- Aproape necunoscută în România înainte de '89, meseria de manechin a devenit astăzi visul multor adolescente. Tu ești una dintre cele care l-au transformat în realitate în 1999, când ai câștigat prestigiosul concurs Elite Model Look. Cum ai izbutit?
- Eu m-am născut într-un orășel mic, de provincie, în Tecuci, nu avusesem niciodată contact cu lumea modei și nici nu mă consideram vreo frumusețe deosebită, așa că departe de mine gândul de a deveni model. Visul meu cel mai fierbinte (la care nu am renunțat, de fapt, nici acum) era să devin educatoare sau învățătoare. Dar în poveste a intervenit fratele meu. Văzuse un anunț în ziar, cu privire la o preselecție pe județ, pentru concursul Elite Model Look, și mi-a spus că trebuie neapărat să mă duc și eu. L-am refuzat. Habar n-aveam despre ce este vorba. El însă a tot insistat și, până la urmă, văzând că n-o scoate la capăt cu mine, a recurs la un șantaj: m-a amenințat că dacă nu mă prezint la concurs, nu-mi mai dă bani de buzunar. Și cu argumentul acesta, "afacerea” a fost încheiată: m-am supus. Dar la Galați, unde se făcea prima selecție, am mers cu inima strânsă, mai ales că acolo am dat peste o mulțime de fete, pe care le vedeam cu mult mai frumoase decât mine. Cu toate astea, am fost una dintre cele trei candidate alese să treacă în etapa următoare. Asta mi-a dat ceva mai multă încredere, așa că am purces la pasul următor: concursul de la București, faza pe țară, unde am fost vreo două mii de participante. Câștigătoare am fost eu - nu poți să-ți închipui cât de surprinsă am fost! - după care a urmat etapa internațională, de la Nisa, acolo unde se alege "Top 20”, în care am intrat și eu. Așa am început să primesc contracte și să călătoresc prin lumea largă, în calitate de model.
- Care sunt cele mai frumoase amintiri din viața ta de model?
- Toată acea perioadă a vieții mele este o amintire frumoasă, pentru că atunci profesia asta era tratată cu mult mai multă seriozitate decât azi. În plus, eu nu lucram cu vreo agenție "de debara”, ci cu una din cele două agenții care sunt considerate ca fiind cele mai bune și mai respectabile din lume. Modelele Elite nu sunt niște fete care doar se fâțâie pe podiumurile de prezentare sau prin fața unui aparat de fotografiat, în rest, străduindu-se să facă "din noapte zi”. Nu, noi aveam, fiecare, un program foarte bine stabilit, care trebuia urmărit cu rigurozitate. Nu aveam voie să întârziem la castinguri sau la job-uri, trebuia să avem grijă de noi, să ne facem porția de somn, ca să arătăm odihnite, etc. Repet, era ceva foarte-foarte serios. Pe de altă parte, firește că profesia asta nu presupune numai rigori, ci și foarte multă încântare. Ce fericire a fost în sufletul meu când am ajuns la Viena, acolo unde este sediul Elite! Eu, care până atunci nu mai ieșisem din țară decât până la Chișinău! (râde) Ca la nici optsprezece ani să ai ocazia să călătorești în toate cele patru zări ale lumii este ceva extraordinar! Dintr-o dată deschizi altfel ochii asupra vieții. Și, inevitabil, te îmbogățești și interior prin simplul contact cu oameni diferiți, cu societăți diferite... chiar și cu mâncăruri diferite! (râde)
- Când e vorba de modelling, în presă nu se scriu doar lucruri frumoase...
- Uitându-mă în urmă, la experiența mea, nu pot să găsesc nimic urât. Repet, eu și colegele mele priveam profesia asta cu foarte multă seriozitate. Și la fel o priveau și cei cu care lucram. În plus, eram conștiente de oportunitățile la care aveam acces și aici nu mă refer numai la călătorii, ci și la întâlniri cu persoane remarcabile, de la care chiar aveai ce să înveți. Și, nu în ultimul rând, meseria asta m-a învățat să mă responsabilizez și să mă asum, m-a învățat cum să mă descurc în viață. Un model trebuie să vorbească măcar două limbi străine, ca să se înțeleagă cu cei cu care lucrează, trebuie să fie capabil să se descurce oriunde s-ar afla pe acest glob, să "navigheze” prin orașe străine, pentru că la job-uri nu te duci numai cu taxiul, ci, de cele mai multe ori, îți iei harta în mână și cauți cea mai apropiată stație de metrou sau de autobuz, etc. Singurele minusuri pe care le-aș putea identifica ar fi oboseala care se mai acumula uneori și fobia de avion, cu care m-am ales în urma acelor ani... Azi, într-adevăr, văd că perspectiva asupra modelling-ului s-a mai degradat. Unele fete văd în modelling doar o rampă de lansare către alte beneficii, acceptă să facă prezentări și prin locuri mai puțin onorante...
- Există diferențe dure între felul în care se face modelling în România și felul în care se face modelling în străinătate?
- În străinătate, modellingul este o industrie. Ca atare, ai de-a face cu echipe mari de profesioniști, iar job-urile sunt numeroase, nu ca aici, în România, unde, cel puțin în perioada în care am fost eu model, job-urile erau foarte puține. Apoi, și la nivelul stilului de lucru intervine o diferență: străinii sunt mai reci și mai aplicați, tratează modelul ca pe un coleg de muncă și atât. Românii sunt mai calini, mai blânzi și mai dispuși să lege prietenii cu persoanele cu care se întâlnesc în circumstanțe profesionale.
- Prezentarea de modă ți-a asigurat independența materială? Ai reușit să aduni bani albi pentru zile negre?
- Eu nu am câștigat ca model foarte mulți bani. Adică nu m-am îmbogățit din profesia asta. La început, cel puțin, sumele pe care le primeam erau modeste. Asta, pentru că făceam, în principal, editoriale pentru reviste, iar editorialele nu se plătesc cu sume amețitoare. De pildă, primii bani pe care i-am câștigat de la revista Cosmopolitan au fost 3000 de dolari. Din care o parte i-am cheltuit pe transport, cazare si mâncare... Normal că atunci mie mi se păreau mulți bani, dar asta nu înseamnă că-mi asigurau "zestrea”. (râde) Cu toate astea, imediat după job-ul acela, când m-am întors acasă, la Tecuci, țin minte că tot drumul am fost foarte stresată din pricina rucsacului în care aveam restul onorariului. Am călătorit cu ghiozdănelul ăla strâns tare la piept! (râde) Apoi, într-adevăr, odată cu prezentările mari, sumele au început să fie mai consistente, dar, sincer, nu m-au transformat într-un nabab.
Școală pe pâine
- Prezentarea de modă nu durează o eternitate. Te-ai gândit la vreme să-ți pregătești o altă meserie mai sigură, să-ți faci, cum se spune, un "plan B”?
- Eu întotdeauna am privit profesia de model ca pe o ocupație colaterală, am văzut în modelling mai curând un hobby și, de la început, am conștientizat că nu asta e "viața adevărată” și că e obligatoriu să mă țin de școală ca să pot să-mi asigur un viitor. Am ales Facultatea de Management - Administrație Publică, după ce m-am sfătuit cu fostul meu partener de viață, Filip, și luând în considerare dorința mea de a-mi face, la un moment dat, o afacere proprie, de a-mi deschide o grădiniță.
- Se potrivește moda cu matematica?
- Nu, din contră! Niciodată nu mi-a plăcut matematica. Din acest motiv a trebuit să și studiez din greu în facultate. Primii doi ani, cel puțin, au fost foarte dificili. Numai cu burta pe carte am stat. Apoi a început să-mi fie ceva mai ușor și ritmul de studiu s-a mai relaxat. Dar tot nu m-am lăsat și am făcut și un master în economie. (râde) Sunt cam "obsedată” de școală.
- Cu toate astea, în loc să îți activezi masterul în economie, te-ai dedicat cu fervoare micului ecran. După un zbor în zig-zag pe la diverse posturi TV, ai aterizat la Prima TV, unde prezinți jurnalul sportiv. Ce te-a împins către domeniul sportului?
- Ideea de provocare. Am vrut să învăț ceva nou și, ivindu-se această oportunitate, mi-am zis: de ce nu? Am mers la casting și, din fericire, dorința mi s-a împlinit. Și de atunci, în fiecare zi, descopăr cât de fascinant este acest domeniu. Am avut și noroc. Am intrat într-o echipă care funcționează pe principiul deplinei camaraderii. Colegii mei sunt niște oameni foarte săritori, care nu au ezitat nici o secundă să mă ajute, atunci când i-am solicitat. În plus, nici eu nu am lăsat lucrurile la voia întâmplării. Am devenit un elev sârguincios într-ale sportului. Nu trece nici o zi în care să nu citesc presa de specialitate...
- Pe lângă performanță, sportul este și un stil de viață adoptat de tot mai mulți oameni care vor să trăiască sănătos și echilibrat. Ești și tu o adeptă a formei fizice?
E foarte important să te miști, să faci sport. Când te simți bine în propriul trup, ai un alt tonus, ai mai multă energie, mai multă încredere în tine. Orice disconfort fizic se reflectă în randamentul pe care-l dai zi de zi și, în final, în perspectiva pe care o ai asupra vieții. Când nu te simți bine fizic, e imposibil să vezi viața în culori trandafirii. Așa că eu, una, sunt foarte preocupată de acest aspect. Am grijă la alimentația mea și a familiei mele - noi am exclus de ceva timp din meniu tot ceea ce înseamnă carne, grăsimi și dulciuri - și orice prilej de a face mișcare mi se pare binevenit. Înainte de a-l naște pe Noah, mergeam la sala de sport de trei ori pe săptămână. Acum mă rezum la plimbări pe jos ceva mai lungi și la jocurile cu copiii, dar, foarte curând, voi puteam să-mi reiau și programul la sală. Și, în continuare, fac masaj acasă.
- O întrebare standard: frumusețea fizică facilitează parcursul profesional?
- Aș fi ipocrită să spun că aspectul fizic nu m-a ajutat. Însă nu în sensul că mi s-ar fi deschis ușile mai ușor, ci în sensul că am avut eu mai multă încredere în mine, în sensul că mi-a dat mai mult aplomb. Felul în care mă văd ceilalți e, desigur, variat - nu cred că impresia poate să fie uniformă - și e ceva ce eu nu pot nici să anticipez, nici să controlez. Așa că important pentru mine este să am un aspect îngrijit, în ideea respectului de sine, și apoi să fiu capabilă să și transmit ceva, nu să fiu o prezență drăguță și atât.
O poală de copii
- Orbita succesului tău s-a intersectat, la un moment dat, cu o dramă: moartea fostului tău partener de viață, petrecută în urmă cu aproape doi ani. Aveați doi copii împreună. Ai depășit încercarea?
- Nu știu dacă pot să spun că am depășit momentul. Cred că o exprimare mai potrivită ar fi aceea că am reușit să continui să funcționez, că am reușit să merg înainte... Ceea ce m-a ajutat a fost gândul la copiii mei, amintirile minunate pe care le am din viața trăită alături de omul absolut minunat care a fost Filip, și cuvintele pe care el mi le-a spus înainte de a muri. Boala care l-a învins, până la urmă, l-a chinuit doi ani de zile, și Filip a avut tăria și grija să mă pregătească pentru momentul dispariției lui...
- Singurătatea a fost curmată de o nouă șansă sentimentală: întâlnirea cu Adrian Sână, cunoscutul lider al trupei Akcent. Crezi în puterea sufletului de a o lua de la început?
- Adi a apărut în viața mea în această perioadă extrem de dificilă, dar a știut să-i facă față și a știut să se comporte astfel încât eu să simt că relația noastră e un lucru natural. A intrat în sufletul meu și al copiilor mei cu iubire, cu bunătate, cu înțelegere, cu răbdare, cu delicatețe... Din acest motiv nu m-am opus acestei noi iubiri și nici nu mi-a fost teamă de ea. Și-apoi eu am convingerea că există pentru fiecare un destin. Și, nu în ultimul rând, nu am avut temeri, pentru că Adi nu mi-a dat nici un fel de motiv de teamă. Deși meseria lui e extrem de solicitantă, mereu pe scenă și pe micul ecran, Adi nu a pus niciodată cariera mai presus de noi, de familia lui. În ultima perioadă a sarcinii mele, a ales să-și anuleze absolut toate angajamentele profesionale și ni s-a dedicat întru-totul... Ideea vacanțelor alături de copii tot a lui a fost... Empatia dintre noi funcționează perfect, la fel ca dorința de a ne asuma această relație.
- Ești în a doua relație sentimentală pe care nu o legalizezi. Ți-e teamă de căsătorie?
- Nu, căsătoria nu mă sperie, dar actul acela legal nu mi se pare neapărat necesar. Eu și Filip nu am simțit nevoia să recurgem la acest contract, pentru că noi eram deja o familie, mai apropiați și mai legați unul de celălalt nu am fi putut să fim... Nu resping a priori ideea de căsătorie legală, dar și pe acest subiect merg pe principiul "dacă e să fie, o să fie”. Nici în relația aceasta, cu Adi, nu simt nevoia să semnez vreo hârtie, dar, dacă el o să-și dorească asta foarte, foarte mult, dacă o să simt că-i musai pentru el să trecem și pe la ofițerul Stării Civile, atunci o s-o fac din dragoste pentru el. Însă, repet, eu nu cred că semnarea unui act poate să schimbe în bine o relație. Ceea ce e benefic într-o relație este apariția unui copil. Un copil îi face, într-adevăr, pe parteneri mai implicați, mai atașați... Asta e, cel puțin, părerea mea.
- Ești mămica mândră a trei prunci superbi: David, de 11 ani, Sarah, de 5 ani, și Noah, mezinul de 3 luni, rodul iubirii tale cu Adi. Spre deosebire de multe femei, care amână sau resping maternitatea, tu ai fost foarte grăbită: ai născut primul copil la 21 de ani. De ce?
- Din iubire. Copiii se nasc din iubire. Iar eu am fost norocoasă, am avut parte de iubire devreme, așa că venirea pe lume a copiilor mi s-a părut lucrul cel mai firesc. Și, oricum, eu cred că pruncii se nasc atunci când vor ei, nu când vrem noi... Și sunt un cadou de neprețuit! Iar împlinirea pe care maternitatea o dă unei femei nu poate fi înlocuită de nimic. Nici nu cred că poate să fie comparată cu ceva. Și orice alte discuții pe această temă, orice argumente mi s-ar aduce în favoarea amânării sau a respingerii ideii de a da naștere unui copil, mi se par numai pretexte. Nu vreau să acuz pe nimeni, dar eu așa consider. Când naști un copil, te simți iubită de Dumnezeu și incredibil de norocoasă... Eu și Adi ne mai dorim un copil...
- Ultima întrebare, Anca: cum aștepți toamna?
- Cu energie și planuri mari. (râde) David începe școala, numai că vrea să-l mutăm la o școală britanică, așa că acum facem toate eforturile ca să-i împlinim dorința. Sarah va merge și ea la grădiniță, iar Noah va începe cursurile de înot... Și, după ce toate lucrurile astea se vor fi așezat, vrem să ne mai luăm o vacanță. În rest, suntem genul spontan. Dacă ne vine o idee, o și punem în practică.
Foto: PRIMA TV