Viaţa şi Adormirea Maicii lui Dumnezeu

"Într-un loc iubit”

De mers, merg pe jos. Întotdeauna. Fie că frămân­tă colbul drumurilor de ţară, fie că sunt aliniaţi de-a lungul asfal­tului, pasul este cel care le mă­soară dis­tan­ţele. Iar ele nu sunt scurte. Se trezesc odată cu soa­rele şi se culcă atunci când ulti­ma geană de lumină se stinge. Merg aşezat, zile întregi. Şi cân­tă. Mai ales cântă.
"Nu lăsa Măicuţă, să pierim pe cale,
Că noi suntem fiii lacrimilor tale”.
Acesta este rostul lor, al pele­rinilor Prea Curatei. Sunt printre ultimii din Europa şi printre pu­ţinii din lumea întreagă. Călă­to­resc la fel ca cei de acum o mie sau două mii de ani. Nesmintiţi de vremurile nebune, neispitiţi de confortul zilelor noastre. De maşini nu vor să ştie. Le-ar risipi tihna. Şi ruga.
Rânduiala pelerinajului lor în­cepe cu câteva zile înainte de praznicul Adormirii Maicii Dom­nului. Se strâng la biserică. Întotdeauna. Apoi se roagă îm­pre­ună cu preotul şi cu ceilalţi credincioşi. În cele din urmă, satul îi petrece. Când se întorc acasă, nu îi mai recunoşti. Prăz­nuirea Prea Sfintei cere jertfă. Şi înviere. Sunt alţii pentru că fie­care renaşte în alt fel. Unii îşi găsesc liniştea, alţii tămăduirea de vreun beteşug, alţii izbăvirea de vreo năpastă. Dar nici unul nu mai e la fel. Îi schimbă revederea cu Prea Curata.
În Ardeal, alergă la ea cu sutele de mii. Mai ales la Nicula, acolo unde e icoana Maicii Domnului făcă­toa­re de minuni. Ajung la mânăstire şi aşteaptă praz­nicul sub cerul liber. Nu se tulbură de ploaie, nu îi alungă frigul. Ocolesc bătrâna bisericuţă de lemn pe coate şi pe genunchi. Cântă, se roagă şi aşteaptă. Mai ales aşteaptă. Pentru ei, Maica Domnului e prezentă şi vie - "O, Măicuţă Sfântă, cu drag am venit / La Tine Măicuţă, într-un loc iubit”. Iar dacă ai răbdare şi credinţă, o întâlneşti. La fel ca pe o rudă plecată de acasă. Pentru puţin. Cât să schim­­be o vorbă în vecini.
Ca să pătrunzi în evlavia pele­rinilor de la Nicula, Rohia sau din orice colţ al ţării închinat Măicuţei lui Dumnezeu trebuie să te apropii de Fecioara Maria. Lucru anevoie de împlinit, pentru că figura ei este sinonimă cu smerenia. Când ţi se pare că ai întrezărit-o, se risipeşte. E ca un abur, ca un fum de tămâie care se ascunde în cer, într-o clipă.
Evangheliile nu ne spun foarte multe despre ea. A fost voia Dom­nului ca Maica Sa să rămână în umbră. Fiinţa cea mai delicată a acestui pământ, cea care i-a dat trup lui Dumnezeu însuşi, se cerea protejată, învă­luită în discreţie. Ca să aflăm mai multe despre ea trebuie să iscodim Tradiţia, acel mă­nunchi de istorii care s-au transmis prin viu grai, de la primii apostoli, prin sfinţii pă­rinţi, până în zilele noastre. Uce­nicii direcţi ai lui Iisus au cunos­cut-o cel mai bine şi i-au rămas aproa­pe după Înviere. Au simţit mereu în Ea vuietul Duhului Sfânt şi prezenţa fier­binte şi răscolitoare a lui Hristos, Fiul Ei şi Fiul lui Dumnezeu. Ani de-a rândul i-a ajutat să-L înţeleagă. A fost norul prin care au putut privi Soarele.

O zămislire minunată

S-a întâmplat acum 2000 de ani. Doi bătrâni înstăriţi, grei de ani şi de credinţă, aveau un mare necaz. Dum­nezeu nu le dăduse urmaşi. În Israelul acelor timpuri acest fapt era privit ca un mare blestem, care venea asupra unei familii numai din pricina unor păcate grele. Dar, în ciuda vâr­stei, nici Ioachim şi nici Ana nu îşi pierduseră nădejdea. Viaţa, cu necazurile şi bu­curiile ei, îi oţe­lise.De acum nu mai băgau de seamă hulele vecinilor şi nici faptul că tot satul îi privea ca pe nişte ciu­maţi. Se obiş­nuiseră şi ştiau din lege că tre­buie să îţi iubeşti aproapele ca pe tine însuţi. Şi atunci, cum să te mânii pe ceilalţi? Dar, ce era mai mi­nunat la Ioachim şi la Ana era nădejdea, acea vir­tute rară care îţi permite să crezi nelimitat. Să te îndoieşti de tot, dar nu de Dumnezeu. Aşa se face că, deşi gârboviţi, cu trupuri betege şi mădulare topite de ani, aveau cre­dinţă că Domnul îi va milui şi le va da până la urmă un copil.
Adesea, minunile Lui vin după o încercare aprigă. În ea sufletul se căleşte şi se deschide luminii. Aşa s-a întâmplat şi cu Ioachim. Ani de zile răbdase tăce­rea batjocoritoare şi insultele preoţilor. El, omul de vază, foarte înstărit şi, altminteri, respectat, era luat în râs pentru că nu avea copii. Se obişnuise cu umilinţa, îşi făcuse din ea pâinea zilnică. Până într-o zi...
Era un praznic mare şi toţi evreii mergeau la tem­plul din Ierusalim pentru a aduce jertfe. Ioachim a fost primul. Întotdeauna se grăbea, covârşit de vină, să aducă ispăşire pentru păcatele sale şi pentru ale poporului. Dar în acea zi, preotul l-a certat. I-a spus să aştepte. Să se aşeze la rând şi să vină ultimul, pen­tru că e un om păcătos. Şi atunci ceva s-a rupt în ini­ma lui. A fugit în deşert şi s-a jurat: "Nu voi coborî în casa mea după mâncare şi băutură, până când Domnul şi Dumnezeul meu nu se va uita la mine; până atunci, rugăciunea îmi va ţine de foame şi de sete”. Umilinţa lui Ioachim luase sfârşit. Acum, cerea cu îndrăzneală şi cu credinţă, luptându-se cu cerul, ca odinioară Iacob cu Îngerul. Iar Domnului i-a plă­cut îndrăzneala bătrânului. L-a trimis pe Arhan­ghe­lul Gavriil la Ana, soţia sa la fel de bătrână ca el, şi i-a vestit naşterea unei copile. Dar nu a unui prunc obiş­nuit, ci a unuia "prin care va veni mântuirea întregii lumi”. De aceea i-au pus numele Maria, care în limba aramaică însemna "Luminătoarea”.

Viaţa la templu

Maria era un copil obişnuit. La doar trei ani, părinţii au adus-o să slujească la templu, în cetele de fecioare care îi ajutau pe pre­oţi. Ioachim şi Ana au crescut-o ca pe lumina ochilor. Era îm­plinirea vieţii lor şi bucuria bătrâ­ne­ţelor. Le-a fost greu să se des­partă de ea, dar se hotărâseră de­mult. Domnul le-o dăruise, Domnului îi va sluji. Au adus-o la tem­plul din Ierusalim în procesiune, cu făclii şi cântări, consacrând-o unei vieţi fără prihană. Maria era copi­lul unui miracol. În sufletul ei crud, Dumnezeu se imprimase încet, ca o pecete în ceară. Se născuse din rugăciune, aşa că s-a obişnuit repede cu viaţa la tem­plu. Tradiţia ne spune că în răstimpul petrecut aici mintea i s-a unit cu inima. Aşa a ajuns să pătrundă taina Prea Sfintei Treimi şi să fie curăţită de har pen­tru a-L putea primi în pântece pe Fiul Tatălui. Aşa a ajuns şi la vârsta de 12 ani, când orice copilă a lui Israel se cuvenea să fie măritată. Dar marele preot Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, ştia că Ma­ria are un destin aparte. O ocrotise de mică, încă de când părinţii o aduseseră la templu. Aşa cum se obiş­nuia în astfel de situaţii, pentru a respecta rânduiala, dar şi viaţa consacrată, fecioarele erau logodite cu bătrâni care se îngrijeau de ele, tratându-le mai degrabă ca pe nişte fiice decât ca pe soţiile lor. Maria a fost încredinţată lui Iosif, un tâmplar de 70 de ani, văduv şi evlavios.

Întruparea

Nu trecuse un an de când Iosif o luase pe Maria la el. Era dimineaţa, în zori, în prima zi a săptămânii, cea în care, spune Legea, Domnul a "făcut cerul şi pământul”. Întotdeauna, zorile o prindeau în rugă­ciune. La fel ca monahii de astăzi, Maria priveghea întreaga noapte. Întunericul şi liniştea îi zăvorau simţurile şi se putea retrage înlăuntru. Acolo gusta din dul­ceaţa rugăciunii. Rămânea aşa, pierită din astă lume, plecată cu sufletul în adâncul luminii dumne­zeieşti. Într-o astfel de stare, Arhanghelul Gavriil i-a vestit Întruparea. Dumnezeu însuşi avea să-şi plămă­dească din ea Trup, coborându-se pe pământ pentru a ne înălţa pe noi la cer. Clipa fusese vestită de vea­curi de profeţi. O aşteptau şi păgânii, o presimţeau şi mai marii templului. Lumea avea să se schimbe, dar totul depindea de o copilă smerită, de doar 12 ani, pierdută într-un sat din Israel. De deschiderea inimii ei atârna întreaga omenire. Trebuia să-şi lărgească sufletul, ca în el să încapă Dumnezeu însuşi. Şi asta nu se putea fără o smerenie deplină. Pentru ca Dom­nul să se aşeze pe deplin în inima ta, trebuie să re­nunţi la tine. Maria avea să fie din ce în ce mai puţin fiica lui Ioachim şi Ana, fecioara sfântă con­sacrată la templu. Va deveni din ce în ce mai mult Maica lui Iisus. Cel căruia I se rugase întreaga viaţă se zămislea în pântecele ei. Avea să-L nască pe Dum­nezeu însuşi. Zidul de nepătruns care înconjura dumnezeirea fu­sese străpuns.

Maica lui Dumnezeu

Omul-Dumnezeu s-a născut într-o iesle din Beth­leem. Ca să ne înveţe umilinţa. Ani de zile a ascultat de bătrânul Iosif, care l-a învăţat să lucreze lemnul. Şi de Maria, care l-a învăţat primele rugăciuni.Maica Sa va fi fost înfricoşată pentru că, dintre toţi cei care trăiau în Nazareth, ea era singura care-i ştia taina şi îi înţelegea pe deplin menirea. Când Iisus a început să propovăduiască, iar mulţimile erau uluite de minunile sale, ea nu s-a tulburat. Martor tăcut şi discret, a stră­bătut colbul drumurilor laolaltă cu gloata care voia semne. Şi semne li s-au dat. Tămăduiri cum nu mai văzuse nimeni în Israel, eliberări năpraznice de de­moni, ba chiar şi învieri. Din ele, a lui Lazăr i-a zgu­duit de toţi, căci tru­pul începuse să pu­trezească, iar Iisus i-a întins doar mâna şi l-a ridicat din morţi. Pentru Ma­ria a fost semnul că pătimirea Fiu­lui ei se apropie. Viaţa lui Dum­nezeu Întrupat printre oa­meni era pe sfârşite.
A fost acolo. Şi atunci când gărzile templului l-au ridicat din grădina Ghetsimani, şi în clipa judecăţii, şi a biciuirii, şi atunci când l-au răstignit. Inima sa de mamă s-a sfâşiat cu fiecare lovi­tură şi a sângerat mai mult decât Iisus. Prin sufletul ei a trecut fie­care piron, străpungându-i mă­dularele, sfâşiindu-i fiece gând. A simţit ca un cuţit strigă­tele mulţimii năpădite de ură. Ştia că El pătimea pentru păca­tele tuturor şi ştia că o va face până la moarte. Dacă nu ar fi fost puterea Duhului Sfânt, ar fi murit şi ea pe Golgota. De du­rere şi de amără­ciune.
Romanii au ales crucea, instru­mentul de tortură rezervat crimi­nalilor. Un supliciu care batjoco­rea şi ucidea în acelaşi timp. Fecioara Maria a stat la picioarele ei. Până la capăt. Zdrobită, umili­tă, hulită de fa­risei şi de soldaţii romani. Lân­gă ea nu era decât Ioan. Ceilalţi apostoli se risipiseră de frică. Petru, bătrânul şi înţelep­tul pes­car galileean, se lepădase, zi­când că nu-L cunoaşte pe Iisus.
Când Hristos şi-a dat duhul, ea a ştiut că începutul este aproape. Că moartea Lui se va preface în zorii unei alte vieţi. Că Fiul ei e Dum­nezeu Întrupat şi nu poate să rămână ţintuit într-o groapă. Dumnezeu fiind, avea să se ridice pen­tru a ne înălţa şi pe noi la cer.
De aceea, după ce Iosif din Arimateea l-a aşezat în mormântul săpat în stâncă, ea a refuzat să plece. Lacrimile îi secaseră şi aştepta cu nădejde revenirea Lui. Îi spălase trupul de cu seară. Poate că atunci când au prăvălit piatra peste intrarea mică şi hâdă s-a îndoit pentru o clipă. Doar o clipă, văzându-i trupul ţeapăn, s-a întrebat cum se va sfârşi totul. Apoi s-a liniştit şi s-a cufundat în rugăciune. Îl va fi rugat să în­vie din morţi? Nu vom şti niciodată. Dar ştim din povestirile apostolilor că Maica Domnului nu a pără­sit niciodată mormântul. A stat nemiş­cată la intrarea lui. I-a răbdat pe legionarii tri­mişi de Pilat, ţărani recrutaţi în Siria, care glu­meau zgomotos şi vorbeau murdar. A fost sin­gu­ra care a văzut Învierea. O aştep­ta. Se pregă­tise pentru ea întreaga viaţă. De atunci au fost nedespărţiti. Ea şi Fiul ei. Uniţi printr-o legă­tură de nepătruns pentru ceilalţi oameni. Comu­ni­când prin gând, înlănţuiţi lăuntric, întrepă­trunşi ca apele unui râu revărsat în mare.
La început, apostolii au ezitat. Spre deose­bire de Maria, ei au înţeles mult mai târziu. Se aşteptau la un Mesia războinic şi au crezut că Iisus va întemeia Împărăţia sa pe pământ. Răstignirea îi risipise şi-i deznădăjduise. A fost nevoie ca Hristos să li se arate de mai multe ori, risipindu-le îndoielile, îmbrăcân­du-i cu har şi bucu­rie.
Maria a fost tot tim­pul cu ei. După În­viere, Ioan a luat-o în casa sa. L-a însoţit în toate călă­toriile, spri­ji­nin­du-l în propo­vă­duire. A fost mar­torul tăcut al răs­pân­dirii Evan­ghe­liei. Nu a scris ni­mic. A tăcut mult. Şi s-a rugat. Tot tim­­pul. Toată stră­da­nia ei de după În­viere s-a revăr­sat în rugă. La fel ca şi în copilăria petrecută în templu, adăsta nop­ţile în prive­ghere. Era firul care unea pămân­tul cu oceanul orbi­tor de lumină în care se retrăsese Fiul ei. Parte din minunile săvârşite de apostoli i s-au datorat.

Adormirea

De câţiva ani se întorsese în Ierusalim. Poate că vârsta, de acum avea aproape 80 de ani, poate că dorul de locurile în care Fiul său pătimise şi înviase, o făcuseră să ia calea cetăţii sfinte, despărţin­du-se de Sfântul Apostol Ioan, pe care-l iubea ca pe un fiu şi pe care-l înso­ţise mereu. Cetatea era la fel cum o lă­sase, doar că acum creştinii se răspân­diseră, şi cu ei, şi ura celorlalţi pentru Evanghelie. Adesea copiii ie­şeau seara ca să-i arunce cu pietre în ferestre, iar un grup de bezmetici a dorit într-o zi să-i dea foc casei.Dar Domnul o ocrotea, la fel ca întot­deauna. Îl simţea aproape, adânc împlântat în suflet, ca o suferinţă dul­ce. Nopţile şi le petrecea de multe ori în mormântul gol. Iosif din Arimateea îl îngrijea cu evlavie şi-l păstra deschis pentru pelerinii care veneau să se în­chi­ne. Se aşeza pe lespedea rece, acolo unde stătuse Trupul Domnului. Clipele se făceau ceasuri, iar cea­surile zile. Călătorea între lumi, răpită de întâlnirile cu Fiul Ei.
I se ruga din ce în ce mai puţin pentru sine şi din ce în ce mai mult pentru lume. Inima o durea pentru cei de un neam cu ea. Acum, şi păgânii primeau vestea iubirii şi se botezau, dar Israel se arăta îndărăt­nic şi cumplit, pornit pe ucideri cu pietre ale apos­tolilor, de parcă învăţătura lor ar fi adus iadul pe pă­mânt. Mai cu seamă asta o întrista. Şi-ar fi dorit să-i schimbe pe evlavioşii care mergeau zilnic la templu, pentru a aduce jertfe. Ştia însă că nu va reuşi. Că va pleca din această lume fără să vadă Ierusalimul convertit la învăţătura Evan­gheliei.
Din zi în zi, simţea cum puterile trupului o pără­sesc. În inimă, iubirea-i creştea nestingherit, dim­pre­ună cu lumina celeilalte lumi. Uneori, după ceasuri de rugăciune, se întreba dacă se va mai în­toarce în trup. Şi de fiecare dată, dragostea de oameni o făcea să revină. Până într-o zi...
L-a văzut aievea, la fel ca în dimineaţa Bu­nei­­ves­tiri. Arhanghelul Gavriil stătea în faţa ei surâzător şi senin, cu chipul strălu­cind de lu­mina de dincolo. A ştiut din clipa în care a pri­vit-o în ochi. "Fiul şi Dom­nul tău te chea­mă. Îţi po­run­ceşte să laşi această lume şi să urci în sălaşele cereşti, ca să fii alături de El în viaţa veşnică şi fără sfârşit!” Apoi a pie­rit. A lăsat în urmă o ramură de finic. O măr­turie a fap­tu­lui că nu fusese o nălucă. Avea mireasma raiului. Prea Sfân­­ta a strâns-o în mână şi I-a mul­ţumit. Avea să plece, lăsând în urmă ocea­nul de ură care o înconjura. Ştia însă că nu se va despărţi în veci de ucenicii Lui. Că le va fi călău­ză spre Fiul ei.
S-a rugat lui Hristos ca apos­­tolii să afle de pleca­rea-i spre lumină. Să vină să-i prive­gheze drumul. An de an se în­tâl­neau la Ierusalim, ca să prăz­­nuiască În­vierea. Se strângeau la mor­mânt şi cântau psalmi, după care să­vârşeau frângerea Pâinii. Acum avea să-i vadă din nou.
A plecat în Muntele Măslinilor ca să se roage. Nu ştie cum au apărut. Pe rând, ca veniţi din cer. Mai întâi Ioan, apoi Petru, Andrei şi toţi ceilalţi. Erau traşi la faţă şi trişti. Ştiau pentru ce-i adusese Domnul în Ierusalim. Era ultima întrevedere. Fecioara Maria le fusese şi mamă, şi povăţuitor. În răstim­pul scurs de la Înviere, le desluşise învăţăturile Fiului ei, îi îndem­nase la propovăduire, îmbărbătându-i în pri­goane, liniştindu-i atunci când se tulburau de cerbicia oame­nilor. Dar, mai presus de toate, prin ea simţeau că-L au alături pe Iisus. Aşa mică şi gârbovită de ani, Mai­ca era o văpaie. Ardea clipă de clipă. Lângă ea, ru­găciunea era o continuă vâlvătaie. Harul se scurgea din făptura-i plăpândă şi prin gura sa, mai mult decât prin a oricăruia, mai mult decât prin a lui Petru, Verhovnicul, sau prin a lui Ioan, Bogoslovul, vorbea chiar El. Acum se simţeau orfani, părăsiţi, singuri. Maria le-a vorbit ca de obicei. I-a îmbărbătat, i-a do­jenit. Pentru ce propovăduiau Învie­rea, dacă se întris­tau în faţa morţii? Ştiau doar că faţa-i hâdă fusese nimicită de Domnul pe Cruce?! Şi atunci?
Au tămâiat întreaga casă şi au cântat psalmi. Măi­cuţa s-a cufundat în rugăciune. O lumină difuză, de o frumuseţe nespusă, plutea deasupra trupului ei. Pă­rea că doarme. Atunci s-a întâmplat. În casa deve­nită neîncăpătoare au început să întrezărească figuri. Erau diafane şi discrete, ca un abur. Nu toţi le puteau zări. Pe multe nici nu le recunoşteau. Erau prooroci, tre­cuţi demult la Domnul, drepţi ai poporului lui Israel, şi îngeri veniţi din cer să petreacă sufletul Prea Cura­tei Fecioare. La sfârşit, când sosise clipa, s-a arătat chiar Hristos. Dar nu aşa cum îl ştiau. Doar Petru, Iacov şi Ioan îl mai văzuseră astfel pe Muntele Tabo­rului. Acum era luminos ca un fulger şi blând. Le-a spus "Pace vouă!”, apoi le-a făgăduit că Maica Sa îi va pomeni mereu în rugăciuni şi va revărsa har peste toţi cei care o vor chema în ajutor. Îngerii au început să cânte şi asupra casei s-au revărsat miresme. Când lumina s-a risipit, au zărit trupul neînsufleţit al Măi­cuţei. Zâmbea ca şi cum ar fi dormit şi, dacă nu ar fi fost rânduiala îngropării, le-ar fi fost teamă să-l în­chidă în pereţii reci ai mormântului. Petru şi Pavel s-au încumetat să-l ri­dice. Au intrat în mor­mânt cu Ioan în frunte, care tămâia. Când au pră­vălit piatra peste in­trare, în inimile tuturor a încolţit o bucu­rie stranie. Se întristau de plecarea ei, dar dâra de har pe care o lăsase în urmă le covârşea întris­tarea.
Au petrecut în cântări şi privegheri timp de trei zile. Lipsea doar Toma, cel care se îndoise de Învie­rea Domnului. În­tr-un târziu, a venit şi el. Era a treia de zi de când Fecioara Maria trecuse dincolo. Mor­mân­tul fu­se­se pecetluit şi s-au mi­rat foarte când el le-a cerut să-l redeschidă. Mâh­nit că nu o prinsese în viaţă, dorea să-i dea sărutarea de pe urmă. Petru, ca să-i ostoiască durerea, a încuviinţat. Dar, când au dat la o parte piatra, nu au găsit înlăun­tru decât giul­giurile îngropării. Trupul Mariei, cel din care Dum­nezeu îşi luase carne şi sân­ge, nu mai era. Se mutase la cer.

Peregrini prin lumina Mariei

Când zorile se ridică peste Mânăstirea Nicula, ai impresia că te afli în cer. O ceaţă deasă stă peste văile adânci, iar vălătucii nu urcă vârful de deal pe care e aşezată bisericuţa. Oamenii care continuă să vină ies din nori şi privesc miraţi la revărsarea de lumină. E dimineaţă. Cei care au ajuns de cu seară au prive­gheat. Toată noaptea. Valea a răsunat de cântările lor, ca nişte suspine venite din negura vremurilor. Au plâns-o pe Măicuţa lor dragă, i-au cerut iertare şi au chemat-o să vină. Să li se arate. Să-i bucure. Peste câteva ceasuri, va să înceapă liturghia praznicului Adormirii Maicii Domnului. Acelaşi ritual pe care Iisus l-a săvârşit cu apostolii înainte de Răstignire - frângerea Pâinii devenite Trup. Când preoţii dau semn, mulţimea începe să freamăte. Un murmur ca de început de furtună răzbate până la altar. Apoi cântarea începe. Mai întâi ca un susur lin, apoi, din ce în ce mai puternică, năvalnică, revărsată, victo­rioasă.
"Roagă-te, Măicuţă, pentru-al tău popor,
Care strigă-ntruna pentru ajutor.
Maică Preacurată, roagă-te mereu
Pentru lumea-ntreagă, pentru neamul tău”.