TAVI IEPAN

"Am plecat de aici doar fizic. România a fost mereu în sufletul meu”

A fost nevoie doar de câteva concerte pentru ca Rezident EX, o trupă înfiinţată în această vară, să adune şanse serioase de a deveni re­velaţia anului în România. Într-o lume a muzicii ro­mâneşti destul de blazată şi de prăfuită, Re­zident EX aduce un aer proaspăt, iar în apa­riţiile lor scenice, se simte atât pofta de a cân­ta din nou acasă, cât şi ex­pe­rienţa acu­mu­lată de bănăţenii ce au decis, cu ani în ur­mă, să părăsească România. Dacă la în­ceputul concertelor, publicul striga: "Kem­­pes! Kempes!”, numele în­dră­gi­tu­lui solist vocal de la Cargo, spre sfârşit, s-a scandat numele trupei, ca o recu­noaş­tere a valorii în­tregului grup. Cel ce a avut ideea înfiin­ţă­rii Rezident EX este chitaristul Tavi Ie­pan, unul dintre fon­da­torii trupei Cargo, la sfârşitul anilor '80, şi autor al unor foarte iubite piese, pre­cum "Povestiri din gară”.

"Am un sentiment bun, că ne-am întors acasă, în Timişoara”

- În sfârşit, ai ocazia să îţi cânţi com­poziţiile în faţa a mii de oameni, să pri­meşti re­cunoaşterea pe care o meritai...

- Recunoaşterea de care vorbeşti e binevenită, nu zic nu, dar ceea ce mă bucură pe mine mai mult este fap­tul că mă aflu alături de aceşti băieţi şi facem mu­zică împreună. Ni se întâmplă ceea ce ni se întâmpla în primii ani în care descopeream muzica şi scriam piese pe care le cântam în primă audiţie. În 12 zile, cât am avut la dispoziţie pentru repetiţii, nu poţi inventa roata, dar cred că transmitem o energie bună pe scenă.Îmi place să observ cum reintră Kempes în filmul care-i apar­ţine, cum face din nou muzică şi, uneori, mă sur­prinde şi pe mine cât de bine cântă, după o pauză de opt ani. Multă lume ştie că are o interpretare în forţă, dar am încercat să-i pun în valoare şi o latură mult mai sensibilă. L-am cunoscut la sfârşitul anilor '80 şi nu îl apreciez doar ca vocalist, ci şi ca om: un tip foarte sincer şi direct. Atunci când am format Rezident EX, nu am vrut ca eu să fiu şeful pe scenă, să dictez, ci am făcut o schiţă armonică şi i-am lăsat pe colegi să vină fiecare cu personalitatea sa. Încercăm să facem o muzică împotriva curentelor efemere, de succes, şi ne bucură că se găseşte un public pentru aşa ceva. Sunt obosit după turul ăsta de forţă, dar am un sentiment bun, că ne-am întors acasă, în Timişoara, că am fost bi­ne primiţi în concerte, şi că muzica pe care am fă­cut-o de-a lungul anilor nu a trecut neobservată şi nu a fost în zadar.

- Totul se leagă de Timişoara. Cum era oraşul în care ai copilărit şi apoi te-ai format ca muzician?

- Timişoara de astăzi e destul de diferită de oraşul copilăriei mele. Avea un centru vechi şi apoi urmau pe­riferiile, asta până prin anii '60, când a început siste­matizarea. Am văzut cu ochii mei cum se transformă oraşul şi asta are legătură cu cântecul pe care l-am lansat de curând, cu Rezident EX, "Catedrala su­fle­tului”. Cântecul povesteşte despre o stare pe care eu cred că cei mai mulţi o au atunci când se întorc în lo­cu­rile adolescenţei şi se reîntâlnesc, chiar şi numai în me­morie, cu momente şi persoane care le-au marcat viaţa. Pentru o clipă, te afli în "catedrala sufletului”, unde prezentul, trecutul şi viitorul se adună în tine şi ai sen­zaţia că totul este împreună. Am văzut ridicarea Con­tinentalului, construirea Stadionului Poli, pe locul în care era un lan de porumb, pe lângă care treceai pes­te o pasarelă din lemn. Locul nostru de joacă preferat era un poligon de trageri, lângă care crescuse un mare cor­coduş, acolo ne întâlneam şi porneam într-o ree­ditare a aventurilor lui Tom Sawyer. Pe locul în care se află acum Liceul Şincai era înainte o baltă verde, noi ne construiam plute din lemn şi porneam prin mlaştini, ne credeam pe Orinoco. Cu câţiva ani în urmă, am luat un taxi spre casă şi taximetristul a crezut că sunt vreun turist, că m-a ocolit prin tot oraşul. Eu stăteam liniştit şi îi povesteam: "Uite, aici era cutare, aici cutare”. Am locuit în cartierul Mircea cel Bătrân, erau numai case, acum în jur vezi doar blocuri, a mai rămas o sin­gu­ră casă, cea a proiectantului care a pus la punct "mo­dernizarea”. Noi ne-am mutat în Iosefin, într-o ca­să mai mare, construită înainte de război. Ne-am mu­tat atunci când a crescut fratele meu, Florin Iepan, rea­­li­zator de filme documentare, probabil mai cu­noscut decât mine, în ţară.

- Aici ai simţit şi primii fiori ai muzicii?

- Da, aveam un văr, Pati Cnejevici, ce făcea parte dintr-o trupă cu care cânta beatles-uri. Iar două străzi mai încolo, venea cu chitara să repete Ilie Stepan, de la Pro Musica. Ce ne-a determinat pe noi, toţi puş­ta­nii de atunci, să ne apucăm de muzică, a fost Phoe­nix. Gagiii ajunseseră la un nivel foarte înalt, mu­zical vorbind, şi, în plus, când ieşeau în oraş, arătau fioros pen­tru acele vremuri. I-am văzut la Sala Olim­pia, într-unul dintre acele patru concerte consecutive ţi­nute cu casa închisă, înainte de a pleca din ţară. Re­petau la mine în cartier, la Casa de Cultură din Mehala, şi noi ne urcam pe la geamuri să-i zărim, pe atunci ei erau din altă dimensiune, nu ajun­geai la ei.Ani de zile mai târziu aveam să mă împrietenesc cu Nicu Co­vaci, în Germania. Revenind la anii de început, pe atunci nu aveai de unde să te documentezi, nu aveai partituri, re­viste de muzică, youtube, nici discuri nu prea aveai. Mag­netofoane aveau doar barosanii, pentru noi erau OZN-uri. Un fost coleg de-al meu, emigrat în Ame­rica, mi-a tri­mis un disc cu Queen, îl ascultam cu pri­etenii şi ne uitam sideraţi unul la ce­lă­lalt, atât de revoluţionar era. Aveam vreo 7 discuri, cu care mergeam în par­cul Clinicii, acolo unde veneau să facă schimb pasionaţii de discuri. Unii aveau sute, eu apăream mai timid, cu 7 discuri sub braţ. Aşa că pe atunci, meseria asta nu se învăţa, că nu prea aveai de unde, ci se fura, de pe unde apucai. Singura sursă sigură era radioul iugoslav "Mini Max”, care transmitea vinerea, de la 11 la 7, muzică. Azi ascultai Led Zeppelin, reţineai un acord, peste o săptămână altul. Aşa am învăţat şi am început să cânt, pe la baluri şi petreceri de liceeni.

- Pari foarte ataşat de locurile natale. A fost greu de luat decizia de a părăsi ţara? Înainte de a pleca, te-ai plimbat pe străzile oraşului încercând să te încarci cât mai mult?

- Nu, din contră, am tras obloanele, am încercat să nu mă gândesc, mi-ar fi făcut mai rău. Am regretat de­cizia luată, încă înainte de a pleca. Nu sunt omul care să aibă o relaţie indiferentă faţă de locul în care am cres­cut. Eu am plecat de aici doar fizic, România a fost mereu în sufletul meu. Nimeni nu pleacă din ţara lui pentru că-i merge bine.Viaţa de zi cu zi devenise foarte apăsătoare, trăiam într-o dictatură şi nu se zărea la orizont nici un semn de schimbare, de ieşire din aceas­tă situaţie. Probabil că nici nu s-ar fi în­tâm­plat, dacă lucrurile nu ar fi luat o altă întorsătură la nivel mondial. Am plecat prin căsătorie, în primăvara lui 1988, şi faptul că am devenit cetăţean german mi-a permis să mă întorc în vizită, din când în când acasă.

"Mi-aş dori ca tinerii să nu mai plece din ţară”

- Acomodarea în Germania?

- Acomodarea într-o ţară străină e mai grea atunci când realizezi că acolo oamenii te percep şi te pri­mesc altfel decât ai fi crezut şi ai fi vrut tu. Am fost destul de dezamăgit de lipsa de cultură sau de me­moria scurtă a germanilor în ceea ce priveşte relaţiile cu românii. Nemţii au trăit secole întregi în România, au fost bine primiţi, s-au integrat. În continuare, avem multe oraşe puternic influenţate, atât ca arhitectură, cât şi ca mentalitate, de spiritul german.Ajuns acolo, mi-am dat seama că nimeni nu ia în seamă această is­torie, iar eu sunt doar un alt străin, ce vine dintr-o ţară despre care se difuzează doar ştiri negative. În 1990, când am văzut ce se întâmplă în ţară, cu minerii, am înţeles că lucrurile nu merg aşa cum speram după revoluţie şi am decis să nu mă întorc. Mulţi au simţit acelaşi lucru. Problema nu e că cei plecaţi nu s-au întors după 1990, ci că românii continuă să plece din ţară. Mi-ar plăcea să nu mai trebuiască să plece ni­meni, tinerii români talentaţi să fie plătiţi cum se cu­vine şi să trăiască de pe urma muncii lor. Prea pu­ţini dintre cei ce decid să plece ştiu ce trist, ce greu este să te rupi de familie, de prieteni, de limba în care visezi şi în care compui muzică.

- Ai continuat să faci muzică în Germania?

- La fel cum a fost şi în realitatea gri românească, muzica a însemnat şi în Germania un refugiu pentru mine. Mi-am dorit foarte mult să continui să fac muzică. L-am întâlnit acolo pe Dixie Krauser, am repetat împreună şi ne-am făcut o trupă cu care am cântat la marele festival "Rock 91” din Bucureşti. Am venit atunci cu acelaşi avion cu Nicu Covaci, era atât de nerăbdător să cânte pentru prima oară după 14 ani aici! Când am început să cânt în Germania, am rea­lizat cât de importante sunt în muzică rădăcinile ro­mâneşti. Abia atunci când am inclus în muzică teme româneşti, am început să trezim interesul. Poate că toa­te muzicile etno ale pământului se leagă între ele, dar muzica locului din care vii te defineşte, îţi dă un con­tur, te deosebeşte de alţii şi te scoate în evidenţă. Noi, ăş­tia din vestul ţării, am fost mereu interesaţi de fol­clor, pentru că acolo este o zonă de întâlnire a dife­ritelor etnii, şi folclorul este cel care te defineşte. Poate şi din cauza acestei mixturi de etnii, Timişoara este un oraş atât de muzical. Fiecare familie de saşi avea în casă un pian sau o vioară şi era obligatoriu ca ăia mici să ştie să cânte câteva note, iar asta s-a extins. Aerul cos­mo­po­lit al Timişoarei m-a ajutat mult în viaţa mea din Germania. În copilărie aveam prieteni unguri, nemţi, ţi­gani, sârbi, nu făceam diferenţa. Combinaţia in­teret­ni­că era prezentă la tot pasul, nici măcar nu o con­­ştientizam, dar ne-a marcat pe toţi. Şi acum, mă uit la co­legii de trupă şi văd că fiecare ştie măcar o frază-do­uă, pentru o scurtă conversaţie, în sârbeşte, ma­ghiară, nemţeşte.

- A fost greu să-i strângi, atât de risipiţi prin lu­me?

- Cred că şi ei simţeau că ar fi timpul să cânte din nou în ţară. Aveam ideea asta împreună cu Adi Po­pes­cu, de a imprima primele piese Cargo, aşa cum doream să o facem atunci când le-am scris şi nu am avut ocazia.Şi, totodată, de a le da un sunet actual. L-am luat alături pe Cristian Podratzki, bunul meu prieten şi muzician cu mare experienţă, ne-am bucurat când ni s-au alăturat Kempes şi toţi ceilalţi. Singurul care nu are legătură cu România este chitaristul german Mat­thias, dar asta e pe cale să se schimbe, pentru că Mat­thi­as se simte foarte bine aici. Chiar a învăţat o strofă de refren din "Brigadierii” şi o cântă împreună cu publicul, ceea ce-i place la nebunie. "Noi suntem bri­gadierii ce trec fluierând/ Nu ne opreşte nimeni, nici ploaie, nici vânt!”. "Brigadierii” este o piesă inspirată de tatăl meu, care în anii cincizeci a lucrat pe şantierele de brigadieri, sperând că prin munca lui şi a altora ca el generaţiile următoare vor avea un trai mai bun. Pe Matthias l-am cunoscut în Hamburg, printr-un prieten comun, am stat de vorbă, şi abia mai târziu ne-am dat seama că suntem amândoi chitarişti, iar acum cântăm în aceeaşi trupă. Avem pregătite două albume, unul cu piesele Cargo din perioada în care făceam parte din trupă, şi un disc cu piese nou-nouţe. Pe 21 septembrie, avem un prim concert la Bucureşti, la Arenele Ro­ma­ne, iar în anul următor, ne dorim să ne unim din nou forţele pentru un turneu prin ţară.