ANCA SEREA (Prima TV) - "Împlinirea pe care maternitatea i-o dă unei femei nu poate fi înlocuită de nimic”

Ines Hristea
De la Tecuci la Viena

- Aproape necunoscută în România înainte de '89, meseria de manechin a devenit astăzi visul mul­tor adolescente. Tu ești una dintre cele care l-au transformat în realitate în 1999, când ai câș­tigat prestigiosul concurs Elite Model Look. Cum ai iz­butit?

- Eu m-am născut într-un orășel mic, de pro­vincie, în Tecuci, nu avusesem niciodată contact cu lumea mo­dei și nici nu mă consideram vreo fru­musețe deosebită, așa că departe de mine gân­dul de a deveni model. Visul meu cel mai fier­binte (la care nu am renunțat, de fapt, nici acum) era să devin educatoare sau învățătoare. Dar în poveste a intervenit fratele meu. Văzuse un anunț în ziar, cu privire la o pre­selecție pe județ, pentru concursul Elite Model Look, și mi-a spus că trebuie neapărat să mă duc și eu. L-am refuzat. Habar n-aveam despre ce este vorba. El însă a tot insistat și, până la urmă, vă­zând că n-o scoate la capăt cu mine, a recurs la un șantaj: m-a amenințat că dacă nu mă pre­zint la con­curs, nu-mi mai dă bani de buzunar. Și cu argu­mentul acesta, "afacerea” a fost înche­iată: m-am supus. Dar la Galați, unde se făcea prima selecție, am mers cu inima strânsă, mai ales că acolo am dat peste o mulțime de fete, pe care le ve­deam cu mult mai frumoase decât mine. Cu toate astea, am fost una dintre cele trei can­didate alese să treacă în eta­pa următoare. Asta mi-a dat ceva mai multă încre­dere, așa că am purces la pasul următor: concursul de la Bucu­rești, faza pe țară, unde am fost vreo două mii de par­ti­cipante. Câștigătoare am fost eu - nu poți să-ți în­chi­pui cât de sur­prinsă am fost! - după care a urmat etapa inter­națională, de la Nisa, acolo unde se alege "Top 20”, în care am intrat și eu. Așa am început să pri­mesc con­trac­te și să călătoresc prin lumea largă, în cali­tate de mo­­del.

- Care sunt cele mai frumoase amintiri din viața ta de model?

- Toată acea perioadă a vieții mele este o amintire frumoasă, pentru că atunci profesia asta era tratată cu mult mai multă seriozitate decât azi. În plus, eu nu lu­cram cu vreo agenție "de debara”, ci cu una din cele do­­­uă agenții care sunt considerate ca fiind cele mai bune și mai respectabile din lume. Modelele Elite nu sunt niște fete care doar se fâțâie pe podiumurile de pre­­zentare sau prin fața unui aparat de fotografiat, în rest, străduindu-se să facă "din noapte zi”. Nu, noi aveam, fiecare, un program foarte bine stabilit, care trebuia urmărit cu rigurozitate. Nu aveam voie să în­târ­ziem la castinguri sau la job-uri, trebuia să avem gri­jă de noi, să ne facem porția de somn, ca să arătăm odih­­­nite, etc. Repet, era ceva foarte-foarte serios. Pe de altă parte, firește că profesia asta nu presupune nu­mai ri­gori, ci și foarte multă încântare. Ce fericire a fost în sufletul meu când am ajuns la Viena, acolo unde este sediul Elite! Eu, care până atunci nu mai ieșisem din ța­ră decât până la Chișinău! (râde) Ca la nici optsprezece ani să ai ocazia să călătorești în toate cele patru zări ale lu­mii este ceva extraordinar! Dintr-o dată deschizi altfel ochii asupra vieții. Și, ine­vi­tabil, te îmbogățești și interior prin simplul con­tact cu oameni diferiți, cu societăți dife­rite... chiar și cu mâncăruri diferite! (râde)

- Când e vorba de modelling, în presă nu se scriu doar lucruri frumoase...

- Uitându-mă în urmă, la experiența mea, nu pot să găsesc nimic urât. Repet, eu și colegele mele priveam profesia asta cu foarte multă seriozitate. Și la fel o priveau și cei cu care lucram. În plus, eram conștiente de oportunitățile la care aveam acces și aici nu mă refer numai la călătorii, ci și la întâl­niri cu persoane remarcabile, de la care chiar aveai ce să înveți. Și, nu în ultimul rând, meseria asta m-a învă­țat să mă responsabilizez și să mă asum, m-a învățat cum să mă descurc în viață. Un model trebuie să vor­bească măcar două limbi străine, ca să se în­țeleagă cu cei cu care lucrează, trebuie să fie capabil să se descurce ori­unde s-ar afla pe acest glob, să "navigheze” prin orașe stră­ine, pentru că la job-uri nu te duci numai cu taxiul, ci, de cele mai multe ori, îți iei har­ta în mână și cauți cea mai apro­piată stație de metrou sau de autobuz, etc. Sin­gu­rele minusuri pe care le-aș putea identifica ar fi obo­seala care se mai acumula uneori și fobia de avion, cu care m-am ales în urma acelor ani... Azi, într-adevăr, văd că perspectiva asupra modelling-ului s-a mai de­gra­dat. Unele fete văd în modelling doar o rampă de lan­sare către alte be­ne­ficii, acceptă să facă prezentări și prin locuri mai puțin onorante...

- Există diferențe dure între felul în care se face modelling în România și felul în care se face mo­delling în străinătate?

- În străinătate, modellingul este o industrie. Ca ata­re, ai de-a face cu echipe mari de profesioniști, iar job-urile sunt numeroase, nu ca aici, în România, unde, cel puțin în perioada în care am fost eu model, job-urile erau foarte puține. Apoi, și la nivelul stilului de lucru in­tervine o diferență: străinii sunt mai reci și mai apli­cați, tratează modelul ca pe un coleg de muncă și atât. Românii sunt mai calini, mai blânzi și mai dispuși să lege prietenii cu persoanele cu care se întâlnesc în circumstanțe profesionale.

- Prezentarea de modă ți-a asigurat independența materială? Ai reușit să aduni bani albi pentru zile negre?

- Eu nu am câștigat ca model foarte mulți bani. Adică nu m-am îmbogățit din profesia asta. La început, cel puțin, sumele pe care le primeam erau modeste. As­ta, pentru că făceam, în principal, editoriale pentru re­viste, iar editorialele nu se plătesc cu sume amețitoare. De pildă, primii bani pe care i-am câștigat de la revista Cosmopolitan au fost 3000 de dolari. Din care o parte i-am cheltuit pe transport, cazare si mâncare... Normal că atunci mie mi se păreau mulți bani, dar asta nu în­seamnă că-mi asigurau "zestrea”. (râde) Cu toate as­tea, imediat după job-ul acela, când m-am întors acasă, la Tecuci, țin minte că tot drumul am fost foarte stresată din pricina rucsacului în care aveam restul onorariului. Am călătorit cu ghiozdănelul ăla strâns tare la piept! (râ­de) Apoi, într-adevăr, odată cu prezentările mari, su­mele au început să fie mai consistente, dar, sincer, nu m-au transformat într-un nabab.

Școală pe pâine

- Prezentarea de modă nu durează o eternitate. Te-ai gândit la vreme să-ți pre­gătești o altă meserie mai sigură, să-ți faci, cum se spune, un "plan B”?

- Eu întotdeauna am privit profesia de model ca pe o ocupație colaterală, am văzut în modelling mai cu­rând un hobby și, de la în­ceput, am conștientizat că nu asta e "viața adevărată” și că e obligatoriu să mă țin de școală ca să pot să-mi asigur un viitor. Am ales Fa­cul­tatea de Management - Adminis­trație Publică, după ce m-am sfătuit cu fostul meu partener de viață, Filip, și luând în con­siderare dorința mea de a-mi face, la un mo­ment dat, o afacere pro­prie, de a-mi des­chide o grădiniță.

- Se potrivește moda cu matematica?

- Nu, din contră! Niciodată nu mi-a plă­cut ma­tematica. Din acest motiv a trebuit să și stu­diez din greu în facultate. Primii doi ani, cel pu­țin, au fost foarte dificili. Numai cu bur­ta pe car­te am stat. Apoi a început să-mi fie ceva mai ușor și ritmul de studiu s-a mai re­laxat. Dar tot nu m-am lăsat și am făcut și un master în economie. (râde) Sunt cam "ob­se­dată” de școală.

- Cu toate astea, în loc să îți activezi mas­terul în economie, te-ai dedicat cu fervoare micului ecran. După un zbor în zig-zag pe la diverse posturi TV, ai aterizat la Prima TV, unde pre­zinți jurnalul sportiv. Ce te-a împins către do­me­­niul sportului?

- Ideea de provocare. Am vrut să învăț ceva nou și, ivindu-se această oportunitate, mi-am zis: de ce nu? Am mers la casting și, din fericire, do­rința mi s-a îm­plinit. Și de atunci, în fiecare zi, descopăr cât de fasci­nant este acest domeniu. Am avut și noroc. Am intrat într-o echipă care funcționează pe prin­cipiul deplinei camaraderii. Colegii mei sunt niște oameni foarte sări­tori, care nu au ezitat nici o secundă să mă ajute, atunci când i-am solicitat. În plus, nici eu nu am lăsat lucrurile la voia întâmplării. Am devenit un elev sârguincios într-ale sportului. Nu trece nici o zi în care să nu citesc presa de specialitate...

- Pe lângă performanță, sportul este și un stil de viață adoptat de tot mai mulți oameni care vor să tră­iască sănătos și echilibrat. Ești și tu o adeptă a formei fizice?

E foarte important să te miști, să faci sport. Când te simți bine în propriul trup, ai un alt tonus, ai mai multă energie, mai multă încredere în tine. Orice disconfort fizic se reflectă în randa­mentul pe care-l dai zi de zi și, în final, în pers­pec­tiva pe care o ai asupra vie­ții. Când nu te simți bine fizic, e imposibil să vezi viața în culori tran­da­firii. Așa că eu, una, sunt foarte preocupată de acest aspect. Am grijă la ali­men­tația mea și a fa­miliei me­le - noi am ex­clus de ceva timp din me­niu tot ceea ce înseamnă carne, gră­simi și dul­ciuri - și orice prilej de a face mișcare mi se pare bi­ne­venit. Îna­inte de a-l naște pe Noah, mergeam la sala de sport de trei ori pe săp­tămână. Acum mă rezum la plim­bări pe jos ceva mai lungi și la jocurile cu copiii, dar, foarte curând, voi puteam să-mi reiau și programul la sală. Și, în continuare, fac masaj acasă.

- O întrebare standard: frumusețea fizică facili­tează parcursul profesional?

- Aș fi ipocrită să spun că aspectul fizic nu m-a ajutat. Însă nu în sensul că mi s-ar fi deschis ușile mai ușor, ci în sensul că am avut eu mai multă încredere în mine, în sensul că mi-a dat mai mult aplomb. Felul în ca­re mă văd ceilalți e, desigur, variat - nu cred că im­pre­sia poate să fie uni­formă - și e ceva ce eu nu pot nici să anticipez, nici să con­trolez. Așa că im­por­tant pentru mi­ne este să am un as­pect îngri­jit, în ideea respec­tu­lui de sine, și apoi să fiu capabilă să și trans­mit ceva, nu să fiu o prezență dră­guță și atât.

O poală de copii

- Orbita succe­su­lui tău s-a intersec­tat, la un moment dat, cu o dramă: moa­r­tea fos­­tului tău partener de viață, pe­trecută în urmă cu aproape doi ani. A­veați doi copii îm­preună. Ai depășit în­­cercarea?

- Nu știu dacă pot să spun că am depășit momentul. Cred că o exprimare mai potri­vită ar fi aceea că am reușit să continui să func­ționez, că am re­ușit să merg îna­in­te... Ceea ce m-a ajutat a fost gândul la copiii mei, aminti­rile minu­na­te pe care le am din viața trăită alături de omul ab­solut minunat care a fost Filip, și cuvintele pe care el mi le-a spus înainte de a muri. Boala care l-a învins, până la urmă, l-a chi­nuit doi ani de zile, și Filip a avut tăria și grija să mă pregătească pentru momentul dis­pariției lui...

- Singurătatea a fost curmată de o nouă șansă sentimentală: întâlnirea cu Adrian Sână, cu­noscutul lider al trupei Akcent. Crezi în puterea sufletului de a o lua de la început?

- Adi a apărut în viața mea în această perioadă ex­trem de dificilă, dar a știut să-i facă față și a știut să se comporte astfel încât eu să simt că relația noastră e un lucru natural. A intrat în sufletul meu și al copiilor mei cu iubire, cu bunătate, cu înțelegere, cu răbdare, cu de­li­catețe... Din acest motiv nu m-am opus acestei noi iubiri și nici nu mi-a fost teamă de ea. Și-apoi eu am convingerea că există pentru fiecare un destin. Și, nu în ultimul rând, nu am avut temeri, pentru că Adi nu mi-a dat nici un fel de motiv de teamă. Deși meseria lui e extrem de solicitantă, mereu pe scenă și pe micul ecran, Adi nu a pus niciodată cariera mai presus de noi, de familia lui. În ultima perioadă a sarcinii mele, a ales să-și anuleze absolut toate angajamentele profesionale și ni s-a dedicat întru-totul... Ideea vacanțelor alături de copii tot a lui a fost... Empatia dintre noi func­țio­nea­ză perfect, la fel ca do­rința de a ne asuma această relație.

- Ești în a doua re­lație sentimentală pe ca­re nu o legalizezi. Ți-e teamă de căsătorie?

- Nu, căsătoria nu mă sperie, dar actul acela le­gal nu mi se pare nea­părat necesar. Eu și Filip nu am simțit nevoia să re­curgem la acest contract, pentru că noi eram deja o familie, mai apropiați și mai le­gați unul de celălalt nu am fi putut să fim... Nu resping a priori ideea de căsătorie legală, dar și pe acest subiect merg pe principiul "dacă e să fie, o să fie”. Nici în relația aceasta, cu Adi, nu simt ne­voia să semnez vreo hârtie, dar, dacă el o să-și do­rească asta foarte, foarte mult, dacă o să simt că-i mu­sai pentru el să trecem și pe la ofițerul Stării Civile, atunci o s-o fac din dragoste pentru el. Însă, repet, eu nu cred că semnarea unui act poate să schimbe în bine o relație. Ceea ce e benefic într-o relație este apariția unui copil. Un copil îi face, într-adevăr, pe parteneri mai implicați, mai atașați... Asta e, cel pu­țin, părerea mea.

- Ești mămica mândră a trei prunci superbi: David, de 11 ani, Sa­rah, de 5 ani, și Noah, mezinul de 3 luni, rodul iubirii ta­le cu Adi. Spre deo­sebire de multe fe­mei, care amână sau resping mater­ni­ta­tea, tu ai fost foarte grăbită: ai născut primul copil la 21 de ani. De ce?

- Din iubire. Co­piii se nasc din iu­bi­re. Iar eu am fost no­rocoasă, am avut par­te de iubire devre­me, așa că venirea pe lume a copiilor mi s-a părut lucrul cel mai firesc. Și, ori­cum, eu cred că prun­cii se nasc atunci când vor ei, nu când vrem noi... Și sunt un cadou de ne­pre­țuit! Iar împlinirea pe care maternitatea o dă unei femei nu poa­te fi înlocuită de nimic. Nici nu cred că poate să fie com­parată cu ceva. Și orice alte discuții pe aceas­tă temă, orice argu­men­te mi s-ar aduce în favoarea amânării sau a res­pin­­ge­rii ideii de a da naștere unui copil, mi se par nu­mai pre­texte. Nu vreau să acuz pe nimeni, dar eu așa con­sider. Când naști un copil, te simți iubită de Dum­nezeu și incredibil de norocoasă... Eu și Adi ne mai dorim un copil...

- Ultima întrebare, Anca: cum aștepți toamna?

- Cu energie și planuri mari. (râde) David începe școala, numai că vrea să-l mutăm la o școală britanică, așa că acum facem toate eforturile ca să-i împlinim dorința. Sarah va merge și ea la grădiniță, iar Noah va începe cursurile de înot... Și, după ce toate lucrurile astea se vor fi așezat, vrem să ne mai luăm o vacanță. În rest, suntem genul spontan. Dacă ne vine o idee, o și punem în practică.

Foto: PRIMA TV