. Şi orice alte discuţii pe aceas­tă temă, orice argu­men­te mi s-ar aduce în favoarea amânării sau a res­pin­­ge­rii ideii de a da naştere unui copil, mi se par nu­mai pre­texte. Nu vreau să acuz pe nimeni, dar eu aşa con­sider. Când naşti un copil, te simţi iubită de Dum­nezeu şi incredibil de norocoasă... Eu şi Adi ne mai dorim un copil...

- Ultima întrebare, Anca: cum aştepţi toamna?

- Cu energie şi planuri mari. (râde) David începe şcoala, numai că vrea să-l mutăm la o şcoală britanică, aşa că acum facem toate eforturile ca să-i împlinim dorinţa. Sarah va merge şi ea la grădiniţă, iar Noah va începe cursurile de înot... Şi, după ce toate lucrurile astea se vor fi aşezat, vrem să ne mai luăm o vacanţă. În rest, suntem genul spontan. Dacă ne vine o idee, o şi punem în practică.

Foto: PRIMA TV