- Vara se apropie de sfârşit, o vară "roşie”, pârjolitoare ca focul. Pe ce cărări ai pornit în vacanţă, ca să scapi de soarele ucigător?
- Dragostea mea dintotdeauna e marea. Iubesc marea din copilărie şi, cu toate că de foarte mulţi ani eu nu mai stau la soare decât foarte puţin, povestea mea de dragoste cu marea a rămas neştirbită. Eu nu confund marea cu bronzul. Marea, pentru mine, e un mod de descărcare a energiilor negative şi de încărcare cu forţa primordială a naturii. Din păcate însă, în vara asta, având un program foarte încărcat, nu pot spune că "m-am retras” undeva. Am fost de câteva ori la Snagov, la nişte prieteni, care au acolo o casă cu o grădină minunată. Ador să mă liniştesc sub coroana umbroasă a copacilor! Dar astea au fost ieşiri scurte, de doar câteva zile. În rest, am avut mai degrabă o vacanţă activă. La sfârşitul lunii iunie, am terminat de filmat cel de-al cincilea sezon al emisiunii "Să v-amintiţi duminica”, de la Naţional TV. Apoi, un cântecel compus de mine - atât versurile, cât şi muzica - a fost admis în concursul de creaţie al festivalului Mamaia Copiilor. Melodia a fost interpretată de Oana Răduc, o fetiţă talentată, din Iaşi, în vârstă de opt ani şi, spre marea mea bucurie, am obţinut premiul unu la secţia Creaţie. Nu m-am întors bine de la Mamaia, că am plecat în Bielorussia, la un festival extrem de important, Slavianski Bazaar, care se ţine de 21 de ani, în oraşul Vitebsk. Am fost invitată acolo în calitate de membru al juriului internaţional. Acesta este un festival aproape necunoscut la noi, ceea ce mi se pare foarte nedrept, deoarece, la nivel mondial, el are o cotă foarte ridicată. Ca dovadă, în fiecare an, din juriu fac parte personalităţi artistice de renume. De pildă, anul acesta, preşedintele juriului a fost celebrul compozitor rus Maxim Dunaevsky, autor de muzică de filme, de musicaluri şi de piese de muzică uşoară, fiul la fel de celebrului Isaak Dunaevsky. Ceilalţi juraţi au fost Alessandro Safina, extraordinarul tenor italian care a susţinut şi un recital, Aleksander Tikhanovich, un muzician faimos din Belarus, Simon Bass, un compozitor şi dirijor englez reputat, care, printre alţii, a lucrat cu George Lucas în campania de promovare a filmului "Star Wars Episode One”, Veselin Marinov, un foarte îndrăgit cântăreţ bulgar, Maria Naumova, una dintre cele mai iubite cântăreţe din Letonia, care a câştigat concursul Eurovision în 2002, Kaliopi, o frumuseţe de fată din Macedonia şi o cântăreaţă foarte galonată, Yuriy Kvelenkov, cântăreţ şi producător ucrainean, absolvent al Conservatorului din Vilnius şi care, în prezent, este şi şeful Departamentului de Cultură şi Artă din Kiev, Anne Veski, o cântăreaţă din Estonia, renumită în spaţiul slav şi nu numai. Şi eu. (râde) Şi nu am fost singura româncă de acolo. Mulţi ani, România a trimis concurenţi acolo, iar anul acesta, în secţiunea pentru copii, am fost reprezentaţi de Diana, o fetiţă de 9 ani din Galaţi, iar în secţiunea pentru adulţi, de Alexandru, un tânăr de 19 ani. În plus, mica noastră vedetă, Maria Crăciun, fostă câştigătoare a acestui concurs, a fost invitată să cânte o melodie în cadrul marelui concert de deschidere, care a durat patru ore.
- Dar astăzi te afli în Bucureşti, la tine acasă...
- Unde încerc să supravieţuiesc cu ajutorul aerului condiţionat. (râde)
- Şi ce vezi pe fereastra casei tale, Corina?
- Văd un părculeţ cu copaci, care au fost plantaţi în 1958, chiar în anul când eu şi părinţii mei ne-am mutat aici. Pe una din laturile apartamentului, urma să se construiască un bloc. Din fericire, din motive pe care nu le cunosc, proiectul acesta a fost abandonat, aşa că locul respectiv a fost transformat în acest părculeţ, la care am vedere directă. Zi de zi, mă uit cu încântare la aceşti copaci care, în aproape cincizeci de ani, au crescut spectaculos şi creează o oază de verdeaţă şi de aer curat. Îi privesc cum urmează legea firii şi a anotimpurilor, îi urmăresc de primăvara, devreme, când încep să scoată mlădiţele frunzelor crude, şi până toamna târziu, când intră în hibernare. Şi îi privesc cu multă afecţiune, pentru că, în fond, ei mi-au fost şi-mi sunt tovarăşi de viaţă, tovarăşi smeriţi şi statornici. Şi, pentru că tot m-ai provocat să-mi mărturisesc dragostea pentru arbori, atunci trebuie să merg până la capăt: mai am un astfel de prieten de suflet. E vorba de un tei - sunt sigură că are peste o sută de ani - care "locuieşte” într-o curte, la mică distanţă de apartamentul meu, şi căruia i-am dedicat o nuvelă din cartea "Căutând iubirea”, pe care am publicat-o în 2005. Teiul acesta "al meu”, când înfloreşte, învăluie întreaga stradă cu parfumul lui ameţitor... Şi-mi dă aşa o bucurie profundă... Acum însă mă macină îngrijorarea, căci imobilul în curtea căruia se află a fost propus spre vânzare sau demolare şi mă întreb, cu disperare, ce va face viitorul proprietar cu arborele acesta atât de bătrân, de frumos, de falnic şi de generos? Mă tem ca nu cumva să-l taie. Ar fi o crimă! Pentru a rezista, copacul acesta a avut inteligenţa de a-şi uni trei tulpini! Aşa a izbutit să crească atât de mare şi de înalt şi să reziste trecerii timpului. Mi se pare fascinantă această înţelepciune a naturii, această forţă şi îndârjire de a supravieţui. Nu pot decât să mă rog lui Dumnezeu ca viitorul proprietar să fie la rândul lui un înţelept şi să respecte această viaţă, să-l cruţe pe prietenul meu. Mă rog să fi aflat deja, să fi conştientizat deja acest adevăr universal: atunci când îmbrăţişezi un copac, îmbrăţişezi, de fapt, esenţa vieţii, îmbrăţişezi o entitate care, în marea ei generozitate, îţi preia toate energiile negative, toate grijile, tristeţile şi angoasele şi te umple cu bine.
- Din păcate, Bucureştiul, cândva o grădină, este astăzi tot mai despădurit, cu zonele verzi ucise de furia imobiliară. Cum te descurci pe vipiile de-afară?
- E într-adevăr, o vară infernală! Avem ghinionul ca Bucureştiul să fie aşezat în mijlocul Bărăganului şi, din păcate, această stare de fapt a fost ignorată prea mulţi ani de managerii capitalei. După Revoluţie, conductele de irigare ale Bărăganului s-au făcut praf, copacii - dureros de mulţi - au fost tăiaţi... Şi nu mă refer numai la copacii din oraş, ci şi la cei dimprejurul oraşului, cei rămaşi din foştii Codri ai Vlăsiei. Aşa că azi ne aflăm complet expuşi, într-un spaţiu de dimensiuni uriaşe, care, în fond, ar fi trebuit să fie destinat agriculturii, nu unei capitale. Diriguitorii oraşului din ultimii douăzeci şi ceva de ani ar fi trebuit să prezerve perdeaua de arbori care înconjura urbea, ba chiar să o sporească, dar, din păcate... au ras tot. Şi nebunia continuă. Aşa că azi nu ne rămâne decât să ne ascundem de arşiţă prin case, să nu ieşim afară decât cu pălărie pe cap şi înarmaţi cu sticle cu apă şi să ne restrângem întâlnirile la ceasurile serii, când poţi să te refugiezi în locuri frumoase şi civilizate cum e, de pildă, Centrul Vechi. Zona aceasta a renăscut splendid şi arată asemenea zonelor vechi din toate capitalele europene. Ţi-e mai mare dragul să mergi acolo la o terasă, măcar pentru o cafea sau o bere. Eu poposesc acolo destul de des, fiindcă simt că acela e un spaţiu încărcat de vitalitate şi de firesc şi pentru că acolo regăsesc parfumul Bucureştiului interbelic, pe care nu l-am apucat, dar pe care mi l-am clădit în închipuire din gravuri, din fotografiile şi din scrierile veacurilor trecute.
Un telefon "guraliv”
- Pe scurt, ai avut o vacanţă odihnitoare, adevărată, eşti pregătită pentru ofensiva de toamnă?
- Eu, fiind artist liber profesionist, încă de când am ieşit de pe băncile Facultăţii de Teatru, nu am aceeaşi percepţie a vacanţei pe care o are un salariat obişnuit, indiferent că e vorba de un secretar de stat sau de un brutar. Nu am aceeaşi percepţie a vacanţei pentru că, în principiu, eu pot să-mi iau vacanţă oricând. Aşa că idealul pentru mine este să fiu în activitate şi, din când în când, să-mi permit momente de respiro.
- Îţi pun o întrebare pe care i-am adresat-o şi unei alte artiste din generaţia ta: Marina Voica. Ce vezi când te priveşti în oglindă? Un chip bucuros şi senin?
- Câteodată! (râde) Noroc că eu sunt, prin excelenţă, un om luptător şi optimist. În cazul în care condiţiile nu-mi sunt prielnice, îmi impun să gândesc pozitiv şi să iau în considerare numai frumosul vieţii. Aşa că şi în zilele mai proaste, fac ce fac şi până-mi termin machiajul, izbutesc să-mi imprim bucurie pe chip şi să ies din casă cu convingerea că voi avea puterea să înving orice mici-mari probleme pe care mi le-ar putea scoate în cale existenţa cotidiană.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
