De câteva zile săpau cu îndârjire. Bisericuţa, veche de sute de ani, era înecată în apă mâloasă şi pietre. Şuvoaiele, prăvălite de pe coastele repezi ale munţilor, se năpustiseră asupra ei cu mânie, vrând parcă să o şteargă de pe faţa pământului. O dată la doi, trei ani, se întâmpla aşa. Puhoaiele se ridicau năpraznic, parcă mânate de o forţă nevăzută, de dincolo de această lume, şi apoi se aruncau asupra văii, opintindu-se în sfântul lăcaş. Micuţ, cenuşiu de la trecerea anilor, pierdut în imensitatea munţilor, el nu se dădea biruit. Stăvilise de câteva ori năvala străinilor, şi îi adăpostise pe moţii care căutau lumina buchilor, mânându-le spre cer rugăciunile. Biserica era încărcată de lumina lui Dumnezeu, ca o albină de nectar, şi se încăpăţâna să străbată mările învolburate ale acestei lumi, pentru a-i scoate pe oameni la celălalt liman. Iar ei îi întorceau recunoscători jertfa şi veneau să-i mângâie zidurile bătrâne, curăţindu-le de buruieni, şi, uneori, ca acuma, dezgropându-le după năvala apelor.
Muncitorii săpau cu sârg. Îi mâna un părinte vrednic, Evloghie, venit tocmai din Sfântul Munte Athos, ca să refacă bisericuţa. Dacă nu ar fi fost apele, ar fi răzbit de mult. Aşa, nu aveau niciun spor. Mâlul scos afară aluneca din nou înăuntru, năclăind groapa şi astupând pereţii.
La început, nici nu l-au băgat de seamă, prinşi în lupta cu noroaiele. Apoi, cineva a început să strige. Şi atunci l-au văzut. Plutea pe apa dimprejurul bisericii, galben, parcă spoit cu aur. Un craniu de om. A dat ocol bisericii o dată, apoi încă o dată şi încă o dată. De trei ori. Bătrânele începuseră să şuşotească. Era vădit că e semn. Semn de Sus. Craniul s-a legănat pe ape de câteva ori, apoi s-a aşezat pe fereastra altarului. Apa ajunsese până la buza ei. Părintele Evloghie a intrat în unda neagră şi l-a luat cu evlavie.
Mănăstirea Râmeţi cu cele două biserici
Stareţul Evloghie nu a avut curaj să-l aşeze de la început la loc de cinste. Aşa că l-a luat cu evlavie şi l-a îngropat lângă altarul bisericii. Dar sfintele oseminte nu mai sufereau răcoarea pământului. Voiau la lumină şi la oameni. Iarna, pe locul în care fusese îngropat, fulgii se topeau, arşi de flacăra Duhului care dogorea din craniu. Vara, părinţii au văzut că roua nu se aşeza pe bucata de ţărână. Uimiţi de toate aceste semne, au scos craniul şi l-au aşezat în altar, acolo unde venise el însuşi, încă de la început. De atunci, nimic nu a mai fost la fel. Novicii au început să se strângă în jurul avvei Evloghie şi să muncească. Erau din ce în ce mai mulţi. Bătrânul lăcaş a fost despresurat din strânsoarea în care era înnămolit, iar credincioşii veneau din toate părţile. Din ce în ce mai des, din ce în ce mai mulţi. Deşi nu ştiau de craniu, acesta părea că îi atrage, că le vorbeşte. O undă misterioasă se revărsa din el şi îi ţintuia pe pelerini, pironindu-i cu mintea la cer. Sfântul necunoscut dorea ca Mânăstirea Râmeţ să se redeştepte la viaţă.
Începuturile
Craniul venea de demult. Din vremurile în care aici, în Munţii Apuseni, la Râmeţi, nu erau decât stâncile goale şi pustnicii care sălăşluiau în ele ca nişte ciute. Trăiau în mijlocul naturii, pierduţi în rugăciune cu zilele. Cei mai mulţi aveau drept acoperiş cerul. Cei mai neputincioşi, o peşteră sau un bordei. De preot, biserică şi taine, ştiau doar la marile praznice. În rest, slujba lor era în catedrala stâncilor. Sătenii îi cercetau rareori. Nu doreau să le tulbure tihna. Când veneau, le aduceau poame uscate şi cucuruz. Le aşezau la locuri rânduite, în găurile unor pietre, ferite de ploaie şi arşiţă. Apoi plecau. Ştiau că sihaştrii îi pomenesc în rugăciuni şi le ştiu şi numele, fără să-i fi văzut.
Aşa au trecut veacurile peste râpele sălbatice. În lume se clădeau şi se fărâmau împărăţii, popoare năpraznice treceau norodul prin foc şi sabie, dar aici erau doar pustnicii şi Dumnezeu. A fost voia Lui să-i adune. Doi călugări veniţi din Maramureş, Romulus şi Ghenadie, au pus bazele obştii. Unii pustnici s-au aşezat astfel la chilia lor. Alături de ei au venit fraţi începători şi mânăstirea a crescut. Mulţi monahi au rămas în continuare între stânci, aninaţi de cer. Ca fiarele sălbatece, erau nărăviţi la libertatea pe care ţi-o dă acest trai. Pentru cei de jos au fost mereu călăuze. Puternice, nesupuse patimilor, eliberate de trup, mai mult duhuri decât carne şi oase. Cu privirea lăuntrică străpungeau vremile şi lumea şi se urcau până la tronul Sfintei Treimi, de unde veneau grei de har şi de lumină. Au fost atât de iubiţi de oameni, că până astăzi, poienile, crestele şi izvoarele le poartă numele.
Sfântul Ghelasie
Dintre ei se va fi ridicat şi vlădica Ghelasie. Va fi făcut şi el ascultare în obşte. O vreme. Apoi, ca mai toţi călugării cu viaţă îmbunătăţită, va fi urcat culmile Râmeţului, la sihaştrii care trăiau în sălbăticie.
Racla şi craniul Sf. Ghelasie
Numărul ucenicilor a crescut într-atât, încât l-au rugat să ia conducerea obştii din vale. Sfântul Ghelasie s-a supus. Şi a ajuns un stareţ iscusit. Apoi la el au început să vină ţăranii români. Erau obidiţi şi greu încercaţi în întregul Ardeal. Stăpânii, ungurii care se aciuaseră aici de mai bine de trei veacuri, îi prigoneau. Şi, de parcă nu le-ar fi fost de ajuns trupurile zdrobite de munci şi robotă pe moşiile lor, acum le ameninţau şi sufletele. Aveau nevoie de un ocrotitor. Un om dezlipit de trup, dar lipit de cer, care să le fie vlădică. L-au poftit pe părintele Ghelasie, iar el a acceptat. Aşa a ajuns să păstorească toată suflarea românească din Ardeal. În ţara mare şi rotundă ca o pâine, el era inima. O inimă care bătea cu putere, din catedrala Apusenilor.
Mormântul părintelui Dometie
Minunile
Le-am zărit prin mânăstire. Mergeau gârbovite, în câte o botă culeasă de pe marginea drumului. Erau aplecate spre pământul pe care-l munciseră o viaţă, dar cu inima căutau spre cer. Când le-am întrebat de Sfântul, ochii li s-au ridicat, iar faţa li s-a umplut de o lumină caldă. "Sfântul Ghelasie o fost un sfânt foarte credincios. Ş-o făcut multe minuni. Ni, aşa ne povestea şi nouă mama, că, pă vremea lui, călugării or avut un rât la Hopaji, aşa-i zâcea, o bucată de pământ care era la munte, departe de mânăstire. Zâce că i-o dădusă un baron de pe timpurile celea. Şî-ntr-o vară, or urcat cu Sfântu' să lucre fâneaţa. Da' era arşiţă mare şi la fân îi... ca la fân. Osteneală multă! Şi zâce că fraţii or început să cârtchească. Că pen' ce Sfântu' o luat râtu' dă la baron dacă ştia că-i făr' de apă şi departe de mânăstire?! Că pân părţile alea nu-i niciun izvor. Nghica! Da' Sfântu' şedea numa' şi tăcea şi să ruga. Fraţii cârtcheau, da' el numa' să ruga, că era sfânt şi blând ca un mghieluşăl. Ş-apăi numa' vede fraţii că să scoală, îşi faşe cruce şi de tri ori face cruce şi cu toiagu lui pă o stâncă. Şi, ni minune! Dân stâncă a-nceput a curje apă rece şi limpeghe, de s-or spăimântat fraţii. Ş-apăi ş-or cerut iertare tăţi, că or cârtchit. Şi dacă mereţi dumnevostră acu', la locu' ăla, o să vegheţi izvoru', că şi acu mai curje şî-i zice lumea Fântâna Vlădichii pentru pomenirea minunii Sfântului”.
Victoria Radu. Aşa o cheamă pe bătrâna care-mi povesteşte. A venit la mânăstire cu prietena ei de suflet, Rozalia Burduf. Stau la peste 20 de kilometri de Râmeţi şi sunt ambele trecute de 80 de ani. Dar capul înmiresmat al Sfântului le atrage şi iau calea mânăstirii ori de câte ori pot.
Obştea Mănăstirii Râmeţi, în vremea părintelui Dometie Manolache
Pieirea unei lavre
Astăzi, nimeni nu mai ştie unde a fost îngropat Sfântul Ghelasie. De bună seamă că după moartea sa, la mormânt vor fi venit credincioase să-l plângă şi călugări să se roage. Apoi, peste Râmeţi a venit viforniţa. Vrăjmaşii neamului au izbit. O dată şi încă o dată, mânăstirea s-a clătinat, monahii s-au risipit, liturghia neîntreruptă a tăcut. "Aici am însemnat cu jale, când au stricat necredincioşii mănăstirile, cea de la Geoagiu şi cea de la Râmeţ, la întâia stricare au fost numărul anilor 1762, iar la a doua stricare 1785, luna lui decembrie în 23 zile într-o zi de marţi, scris-am eu Silvestru monahul”.
Biserica veche din deal
Înscrisul a fost găsit de Nicolae Iorga pe o carte veche, peste care trecuseră trei veacuri. În tulburarea aceea, iscată după moartea lui Horea, Cloşca şi Crişan, a pierit şi amintirea locului în care era îngropat vlădica Ghelasie. Dar biserica în care el slujise a rămas. Şi, împreună cu ea, şi şcoala în care ţăranii îşi aduceau copiii să înveţe carte de la călugări. Tunurile generalului Bukow nu îndrăzniseră să le atingă. Au nimicit doar chiliile călugărilor. O vreme pruncii ţăranilor au mai venit la şcoala unde câte un monah răzleţ i-a mai învăţat buchile. Apoi, rând pe rând, slujitorii lui Hristos s-au dus la cer în haine cernite. Vor fi rămas, ca odinioară, câţiva sihaştri aninaţi de stânci şi văzduh. Dar mânăstirea din vale, sau ce mai rămăsese din ea, s-a pustiit. Din când în când, la marile praznice şi sărbători, preotul din sat urca aici pentru a sluji sfânta liturghie. Atunci rupea pânzele păianjenilor care se cuibăriseră prin colţuri, deretica prin altar şi, cu siguranţă, îi pomenea cu durere şi dragoste pe ctitori. Între ei, la loc de cinste, era Sfântul Ghelasie, Stareţul Râmeţilor şi Mitropolitul Ardealului. Amintirea lui plutea peste aceste locuri ca zefirul. Veacuri de-a rândul minunile sale îi fuseseră pomenite, iar viaţa cinstită ca sfântă. Dar prezenţa sa, prezenţa fizică, prin moaşte, raclă şi slujbe, nu mai era. Până când sfântul a hotărât că e timpul să se întoarcă...
Avva Dometie
"Cân eram copchile, vineam aicea la mânăstire. Veneam pă valea asta, da atunci nu erau punţi. Şi treceam pân apă. Dă trisprăzece ori treceam. D-apăi veneam dăsculţi. Că n-aveam papuci ca acu. Ş-apăi aici, când ajunjeam, era lume multă, că venise la mânăstire părintele Dometie. Om sfânt! Să ruga mult! Şi venea lumea la el.
Părintele Dometie era un ucenic al marelui Arsenie Boca. Un buzoian inimos, care încă de pe băncile facultăţii visa la întemeierea unei mânăstiri în Transilvania. Spera să repare în acest fel distrugerile lui Bukow. Când a vizitat pentru prima oară Râmeţul, inima i s-a lipit de aceste locuri. Zidurile bătrâne, liniştea naturii erau călăuze spre desăvârşire. Şi-a adus aici ucenicele şi a pornit o obşte nouă, iar lumea s-a aprins de la vâlvătaia inimii sale. A fost pentru Apuseni ceea ce fusese părintele Arsenie pentru Făgăraş. Era neobosit. Cutreiera munţii, slujind prin lăcaşe uitate de timp şi de lume. Dacă un suflet mai trăia într-un cătun pierdut în munţi, părintele Dometie pleca să-l ajute. Iarna, străbătea şuvoaiele îngheţate. De-a dreptul. Când slujea liturghia, hainele ude se uscau în timpul rugăciunilor. Vara urca coastele repezi toropite de arşiţă. Era călăuză maicilor, duhovnic mirenilor şi ajutorul nesperat al celor sărmani. În câţiva ani, a reuşit ceea ce alţii nu pot într-o viaţă. A trezit Râmeţul. L-a pus în lucrare. Comuniştii nu puteau îngădui un asemenea val al credinţei. Le-ar fi măturat propaganda atee. Şi autoritatea. Aşa că au venit la maici şi le-au cerut să plece. Cu forţa. Pentru părintele Dometie a fost o grea lovitură.
Detalii din frescele bisericii din deal
"O fo' tare năcăjit! Le-o găsit la maici de lucru în lume în acelaşi loc. La Teiuş. Să lucre' covoare. Ca la mânăstire. Partidu' nu le-o dat voie să vină 'napoi. Da' părintele nu s-o lăsat. S-o luptat să-i scoaţă dân mânăstire, că-şi făcuseră aci bufet şi cabană păntru turişti. Şi pân' la urmă o reuşit!”
Încet, pe furiş, ca furii, harnicele măicuţe s-au întors. Dar nu ca monahii. Puterea nu ar fi îngăduit. Ci ca lucrătoare la un atelier de covoare "înfiinţat” graţie intervenţiilor părintelui Dometie. Erau oaspeţi în propria lor mânăstire. Vedeau cu ochii lor cum turiştii se distrau în paraclisul transformat în bufet. Dar au tăcut şi s-au smerit. La fel ca Iisus. Ştiau că dragostea poate schimba totul. Şi au reuşit.
Când sfinţii vorbesc
Trecuseră ani de la aceste împrejurări. Râmeţul biruise. Îl biruise şi pe Bukow (cine să-şi mai amintească de el?) şi pe Gheorghiu Dej. La umbra crestelor ascuţite, un nou rând de monahii îşi căuta drumul spre cer. Învelit în lemn şi aşezat la loc de cinste, craniul minunat, cel galben ca aurul şi parfumat ca grădinile raiului, revărsa asupra obştii binecuvântări. Trecuseră zeci de ani de când ieşise la suprafaţă din apele mâloase, iar maicile nu ştiau cine este. Îl sărutau cu evlavie ştiind că este al unui sfânt, îl pomeneau în rugăciuni, dar fără nume. Până într-o zi, când la mânăstire a venit o femeie. O chema Maria, la fel ca pe Maica Domnului. Călătorise tocmai din Maramureş. Era zdrobită de oboseală şi cu chipul livid.
Plecarea
Când Sfântul Ghelasie s-a coborât în obşte, cu viaţa, minunile şi harul strâns în cer, părintele Dometie a putut să se înalţe la Domnul. Nu a avut un sfârşit lin. Omul care arsese până la capăt, care se încărcase de toate păcatele semenilor, care purtase în inimă durerile tuturor, a sfârşit năpraznic şi frumos.
Cristian Curte, Victoria Radu şi Rozalia Burduf
Foto: CĂTĂLIN MANOLE
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
