Autostrada comorilor

Un pix istoric

Nişte oameni au tras cu un pix o linie pe harta Ar­dea­lului, de la apus la răsărit. Şi au spus: pe aici va fi viitoarea autostradă! O simplă dungă, puţin şerpuită, de la Nădlac spre Sibiu, pe care aveau să pornească ex­cavatoare şi buldozere imense, într-un "marş” lent, al celui mai impresionant şantier din câte au fost în România ultimilor ani. Înaintea "drumarilor”, au fost trimişi arheologii. Ca să "descarce de sarcină” întregul traseu al şoselei, adică să vadă dacă nu cumva pe acest drum s-ar afla ceva rămăşiţe de istorie. Au fost aduşi mult prea târ­ziu, cu doar câteva luni înainte de star­tul lucrărilor. În alte ţări euro­pene, cercetările arheologice durează trei-patru ani în avans. La noi, devăl­măşie pă­gână: muncă în grabă, me­reu "cu pistolul la tâmplă”, stresul unor specialişti mânaţi zi de zi de la spate de tăvălugul uriaşului şantier care avansa, avansa! (Con­structorii erau ei înşişi într-o întârziere enor­mă, de ani de zile, faţă de termenul iniţial). Neglijenţă. Chestiuni de bani, de interese, de mentalitate... Po­litice, mai ales. Dar chiar şi aşa: în doar două-trei luni de lucru în viteză, acei câţiva arheologi trimişi aici au făcut nişte desco­pe­riri de talie... mon­dială! Reuşite ce pot să schimbe istoria întregii Eu­rope! Mulţimi de aşezări pre­istorice, îngrămădite în doar câţiva kilo­me­tri, gă­site, cul­mea!, la numai vreo 20-30 de cen­timetri sub pă­mânt, cam atât cât intră plugul unui ţăran în glie, într-o zi obişnuită de ieşit la arat. Comori is­torice aflate la su­pra­faţă, sub picioarele oamenilor, în­şi­rate întâm­plător de-a lungul unei sim­ple dungi care s-a nimerit să treacă pe acolo. Căci nici un metru în stânga sau în dreap­ta n-a fost şi nu este cer­cetat. Arheologii aflaţi aici declară că peste tot, împrejurul acestui lung tra­seu ce străbate ţara, ar mai fi încă nenumărate alte vestigii, poate şi mai însemnate, cu toţii recunoscând, totuşi, că "fără motivul autostrăzii, nu s-ar fi ştiut nimic despre aceste co­mori, fiindcă nimeni n-a fost interesat şi nu investeşte în recuperarea istoriei nostre...”E plină Transilvania de ase­menea tezaure, oriunde înfigi caz­ma­ua, la doar un braţ sub pământ. Asta mi s-a părut revoltător, dar şi fantas­tic, venind aici! Revelaţia că, de fapt, întreg pământul românesc e încă înţe­sat de cetăţi şi oraşe preistorice ne­ştiute, de "cioabe”, statui, vase şi bron­zuri multimilenare, răscolite an de an de fierul unor pluguri de ţărani nepăsători! Până-n ziua de azi, nici pe jumătate n-a fost cercetat, pare-se, acest pământ străvechi. Deşi locurile acestor tezaure sunt ştiute, statul ro­mân nu s-a ostenit nici măcar să scoa­tă terenurile cu pricina din circuitul agricol. A fost nevoie doar de o biată linie rutieră, trasată cu un pix, pentru ca, de pildă, pe-un fir de numai vreo zece kilometri, să fie găsite brusc câ­teva oraşe neolitice (unul din ele imens, unic în Europa, mai vechi de­cât pira­mi­dele egiptene), o aşezare din epoca fierului - excepţională, sin­gulară! -, două prestigioase castre şi necropole ro­ma­ne, plus o întreagă cetate medievală din secolul XV, în care-a trăit şi a luptat Pavel Chinezu. Vestigii no­bi­liare, strategice, mărturisind despre epi­soa­de abso­lut noi din istoria noastră. Şi, încă o potri­vire de-a dreptul senzaţională: siturile astea se află chiar în ime­diata apropiere a satului Tărtăria, acolo unde s-au des­coperit cândva trei tăbliţe de lut, vechi de aproape şapte mile­nii, având pe ele cea mai veche scriere din lume (pusă până azi la îndoială de "specialişti”).

La "şoseauă”

Tărtăria. Fusesem acolo acum câţiva ani. Un sat liniştit, unduit pe câteva coline de pe malul Mureşului, c-o biserică albă în vârf, înăuntrul căreia preotul locu­lui, Gheorghe Marin, le spunea cândva localnicilor, într-o predică, după Liturghie: "Strigă istoria sub noi, oameni buni! Strigă pământul, cioabele astea de mii de ani, pe care le găsim peste tot! Spuneţi-le co­piilor voştri. Vorbiţi! Fiţi mândri, căci noi, tărtărenii suntem vechi! Noi trăim într-un leagăn al lu­mii...”.Acelaşi preot îmi arătase atunci, c-o revoltă îndurerată, ogorul pe care-au fost găsite cele trei tăbliţe celebre: o bucă­ţică de pământ parti­cular al unui localnic, din brazdele căruia am cules eu însumi, în numai vreo zece minute, o traistă de cera­mică neolitică. Nici până acum aceas­tă mică şi nepreţuită tarla n-a fost achiziţionată de stat, ci lăsată de izbelişte, arată şi azi, fără jenă, de plugurile acelui ţăran care ară istoria...
Aşadar, în afara acelei epocale descoperiri a tăbli­ţelor, din 1961, aparţinând istoricului clujean Nicolae Vlassa, care a făcut celebră aşezarea în întreaga lume (mai puţin la noi, din păcate), nici un eveniment n-a mai scos din inerţie traiul acestor săteni. Până la po­ves­tea asta cu autostrada... O dâră amplă de praf roş­cat, întinsă dintr-un orizont în celălalt, pe care se pre­umblă încet utilaje uriaşe, aşa cum n-am mai văzut decât prin comunism, la Canal, în filme documentare vechi. Acest nor prelung de pulbere trece chiar pe la poalele aşezării, aproape de primele case...
Era să nu mai recunosc locul: monumentul acela uitat, prăfuit, cu inscripţia: "Tărtăria 5500 î.H., primul mesaj scris din istoria omenirii”, drumul ce coboară dintr-o haltă de tren părăsită, apoi urcă iarăşi, molcom, spre gospodăriile unor gospodari aşezaţi, ce până nu de mult îşi vedeau de treburi în tihnă, lucrând ogoare sau îngrijind animale, nebănuind că vor mai fi tulburaţi încă o dată din rosturile lor, ispitiţi să mun­cească pen­tru bani mai mulţi, la săparea acestei şosele năucitoare, care-a ajuns acum în dreptul satului lor. Pe timpul zilei, multe gospodării sunt pustii. Oamenii se duc de dimi­neaţă, cu lopeţile pe umăr, "la şoseauă”. Ro­botesc, băr­baţi şi femei împreună, sub soarele uci­gător al acestui august nicicând mai torid, muncesc şi, privindu-i, îmi dau seama că lor chiar le place puţin tensiunea aceasta, fiindcă în orice clipă pot găsi "ceva” de care se vor bucura, apoi, împreună cu arheologii, căci sub fiecare lovitură de hârleţ se poate ascunde o istorie mare...
Acolo, "la arheologi”, le place lor să sape. Mult mai mult decât la şantier. La "dom'şoara Corina” (Borş), pe care o respectă ca nişte copii smeriţi pen­tru ştiinţa ei, dar şi fiindcă le explică pe-nţelesul tuturor tot ce a descoperit ea acolo. De pildă, aşeza­rea aceea uimitoare din epoca fierului, pe care-au văzut-o apoi cu toţii pe la televiziuni... Le place şi la doamna Andra (Samson), medievista... La Adela Bîltîc, romanista... Ori la domnu' Cătălin, cel ce-a găsit niţel mai sus, spre Podei, o cetate neolitică, veche de vreo şapte mii de ani...Toţi specialişti tineri, bine şcoliţi, doctori în arheologie, veniţi din Bucu­reşti, de la Muzeul Naţional de Istorie, tocmai până aici, ca să trudească în colbul ăsta, din primii zori ai zilei şi până seara, scormonind zi de zi o ţărână fierbinte pe care nici nu poţi călca desculţ din pricina vipiei; agitaţi mereu, sub ghi­lotina timpului, îngrijoraţi că poate vor omite ceva ce va fi înghiţit pe vecie sub dunga ma­tusalemică de asfalt a au­to­străzii. Şi, parcă, ţăranii tăr­tăreni au împrumutat şi ei o "ţâră” din pasiunea păti­maşă a acestor străini. Cuvinte pre­cum "sit”, "Hallstatt”, "si­lex”, "neolitic”, "La Tène” le-au intrat deja în grai, se lau­dă cumva cu ele, folosin­du-le foarte firesc, de faţă cu musafirii sau oame­nii din sa­tele vecine, de parcă ar şti de când lu­mea ce-nseamnă, iar cei­lalţi ar fi nişte ignoranţi şi chiar puţin in­vidioşi, fiindcă la dânşii nu s-au găsit încă ase­menea comori. Tăr­tărenii încep să-şi dea seama ce au. Un imens Monument Istoric, din grupa valorică "A”, adică "de impor­tanţă internaţională”! Abia acum, după jumătate de secol de la Nicolae Vlassa, localnicii se simt iarăşi mân­dri.

"Când le-am văzut în pământ, am plâns...”

Termometrul de pe bordul maşinii noastre arată 41?C. Ne e groază să şi ieşim, să urcăm până la primele gropi. Te sufoci, ameţeşti înaintând pe acel deal gol, sub un soare gol, prin brazdele sfărâmicioase şi seci. Fiecare pas stârneşte pulberi ce ţi se împrăştie pe pan­ta­loni până la genunchi. Aerul tremură, totul e porto­caliu, selenar. De dimineaţă de la şase şi până acum, la ora unu jumătate din amiază, două femei nu s-au miş­cat dintr-un punct fix, de pe acest platou incandescent. Acolo li s-a adus apă, câte ceva de mâncare. O umbre­luţă decolorată de soare e înfiptă câş deasupra lor, la vreun metru peste pământ.Asudate, roşii la chip, aten­te şi transfigurate, stau aplecate peste o gropiţă, fără să ia seama la nimic. Mă apropii şi privesc: un fel de spi­nare mică de lut, de vreo cinşpe centimetri, pe care cele două o netezesc migălos c-o pensulă şi o stropesc, din când în când, cu-n fel de pompiţă cu apă, ca să vadă mai limpede. O săpătură mică, nu mai adâncă decât până la genunchiul unui copilaş. Timid, le-ntreb ce-i acolo, iar una dintre femei îmi răspunde într-un târziu, absentă, fără să-şi ridice privirea din ţărână. "Cam un fel de cămară a unei case preistorice. De vreo trei mii de ani, cam aşa...”. Şi-şi vede de lucru mai departe. Abia după cinci-zece minute, constatând că nu mai plec de acolo, aceeaşi femeie se ridică încet, se îndreaptă de spate, îşi şterge puţin palmele de panta­loni şi vine către mine, câţiva paşi, ostenită: "Corina Borş. Vă pot ajuta cu ceva?”.
***
Da, e chiar ea, "şefa ştiinţifică” a acestui tronson de autostradă. N-ai fi zis. Plină de colb până sub albul ochi­lor, poartă nişte pantaloni şifonaţi, foarte largi, şi o eşarfă înfăşurată neglijent în jurul capului, ca un tur­ban rufos. Aceasta este femeia care a descoperit aşeza­rea aceea fantastică din epoca Hallstatt, cea care a "întâr­ziat” o ţară întreagă cu cioburile sale, reproşân­du-i-se adesea că din cauza ei românii nu pot să circule cât mai urgent pe-o autostradă nouă.E cercetătoarea care l-a ignorat pe însuşi preşedintele Băsescu, atunci când acesta-i spunea că "nu-i posibil ca, de câte ori dai de două cioburi, să se oprească lucrările de infra­structură”, sau pe Radu Berceanu, care, la rându-i, co­menta zeflemitor că: "probabil romanii ştiau, acum 2000 de ani, unde vrem să facem noi autostrăzi, şi ta­man acolo puneau situri arheologice...” Un personaj controversat, această Corina Borş. Am contestat-o noi înşine, în revista noastră, în vremea când colabora cu Roşia Montană Gold Corporation, recomandând, sus­pect de repede şi de uşor, eliberarea certi­ficatelor de des­cărcare arheologică a ace­lei inegalabile, multimi­lenare zone auri­fere. Aici, însă, la autostradă, se pare că şi-a făcut treaba. Aici a întârziat, nu s-a grăbit. Şi a făcut asta pentru nişte motive teribil de temeinice, care dărâmă toate afirmaţiile politicienilor cu dispreţ pentru istorie. Nu e vorba de nişte descoperiri oarecare. Gre­şeala, întârzierea, n-a fost a arheologilor, ci a statului român. De ce n-au fost trimişi aceşti specialişti din vre­me, ca-n absolut orice ţară europeană, înainte ca lucră­rile autostrăzii să înceapă?! De unde să fi bănuit aceş­ti specialişti că tocmai acolo vor găsi acele im­portante tezaure, pe-o linie trasă nu de ei, ci chiar de constructorii înşişi?

Vasul cu comori

Succesul Corinei Borş este deja atestat oficial: "E pentru prima dată în istorie când o descoperire din epocile bronzului şi a fieru­lui, de asemenea dimen­siuni şi de asemenea complexitate, a fost făcută pe un şantier arheo­lo­gic din România”. O desco­perire cata­logată, în lumea ar­heo­logilor, drept "o mare lovi­tu­ră”. Chiar Ministerul Trans­por­turilor recunoştea, într-un co­municat de presă, că "desco­perirea de pe situl Tărtăria 1 este excepţională şi cu o semni­ficaţie ştiinţifică deosebită pentru istoria României”. Şi atunci, cum să "uiţi” de ea, să laşi să treacă asfaltul peste aseme­nea vestigii?Aici a fost găsit chiar "mie­zul”, centrul acestei aşezări - exact pe firul auto­străzii. "Chiar acolo, vedeţi, la vreo opt metri. Acolo le-am găsit: un depozit cu peste 300 de piese din bronz şi fier, din cultura Ba­sarabi... Împrejurul lor, descoperisem deja porţiuni mari de fortificaţii, locuinţe, aproa­pe 130 de vase ceramice în­tregi, pe acestea le-am luat cu tot cu pământ şi le-am trimis rapid la Bucureşti. Dar bronzurile au fost ma­rea mea revelaţie! Căci nu erau lucruri uzuale, unelte sau obiecte singuratice, gă­site din greşeală de vreun ţăran, care apoi a anunţat arheologii. Erau multe, în­tr-un vas neobişnuit de mare. Arme, podoabe, toa­te reali­zate cu un meşteşug incre­dibil, rar pomenit în secolul IX. Numeroase pie­se de har­naşament, or, ca­lul era ceva de prestigiu în epocă, asociat doar per­soa­nelor de mare rang. Ofrande nepre­ţuite, extrem de valoroa­se în acele vre­muri, închinate unui nobil ce stăpânea un mare ţinut, poate chiar unui rege. Am fost primul om care, după aproape trei mii de ani, a văzut în pământ gura aces­tui vas uriaş, plin de co­mori. Starea aceea... Nu ştiu, e greu de spus în cu­­vinte... Ca şi cum o capsu­lă a timpului mi s-ar fi des­chis îna­intea ochilor!... Era la sfârşitul lui aprilie, chiar în dimineaţa zilei de dinaintea unei scurte va­can­ţe de Paşti. A doua zi trebuia să plecăm, să a­ban­donăm şantierul. Ni s-a spus clar: ultima zi! Con­struc­torii nu ne mai lăsau nici un timp, deja îi amâ­naserăm. Dar eu ştiam că trebuie să fie pe undeva, pe-aco­lo. Nu ştiu, presim­ţirea asta, că ceva impor­tant se-as­cun­de la doar câţiva paşi, că parcă «fuge» de mine... De aceea m-am trezit foarte devreme şi-am venit aici, când abia răsă­rea soarele. M-am uitat încă o dată. Şi, culmea, m-am dus din prima, chiar la locul acela. Am săpat singură. Şi am văzut cum se schimbă culoarea pământului. O... inspiraţie.O şansă... Pentru că poţi să fii un arheolog foarte conştiin­cios, să mergi să faci cam­panii de săpături an de an, şi să nu ai norocul ăsta într-o viaţă... Când am văzut gura vasului, cu toate ofrandele ace­lea înăuntru, vă mărturi­sesc că am plâns. Eram aco­lo, în ge­nunchi, pe autostra­da asta ca un ogor nesfârşit, şi plângeam singură, ca o nebună. M-am apucat să le scot, fiindcă ştiam că nu mai am timp decât până ce apune soarele, ca să recu­perez toate piesele. Ceva mai târziu, au venit uimiţi şi ceilalţi trei ar­heologi ai mei, şi-au înce­put să mă ajute. A apărut de ur­genţă şi dr. Paul Damian, coordonatorul întregului pro­iect. Iar spre seară, au înce­put să vină arheologii de pe toate situ­rile din jur - toţi! -, de pe toate dealurile, ca să vadă şi ei, să-mi fie alături. A fost una dintre cele mai feri­cite zile ale vieţii mele. Aşa că nu pot spune ce este mai important. Autostrada?... Istoria?... Amândouă, desi­gur. La sfârşitul acelei zile, toate cele aproape 300 de piese erau deja la Muzeul Naţional din Bucureşti, ca să fie restaurate şi conservate. Ele vor face, pro­ba­bil, faima României în lume. Le-am găsit atunci la nu­mai 30 de centimetri sub pământ. Însă, fără auto­stra­da asta, poate că n-ar fi fost găsite niciodată...”

Un sas patriot

Tot aici, la Tărtăria, am ocazia să intervievez şi partea adversă a aces­tui veşnic "război” tacit dintre ar­heo­logi şi constructori. Chiar pe şeful acestui tronson de 25 de kilometri de autostradă, inginerul Ingo Retter. N-aş fi avut norocul ăsta, să-l întâl­nesc atât de repede, fără ajutorul ve­chiului meu prieten, preotul Gheor­ghe Marin...Când mă zăreşte pe uliţă, părintele se opreşte din mers, îşi pune ochelarii pe nas, îngustân­du-şi privirea. "Domnu' Bog­dan, chiar dumneavoastră sunteţi?!...” Mă îmbrăţişează strâns, sincer, cu pu­tere. Nu-i vine să creadă că-s ia­răşi aici, după şapte ani. De-atunci, de când militam împreună, pătimaşi, împotriva dezinteresului faţă de "fenomenul Tăr­tăria”... "V-aţi schimbat mult”, zice, zâmbind mereu. Într-adevăr, m-am schimbat. Am slăbit, am trecut şi prin ceva neplăceri ale vieţii. El este însă acelaşi, preo­tul plugar, cu palmele lui muncite, părul şi barba ţepoase, crescute sălbatic, ochii azu­rii, ce survo­lează visători pământurile astea străvechi dim­prejur, pe care le iubeşte şi le venerează ca pe-o imensă biserică. Da, s-a bucurat mult să vadă iarăşi arheologi aici. Acum, după peste jumătate de veac. Îi cunoaşte deja pe toţi, umblă aproape zilnic printre ei, de la un sit la altul, curios să vadă ce-au mai găsit, orice ciob, căci nimic nu contează mai tare pentru dânsul decât istoria satului în care s-a născut şi pe care nu l-a părăsit niciodată. "O nouă Tărtăria!...”, la asta visează părin­tele Gheorghe. "Poate-poate, cu ajutorul lui Dumne­zeu, o descoperire la fel de uriaşă ca aia din '61...”. Mă apucă pe după umeri şi mă conduce drăgăstos în curtea casei sale, aceeaşi curte acoperită de viţă în care am băut amândoi acelaşi vin înmiresmat, răcoritor, de fragă, din paharele înalte, cu picior. De aici îl sună părin­tele pe inginerul Retter, făcându-mi un semn cu mâna, că se rezolvă: "Bună ziua... Da, ştiu, sunteţi foarte ocupat... Vă implor, am aici un prieten drag, ar vrea să vă cunoască...”.
Peste doar vreun sfert de ceas, inginerul Ingo Retter intră în curte. Un sas frumos, înalt, bron­zat, din zona Sibiului, care, de când a venit în zonă, se poartă ca orice ţăran de-al locului. Om fără ifose. Aveam să-l văd în plină caniculă, dând la lopată împreună cu localnicii, purtând o cămaşă descheiată aproape până jos, peste nişte bermude kaki, neobosit din zori până-n asfinţit, mereu printre oameni, pe teren, peste tot. N-are timp prea mult de discuţii, dar poate să-mi spună cu toată con­vin­gerea că a fost uluit de câte vestigii s-au găsit pe ductul autostrăzii ăsteia. Că puţine ţări din Europa au atâtea bogăţii arheologice atât de vechi, multe din ele încă neexplorate. Zice asta, pentru că ştie. Fiind­că el numai asta a făcut toată viaţa: drumuri, autostrăzi. A plecat din România în '90, iar în Germania, tot auto­străzi a făcut, unele din cele mai importante de acolo. "Deşi cu o civilizaţie atât de înflo­ritoare şi bogată, nemţii n-au nici pe departe ce avem noi, în partea asta a Transilvaniei. Fiindcă noi suntem vechi, domnule. Aici a fost prima mare civili­zaţie preistorică din Europa, «Alteeuropa», cum zic nemţii”. Se simte că acestui om îi pasă de istorie, că n-ar distruge orice doar ca să grăbească lucrările. După aproape 20 de ani, Ingo s-a întors în România, sperând că poate ajuta şi el, puţin, cu expe­rienţa sa, ca ţara asta să meargă înainte. N-a fost aşa cum şi-a închipuit. E revoltat de "sistemul” de-aici, de felul în care sunt orga­nizate lucrările, de faptul că noi nu ştim să ne pre­ţuim istoria.Chiar astăzi a găsit din întâmplare un mor­mânt, lângă Cugir, în punctul numit "La Cruce”. Se pare că e unul foarte vechi, aproape de neolitic. A fost primul care a zărit craniul, sub lama excavatorului. Şi a oprit totul. Tot şantierul! "Surprize” din astea au fost multe. În Germania, zice, nu s-ar fi întâmplat aşa ceva. De-aia acolo construcţiile merg aşa repede, fiind­că terenul este "curat”, examinat arheologic cu multă vreme înainte de-a porni excavatoarele. "Nu e vina arheologilor noştri. Ei sunt buni, mă mir c-au găsit atâtea lucruri, prea multe încă!, faţă de debandada în care s-a lucrat. În Germania şi-n alte ţări europene, aceşti arheologi sunt plătiţi de stat, care are o stra­te­gie unitară asupra lucrării. Aici, toată autostrada a fost dată pe bucăţi, unor firme private, fiindcă statul n-a vrut să dea bani, mai ales arheologilor. Partea asta a mea de 25 de kilometri e subcontractată de aus­trie­cii de la firma Strabag. Numai până acum, am chel­tuit peste cinci milioane de euro, doar pentru ar­heo­logi. Cinci milioane! Excavatoare, maşini, scule, cazare, masă... Totul, până la ultima dăltiţă e plătit de noi. Dincolo sunt italieni, mai încolo alţi austrieci şi aşa mai departe... Cum să le pese unor oameni cu ase­menea interese financiare de istoria unei ţări străine, de care habar n-au, şi care n-are o imagine prea gro­za­vă dincolo?... No, iertaţi-mă, acuma iarăşi trebuie să plec...”
Toată discuţia noastră a decurs aşa: întreruptă me­reu, cam la zece minute, atunci când inginerului Retter îi suna din nou telefonul. Se ridica de la masă şi alerga grăbit spre poartă, fără să ne zică nici un cuvânt. Reve­nea peste vreo jumătate de oră, reluând conversaţia de unde o lăsase. Şi tot aşa... "Nu am timp nici să dorm”, ne-a zis la final, zâmbind cu-un fel de amărăciune.

Metropole neolitice

Podei. Ultimul sit dinspre răsărit, dintre toate cele ale ţinutului Tărtăriei. Cel mai vechi dintre toate... A­proape pustiu, căci săpăturile s-au încheiat de ceva vre­me, mulţi muncitori au plecat deja. Un platou blând, mângâiat de vânt, ce-mi aduce aminte de tărâ­murile îndepărtate ale Scoţiei, de călătoriile noastre la zidul lui Hadrian, făcute cândva...Nu se mai vede mare lucru, doar nişte şan­ţuri şi rădă­cini de ziduri pre­lungi, foarte numeroase, ce se încolăcesc ciu­dat până departe, la mar­ginea podişului. Atât. Au fost făcute poze ca mărturii, artefactele duse la Bu­cu­­reşti, învelite în bucăţi de cârpă, pentru ca violenţa soarelui să nu le prefacă în pul­bere. De aproape şapte milenii, ele nu au văzut lumina, deşi au stat la 15-20 de cen­timetri sub pământ.Nu mai mult. La 15-20 de centimetri, una din cele mai vechi şi interesante cetăţi neolitice ale lumi!
Arheologul Cătălin Zem stă tolă­nit ca un patriarh, pe-un şezlong jer­pelit, tot sub o umbrelă de soare spălăcită, şi-i urmăreşte pe cei câţiva oameni care încă mai lucrează pen­tru dânsul. Bărbos, impunător, c-o ati­tu­dine vicleană de ţar rus, privind pieziş, pre­cum un stăpân peste ogorul înalt, an­ces­tral, pe care l-a desco­perit el însuşi. Nu mai are prea multe lucruri de făcut. Cetatea lui există. Este încă aici! În foarte scurtă vre­me, peste ea va trece auto­strada, dar nu mai are ce face. Măcar a găsit-o! Asta e marea lui izbândă. Cel puţin 6.500 de ani î.H., probabil 6.800. Cultura Pe­treşti, dacă nu şi mai veche. O impre­sionantă aşezare pentru acele vremi preis­torice, din care doar o mică parte s-a nimerit pe ductul autostrăzii: chiar intrarea. Fortificaţiile de apărare. Porţiunea lo­cuită e mai în spate, mult mai întinsă, dar Cătălin nu speră că va primi vreo­dată autorizaţie şi bani ca să o cerceteze. Şi-a luat de mult gândul de la acest vis. Pe ei, po­liticie­nii, nu-i interesea­ză decât autostrada. Ba­nii, prestigiul, afacerile, şpăgile. Dar fie şi numai ce s-a găsit aici, pe a­ceastă bucăţică de şosea, este fantastic. Un sis­tem de fortificaţii nemai­în­tâlnit niciunde în lume. O sin­gură poartă de intrare, cu patru li­nii succesive de apă­rare în­dă­rătul ei, puse cumva în zig-zag, ca-ntr-un com­plex labirint de ziduri şi şan­ţuri, prin care nu puteai pă­trunde nicicum până în miezul ce­tăţii, de­rutat fiind de acest la­birint, năucit ca de-o vrajă.
"Momentul meu «de glo­rie» a fost cel în care am reuşit să înţeleg sche­ma acestui sistem de fortificaţii, care este foarte rigu­roa­să. Ce­va unic în lu­me! O în­trea­gă geo­me­trie, năs­cocită de niş­te oameni care ştiau să facă mă­surători pre­cise, după nişte pro­porţii tai­nice, de ade­vă­raţi strategi.Prac­tic, îi obligau pe cei ce se năpusteau asu­pra aşezării, prin­tr-un sis­tem de gar­duri enor­me, să intre şi să mear­gă doar pe unde voiau ei, stăpânii ce­tăţii. Îi «ghi­dau», efectiv, spre capcanele lor, în am­buscade mi­litare bine controlate. E vorba de un efort imens, al unei co­mu­nităţi foarte numeroa­se. Doar pentru să­pa­rea şanţu­rilor ăstora s-a cheltuit o energie socială echi­valentă cu cea a ridicării unor cetăţi de piatră uriaşe, în epoca cla­sică. Abia când am înţe­les asta, mi-am dat seama ce am de fapt aici, în faţa ochi­lor: o aşezare ce n-a putut fi, poate, cucerită niciodată. O cetate eternă...”.
Două-trei luni de zile a avut Cătălin Zem la dispo­zi­ţie ca să o găsească, să o "în­ţe­leagă”. Atât. Acum poate vorbi aproape despre un "oraş” neolitic, cu oameni se­den­tari, străzi, temple, ca­se de vreo 6 m/7 m înăl­ţime, unele chiar cu-n etaj sau mai mul­te odăi. "Fără autostra­da asta n-am fi ştiut nimic. Nimic!”, zice arheologul cu chip de ţar şi plete lungi, răscolite de vânt, privin­du-şi trist cetatea, pe care va trebui să o pă­răsească peste doar câteva săptămâni, pen­tru tot­deauna. De-aici, de sus, se vede Mu­reşul, curba amplă şi strălucitoare a râului pe care altădată navigau corăbii încărcate cu sare şi aur, din­spre Sarmizegetusa spre Du­năre şi apoi către lumea lar­gă... Mai sus, pe valea Pia­nu­lui, se spăla aur încă din străvechime.Puţin mai jos, la Turdaş, pe malul aceluiaşi Mureş, a fost găsită "perla arheo­logică a Transilvaniei”, cel mai vechi oraş fortificat din sud-estul Europei, mai bătrân decât piramidele Egip­tului... Capitala supre­mă a întregii civilizaţii neo­­litice din această parte a con­tinentului!... O gigan­tică metropolă neolitică, întinsă pe mai mult de-o sută de hec­tare, condusă de regi în­fă­ţişaţi în statui stând pe tron, unul din cele mai vechi şi impor­tante centre de pro­ducţie şi distribuţie a cera­micii din istoria lumii... Pes­te acest oraş, chiar prin cen­trul lui, a trecut deja as­faltul autostrăzii...
Nădlac - Arad - Deva -Orăştie - Sibiu - Braşov - Bucureşti - Feteşti - Constanţa... O dungă lun­gă, piezişă, ce porneşte din Germania, străbătând Europa până spre Praga, Viena, Bratislava, Budapesta, şi-n cele din urmă, spre întreaga Românie. Nu ştiu ce să zic. E bine să avem autostrăzi, fără dubii. Păcat însă că am avut şi "ghinionul” ăsta isto­ric, de-a avea toto­dată şi atâtea te­zau­re inestimabile, uriaşe şi atât de multe, faţă de celelalte ţări... Doar în pământul ăsta ro­mânesc, fix pe tra­seul autostrăzii, au fost reperate câ­te­va mii de asemenea situri, multe de-o importanţă arheologică majoră. Mii! Dintre ele, nici o zecime n-au fost cercetate minuţios. În curând, toată această linie a comorilor ce stră­punge con­ti­nentul va purta doar un singur nume, pentru toţi. I se va spune sim­plu: Coridorul IV pan-euro­pean.