Țara poveștilor
- "Poveste din Bucovina”, noul album ce așteaptă toamna ca să fie lansat, te seduce, înainte de a fi ascultat, prin frumusețea desenelor care îl însoțesc. Ce-ați urmărit prin această grafică de excepție?
- Astăzi, când muzica se piratează pe scară largă și nu mai merită să dai banii pe un album, singura justificare este să îl transformi într-un obiect de artă. Și a ieșit, într-adevăr, după multă trudă, un album neobișnuit, o desfătare pentru ochi și auz. Pentru înregistrarea lui, am colaborat cu cel mai vestit viorist din părțile Sucevei, bătrânul Vasile Mucea din Bilca, și cu formația "Trei Parale”. Albumul este produs de Gavril Țărmure din Bistrița și este ilustrat cu grafica lui Virgiliu Parghel, pictor și grafician consacrat. Desenele au ca suport versuri scrise de mine, caligrafic, cu tocul, în tuș. Hârtia e specială, colorată în tonuri calde, pregătită de un alt pictor, Vasile Mureșan-Murivale, cu o tehnică de băițuire învățată de la profesorul lui, maestrul Corneliu Baba, cel care i-a insuflat și lui Virgiliu Parghel gustul pentru hârtie și creion, pentru desen, pentru colaje grafice.
- Așa cum spune și titlul, albumul e plin de povești. De unde le-ați învățat?
- Lângă casa părintească de la Lișna, un sat aflat la jumătatea distanței dintre Dorohoi și Dărăbani, locuia o femeie bătrână, mare povestitoare. Mama mă trimitea deseori la dânsa cu diverse treburi, iar eu uitam să mai vin acasă! Stăteam cu gura căscată și o observam ore întregi, însoțindu-și fapta cu vorba, spunând povești ori îngânând un cântec. Îmi amintesc, de pildă, că la începutul Postului Mare, spăla totul cu leșie, oalele pentru gătit, vătraiul, plita, clanța ușii, dușumeaua. Totul era curățat și primenit, pregătit pentru post. Făcea apoi niște turte nedospite, coapte pe plită, pe care le împărțea vecinilor și care miroseau înnebunitor. Și comportamentul ei se schimba în acea perioadă, era mai smerit, vorba mai molcomă și cu un plus de măsură. Așadar, am crescut între povești. M-am format cu ele. De aceea, am pus discului o frază generică: "Unde se spun povești în casă, acolo-i Dumnezeu”. "Cui spune povești, îi iartă Dumnezeu păcatele!”, se mai zice. Poveștile nu se spun oricând, oriunde, oricum. Îmi amintesc cum îl rugam pe bunicul: "Spune-mi, te rog, o poveste!”. "Amu' nu-i vremea”, zicea el, "așteaptă și tu să vină sara!”. Am cules multe povești de la oameni, bătând satele, mai ales cât am fost profesoară de limba română, vreme de 27 de ani, făcând naveta de la Suceava, în satele din jur, mergând uneori pe jos, cale lungă, prin omăt, viscol și ploi, ori prin arșiță, ca să ajung la școală. Am găsit apoi multe în arhive, în culegerile vechi, am stat mult în biblioteca Institutului de Folclor "Constantin Brăiloiu”, în cea a Muzeului Satului, ori în cea a Muzeului Țăranului Român. Discul e dedicat părinților mei, învățătorii Maria și Vasile Fodor din Lișna, povestitori, și ei, și eroi de povești, deopotrivă. Erau "Fodorenii” patru dascăli de nădejde în școala din Lișna, adică mama și tata, fratele tatălui meu, Mihai Fodor, și soția sa, Silvia. Acum ei nu mai sunt, dar au rămas în amintirea colectivă a satului ca niște icoane, ca stâlpi ai comunității, cei care au învățat buchile, timp de 30 de ani, multe generații.
Dăscălița din Lișna
- Dascălii de țară erau considerați, odinioară, luminătorii poporului. Dvs. i-ați avut în casă. Ce ați moștenit mai de preț de la ei?
- Am primit o sumă de învățături pe care le-am purtat după mine toată viața. Acolo, în casa din Lișna, îmi amintesc că veneau la mama, la "doamna”, țărăncile din sat, să le învețe modele noi de cusături, de împletituri, ori vreo rețetă nouă de dulcețuri... Să primească diverse sfaturi practice gospodărești, ori legate de creșterea copiilor. Pe mama o țin minte muncind mult pe lângă casă. Știa să facă absolut orice e nevoie să știe o femeie care trăiește la țară! O țin minte corectând, citind... Părinții mei s-au întâlnit la Crăiniceni-Horodiștea, unde primiseră amândoi post în învățământ. Iubeau atât de mult ceea ce făceau, atât de onorați erau pentru munca lor la catedră, încât și mie mi-a fost clar că le voi urma, că voi fi dăscăliță.
- Dăscăliță-cântăreață. De cântec cum v-ați apropiat?
- Mama cânta foarte frumos, la fel, tatăl meu. Cântam și eu la serbările școlare... Mă acompaniam la acordeon, la care învățasem mai mult autodidact, cu un pic de ajutor din partea tatălui meu. Mai târziu, am participat la mai multe concursuri și festivaluri, de unde mă întorceam cu premii pentru autenticitate. La faza finală a unui festival studențesc, care se desfășura la Bacău, am cântat o doină care a făcut mare impresie. Un regizor cunoscut mi-a remarcat expresivitatea, mi-a spus că am talent actoricesc și mi-a propus să mă pregătească pentru a da admitere la Teatru, la București. Dar m-am gândit că vocația mea este catedra, munca de profesor, așa că am renunțat, nu chiar fără părere de rău. În 1979, când am terminat Facultatea de filologie din Suceava, română-franceză, eram deja căsătorită și cu cei doi copii, Daniel și Diana, aduși pe lume. Am continuat să cânt, să apar în spectacole și la televiziune, să fac înregistrări în radio, pentru câteva albume, trei colective și două personale. Am colaborat doi ani cu Ansamblul Folcloric "Ciprian Porumbescu” din Suceava, am învățat să cânt la cobză, de la un cobzar bătrân, Nicolae Păsnicuț. Iar la alcătuirea repertoriului am primit ajutor de la profesorul de muzică Constantin Irimia. El mi-a încredințat și câteva piese foarte frumoase, între care "Bătucita”, cântecul cu care m-am lansat. În paralel, perioada petrecută la catedră a fost una cu rost, pentru că mergând la școală, la țară, am revenit în contact cu lumea satului, am cules de acolo un material uriaș de folclor oral - cântece, povestiri, legende, vorbe de duh. Cred că am fost un profesor de vocație. O vreme, după ce am renunțat la catedră pentru muzică, mi-a lipsit mult școala...
"Doină, doină, cântec dulce!...”
- De ce a trebuit să renunțați la cariera pedagogică?
- Aveam concerte în țară și în străinătate, cu grupul lui Grigore Leșe, în care intrasem, și nu puteam să mai fac față deselor turnee și orelor de la școală în paralel. Întâlnirea cu Grigore Leșe a fost una crucială. Îi datorez, printre altele, faptul că am învățat să-mi aleg cu mare atenție repertoriul. Și cum să-l interpretez. Am îndrăznit să aduc pe scenă lucruri inedite: povestea, descântecul. Și să pun preț pe doină, pe "cântecul de unul singur”. Am călătorit cu Grigore Leșe și concertele lui în marile orașe din țară, dar și în străinătate, la Jula, în Ungaria, la Morelia, în Mexic (la un festival internațional de muzică), la Paris, (cu ocazia Festivalului francofoniei), la Santiago de Compostella, Spania, în săli de teatru, filarmonici, catedrale, biserici, în spații convenționale și neconvenționale. O mulțime de concerte frumoase, o mulțime de amintiri minunate, alături de colegele mele de scenă din grup, Lenuța Purja, Teodora Șerban, Zamfira Mureșan, Lorena Nechifor Oltean, Ana Ilca. Am fost și în China, am cântat împreună cu Grigore Leșe la Expoziția Mondială de la Shanghai 2010, și toți banii i-am dat acolo pe o lăută din lemn, foarte veche, cumpărată dintr-un anticariat.
"Dragostea dăruiește, tu învață să primești!”
- De la o vreme, ați lăsat Bucovina pentru traiul în București. Nu vă dezrădăcinează un oraș așa de mare și de inform?
- În viață, intervin la un moment dat întâmplări extraordinare, care te așează pe un făgaș. O altă astfel de întâlnire a fost cea cu pictorul Virgiliu Parghel, sucevean și el. Ne-am întâlnit... pe stradă, acum trei ani. Eram amândoi singuri, cu partenerii de viață pierduți și, în timp, între noi s-a legat o prietenie frumoasă, o relație stabilă, de cuplu, pe care am oficializat-o în urmă cu doi ani. Tot la București trăiește și fiica mea, Diana. Am câțiva prieteni buni, cu care rezonez și îmi face plăcere să mă întâlnesc. Locuim într-o zonă liniștită, cu case ale căror acoperișuri îmi place să le privesc sub primele raze de soare, sau sub lumina lunii, de la fereastra mansardei mele. Îmi plac zgomotele orașului, sunetele străzii, strigătele care se aud peste liniștea dimineților: "Fiaareee veeechi luăăăm!”. Îmi place să descopăr lucruri care nu sunt la vedere, dar care dau pitoresc și frumusețe orașului acestuia. Pe urmă, mergem des la Suceava, am păstrat casa de acolo și îmi încarc sufletul când îmi e dor de locurile mele, de graiul de acolo, de oamenii mei. Câteodată, mă mai apucă deznădejdea la gândul că organizatorii de spectacole nu mă copleșesc cu invitațiile lor, că genul meu de cântare nu este foarte "cerut”, tocmai pentru că nu este din cel de divertisment, ci de ascultat, chiar de jale. Dar eu sunt Taur prin zodie, am răbdare și pasiune, și în viața mea am făcut totul cu drag, cu dăruire, fie că a fost vorba de cariera în învățământ, fie că am fost pe scenă, cântând, fie că mi-am ținut casa și mi-am crescut copiii. Am dăruit, dar am și primit, enorm! Dragostea dăruiește și tu nu trebuie decât să înveți să primești!