Mi-am petrecut copilăria la țară, unde nu exista sărbătoare fără lăutari. Îți cântau la ureche, fără amplificare, fără instrumente legate la priză. După ce "colindau” pe la casele principalilor gospodari, se opreau la mat unde, rezemați de teiul multisecular de la răscruce, dădeau startul horei satului. La Paști, la Crăciun, veneau "elitele”: Tole, Dindiri, Bebe, Aliță, Nela. La sărbătorile de peste an, cum era Sf. Mărie Mare, ne mulțumeam și cu Gângu, fierarul și vioristul satului, sau cu bătrânul Holtea, cel ce cânta cu o nuia de gutui afumată, în loc de arcuș. Precum celebrul Laie Chioru, lăutarul lui Octavian Goga, și lăutarii gorjeni veneau din străvechimea românească, și ei purtau pe corzi "dorul și jalea” înaintașilor. Țineau "hangul” unei lumi simple, sărace, dar vesele și pline de nostalgie. Îi băgau "în draci” pe flăcăii ce trăgeau hora înainte și le "prindeau la otrățel” pe fetele mari, ce ieșeau timide la joc. Unde este această lume? Nu știu cum este în alte părți, dar în Gorj ea n-a murit de tot... Dacă după 1989, tarafurile lăutărești tradiționale s-au împrăștiat la întâmplare prin sate, în căutare de nunți și botezuri, de vreo câțiva ani, de când poetul și profesorul Viorel Gârbaciu a venit la direcția Școlii Populare de Artă din Târgu Jiu, ele au reînviat! Ucenic al maeștrilor folcloriști Speranța Rădulescu și Grigore Leșe, Gârbaciu a făcut ca Gorjul să rămână patria lăutarilor.
"Muzica și dansul românilor au luat-o care încotro”
- Care este, după 1989, rolul Școlii Populare de Artă?
- Cel puțin pentru Gorj, Școala Populară de Artă din Tg-Jiu, cu cele 38 de secții, din tot atâtea localități ale județului, la care se instruiesc anual aproape 2000 de copii și tineri, dar și de oameni în toată firea, este instituția culturală fanion, nu doar prin oferta extrem de bogată a serviciilor culturale puse la dispoziția comunității, ci și prin rolul asumat în salvarea, păstrarea și transmiterea către viitorime a tradițiilor multiseculare din Țara lui Brâncuși.
- Societatea românească se deculturalizează văzând cu ochii, folclorul suferă mutații dramatice, asistăm la o... manelizare triumfală. Cum vă explicați acest fenomen?
- Pervertirea gustului public e mult mai evidentă în domeniul artei scenice tradiționale, în ceea ce numim "folclor scenic”. După '89, muzica și dansul românilor au luat-o care încotro, fără ca vreo instanță profesională, estetică sau morală să mai poată interveni. În fața acestui asalt al manelei, al turcismelor, sârbismelor ori grecismelor de tot felul, ecourile venind dinspre România profundă sunt, iată, din ce în ce mai firave și mai singulare. Puțini români încearcă să reziste acestui veritabil tăvălug, amplificat de fenomenul globalizării, dar și de o consistentă și bine organizată industrie a comercialului, adică a vulgarului, a artificialului, a prostului gust.
- Devine folclorul tradițional, autentic, o muzică pentru "lumea bună”, pentru melomani?
- În atare condiții, muzica tradițională a românilor începe să devină, paradoxal, una a elitelor. După părerea mea, asistăm azi la un fenomen asemănător celui prin care jazz-ul, odinioară muzica negrilor, a sfârșit prin a aparține lumii celor rafinați, deci unei minorități. La fel se întâmplă și cu muzica noastră lăutărească, cel puțin aici, la noi, la Gorj. Iată, de pildă, drama unei muziciene excepționale, Rela Ciulei din Brădiceni, considerată de Grigore Leșe una din marile lăutărese ale României. Prezentă pretutindeni unde cunoscutul muzician, profesor și realizator de emisiuni a organizat vreun eveniment din sfera muzicii tradiționale, la fel de prezentă pe albume de colecție sau în emisiuni de televiziune cu ștaif, Rela și taraful său nu au nici o căutare pentru nunțile consătenilor din Brădiceni, care preferă muzica de doi bani a unor ageamii, e drept amplificată strident, în boxele uriașe ale unei formații în care orga electronică cu aranjor programabil deține rolul principal.
"Dansul românesc tradițional nu trebuie să semene cu un balet pe scenă, ci cu hora din sat”
- Stricăciunea folclorului autentic și pervetirea gustului public pot fi puse în seama nenumăratelor televiziuni de la noi?
- Câtă vreme unicul lor scop este rating-ul ridicat și, implicit, profitul, televiziunile comerciale își urmăresc cu încrâncenare propriul interes. Când însă se renunță la orice rațiune de ordin deontologic, pentru satisfacerea audienței, lucrurile încep să se denatureze, iar CNA-ul, atât de vocal în chestiunile politice, ar trebui să ia o atitudine fermă față de săritul peste cal al celor de la Taraf, ETNO sau mai știu eu ce alt TV. Și mai tragic este că, exceptând poate TVR Cultural, nici celelalte televiziuni publice de la noi nu se pot îndepărta de tenta "a la Moiseev”, prezentă și acum, la aproape un sfert de secol de despărțirea de "Cântarea României”, în mințile și în producțiile celor care pun în scenă folclorul ansamblurilor profesioniste sau de amatori. Igor Moiseev, cum se știe, a fost marele balerin rus care a creat o nouă formă de dans folcloric teatral. Or, dansul românesc tradițional, înfățișat de televiziuni, nu trebuie să semene cu un balet pe scenă, ci cu hora din sat.
- Gorjul a fost bogat în tarafuri de lăutari. Ce muzică au promovat acești interpreți de-a lungul secolelor?
- Nu doar în Gorj, ci aproape pretutindeni în Oltenia și Muntenia, tarafurile de lăutari de la sate au preluat, au păstrat și au dus mai departe tezaurul de cântec popular al românilor. Cândva, prin anii '20-'30, când Constantin Brăiloiu a poposit în Gorj, a descoperit, a înregistrat pe cilindri de ceară și a dus apoi la București pe cei mai buni dintre lăutarii satelor noastre. Bucureștenii mai întâi, apoi, prin transmisiile în direct ale nou-înființatului post RADIO ROMÂNIA, tot românul a aflat și s-a minunat de muzica aceasta măiastră a Mariei Lătărețu și a celorlalți lăutari gorjeni. O precizare se cuvine, totuși, făcută: exceptând poate o trupă sau două din singurul oraș de atunci al Gorjului, Târgu-Jiu, în rest, nici unul dintre lăutari n-a inclus în repertorii folclorul urban, cel al mahalalei. E drept, nici n-ar fi avut poate amatori pentru acest gen de muzică.
- Prin poziția pe care o aveți în fruntea unei Școli populare, puteți întoarce lucrurile pe drumul cel bun?
- Până acum câțiva ani, Gorjul urma moda națională a muzicii de petrecere: un violonist și o orgă cu programator, ca să dea impresia de orchestră întreagă, cu bas, țambal, tobe etc. Astfel de formații sunt și acum covârșitoare, din punct de vedere numeric, la nunțile, botezurile, "rătezurile”, nedeile și sindrofiile gorjenilor. De câțiva ani încoace însă, a apărut o alternativă la această muzică. Ea s-a datorat întâlnirii cu doi oameni providențiali, nu doar pentru mine și pentru Școală, ci, aș zice, pentru întreg destinul muzicii tradiționale din această parte de Românie: Speranța Rădulescu și Grigore Leșe. Întâlnirea cu ei a fost hotărâtoare pentru ce s-a numit, începând din 2006, "Programul de reabilitare a tarafurilor tradiționale din Gorj”, inițiat și finanțat de Școala Populară de Artă Târgu-Jiu. Dacă în 2004, în Gorj nu existau decât două tarafuri cu adevărat tradiționale, Tapotă și Pițigoi, în doar câțiva ani, numărul lor a ajuns la 12, mai multe decât în tot restul Olteniei la un loc! Lăutarii gorjeni au reprezentat România în Israel, în Elveția și în Austria, la manifestări de mare ținută, organizate de Institutul Cultural Român, de Muzeul Țăranului Român și de alte instituții de prestigiu din țară și de peste hotare. Acasă, în România, ei au fost nelipsiți de la edițiile și galele Festivalului Național al Tarafurilor și Fanfarelor Țărănești de la Suceava și Sibiu, ale festivalurilor de muzică tradițională organizate în Maramureș de Grigore Leșe și de irlandezul Peter Hurley, ale Programului "Ultimii rapsozi”, organizat de același Grigore Leșe și Institutul Cultural Român, și de la multe astfel de manifestări. Chiar și în Gorj, au apărut două festivaluri destinate lăutarilor: "Festivalul lăutăresc de la Bolboși” și Festivalul "Gena Bârsan”, de la Târgu Cărbunești. În acești ani, au apărut deja 5 albume cu muzică tradițională din Gorj, editate în colecții celebre, ca de pildă, Colecția "Ethnophonie” a Muzeului Țăranului Român și a Fundației Al. Tzigara Samurcaș, precum și Colecția Arhivelor Internaționale de muzică populară de la Geneva. Cum se vede, eticheta de "Patrie a lăutarilor”, aplicată Gorjului, ar putea să devină realitate, susținută și promovată cum trebuie, ar fi încă un brand pentru județul nostru. Nu stăm cu mâinile în sân. Pentru finele acestui an, ne propunem să elaborăm un amplu program de reabilitare a străvechii "Hore a satului”, asigurând, astfel, pentru lăutarii gorjeni, o sursă de existență, dar și una de dăinuire a minunatului lor meșteșug.
Imagini din albumul "ROMÂNIA - simplitatea pierdută” de ERNEST BERNEA