Descântec pentru un sat pustiu

Foarte rar, cred, mai poţi întâlni aşa ceva: să fii atât de legat de locurile copilăriei, de un sat de mult dispărut, încât să nu poţi trăi fără el. Dorul acela nedefinit...

Tatăl era pe moarte atunci, în 2002, şi satul era deja pustiu, cufundat sub buruieni şi hăţişuri de păduri, de parcă nimeni n-ar fi trăit acolo vreodată. Coborâseră la oraş, în Lupeni. Tata lucra la mină. Nu mai apucaseră să meargă în satul acela de munte, ocupaţi cu treburi şi griji pământeşti. Dar mereu vorbeau, povesteau, îşi aminteau împreună de clipele frumoase de-atunci. Şi tot amânau să urce. "Poa­te săptămâna viitoa­re”, ziceau. Mereu săptă­mâna viitoare...
Dar acum, tatăl era pe moarte. Într-o zi de mai, pe când stăteau amândoi în­tr-un balcon de bloc, bătrâ­nul a zis cu glas mai încet, tainic parcă: "Toată mun­ca mea îi acolo, în deal... Toată viaţa mea... S-o ales prafu' de tot. Îmi pare rău de toată viaţa mea...”. Cu­vintele astea l-au cutre­mu­rat pe fiu. Bătrânul nu mai vorbise niciodată aşa. Nu obişnuia să se tânguie, să spună că-i pare rău de ceva din trecut. Era un om tare, ca de stâncă. Vorbea rar, niciodată despre sine, des­pre trăirile lui. Nu lăsa să se vadă necazul, mai ales în prezenţa copiilor. Pe toate le ţinea înăuntru, cu încăpăţânare şi demnitate. Câteva zile a stat pe gânduri fiul, acum bărbat, în vârstă de aproape 55 de ani. Ce să facă... Şi-n cele din urmă, a hotă­rât că trebuie să urce iarăşi acolo, în locul unde s-a născut.

Merele lui Dumnezeu

Cât de repede pot pune stăpânire ruina şi buruiana peste un sat părăsit, peste o casă de ţară nelocuită... Nimeni n-ar crede: doar câţiva ani. Iar ei fuse­seră dintre ultimii care părăsiseră aşeza­rea, fiindc-o iubeau şi nu-i lăsa inima. Plus că veneau la fiecare sfârşit de săp­tă­mână, primeneau casa, curăţau pomii, îngrijeau grădina... Bunicul lui nu-şi lăsase casa până de curând, îndârjit să moară în ea, pe pat, privind pe fereastră munţii. Acum, totul era paragină. A fost nevoie de doar cinci-şase ani de nelo­cui­re totală... Cu greu a putut răzbi până acolo, prin spini şi bălării înalte. Abia mai recunoştea drumul. Într-un târziu, a văzut Casa ieşind dintre ierburi... Gar­durile căzuseră. Geamurile, sparte de vânt. Ploua prin acoperiş, zidurile erau rănite de ruină. Când a deschis uşa, s-au risipit şoarecii prin încăperi. Pe dulăpior, o lampă veche, mare, frumoasă - la lumina ei, seara, rostea bunica basme vechi şi înspăimântătoare. Dar cel mai tare l-a uluit cuptorul. S-a uitat la el, din pragul uşii, ca para­lizat. Un fel de panică zice că a trăit... Cup­torul spart, izbit parcă cu barosul, din loc în loc, numai găuri. Şi, brusc, i-a venit în memorie mirosul de pâine. Pâinea aceea din care rupeau cu toţii, împreună, la ceasul serii... "Atunci mi-am spus că nu se poate aşa ceva. Când m-am uitat la cuptor, parcă mi-or dat lacrimile”, zice astăzi Emil Părău, fiul lui Si­mion Părău, nepotul lui Simion şi strănepo­tul lui Avram. După numai câteva zile, a luat cu el o echipă de zidari şi lucrători la pădure. Imediat au început munca.Curăţat curtea, reparat gardul, schimbat acoperişul... "Hai, hai!” le zicea, mereu înfipt între ei. Noaptea dormea în aceeaşi cameră cu muncitorii, pe nişte saltele, iar în zori, era primul care se trezea. Totul trebuia să arate la fel ca înainte. Târ­naţul prelung, grinzile vopsite-n cafeniu, la fel ca lemnul uşii şi-al ferestrelor... A adus nişte spe­cialişti în făcut chirpiciul, "cu lut, paie, balegă de cal” şi a tencuit pereţii pe dinafară, întocmai cum arătau ei în vremea copilăriei. Înăuntru, laviţele, blidele, icoa­nele... Şi mai ales cuptorul. Alb, colţuros, exact cum şi-l amintea. S-a dus în cimitir, la mormântul bunicilor. Crescuseră pe el salcâmi. A cu­răţat totul, a pus flori. Co­piii lui, pe atunci mici - nu poate să uite - vopseau amândoi gardul mormân­tului. A înfipt cruce nouă, de piatră. După o lună-două, i-a spus tatălui său rămas în oraş: "Auzi, ta­tă... Ştii ce? N-ai vrea să dăm şi noi o fugă pe la noi pe aca­să?...”.

300 de hectare de fericire

Iulie, 2002. Erau mai mulţi acolo, neamuri, ve­cini, oameni ce părăsiseră de mult satul, încă de pe vremea "industrializării” de după război. Nu se mai întorseseră de atunci ni­cio­dată. Emil Părău i-a adus, pe cheltuiala lui. Îşi sprijinea tatăl, ţinându-l de braţ, când au urcat pe uliţă, prin grădină. "S-o ales prafu'... De ce m-ai adus? Mai bine să nu văd. Prafu' s-o ales...”, zicea, urcând, abia târându-şi paşii. Iar când a ajuns în faţa casei, "o stat un pic şi-o făcut ochii mari şi n-o zis nimica. Pe urmă s-o dus şi o dat ocol, prin curte, prin spatele casei, o văzut pomii văruiţi, totul aranjat, o altă cruce pe care am încrustat tot neamul, de la străbunici până la noi. Era scrisă şi mama mea Ilina, săraca, care s-o stins în '90. S-o uitat la cruce, o citit. Pe ur­mă s-o dus iarăşi în faţa casei şi iarăşi s-o uitat. Cineva, un fost vecin, i-o zis: «No, ce zici, domnu' Părău?» El, care tot timpul comenta, că n-ai făcut aia, n-ai făcut aia, care nu lăuda niciodată pe nimeni direct, stătea în faţa casei şi se uita, cu ochii ăia mari. Nu pot să uit: mai că dădea să plân­gă. Tata. Un om care ni­cio­dată nu-şi arăta emoţiile... Şi-o zis: «As­ta, cred, şi lu' Dum­nezeu îi place...»”.
Pe urmă, când bătrânul s-a îmbol­năvit, i-a adus mere. Le cumpăra din piaţă, alese, mici, "cât mai pădureţe”. I le aducea tatălui, care stătea întins pe patul de spital şi îi spunea că sunt mere din livada lor, din munţi. Tatăl nu mai putea mânca, trăia doar prin per­fuzii. Dar lua mărul acela în palmă, îl privea şi zâmbea. "Asta, cred, şi lu' Dumne­zeu îi place...”, a fost vorba lui, până la moarte. Iar Emil Părău crede că tatăl său a murit împăcat. De atunci, a făcut un jurământ: "Cât oi trăi eu, o să am grijă de casa aia!...”. În vara anului 2003, în curtea lui Emil Părău a apărut un vecin, numit Ţic. Zice sfios:
- Milule, eu n-o să mai vin pe aici. Îi numa' buru­iană, singurătate, mi-i urât. Nu mai pot să le lucru. Nevasta mi-i bolnavă la Petroşani. N-ai vrea tu să-mi cumperi pământul şi casa?
- Da' ce să fac cu ele? a întrebat Emil, uimit de aşa propunere.
- Nu ştiu, faci şi tu... fân.
- Da' nu-i păcat să vinzi pământu' lu' moşu' tău, care-o muncit şi s-o chinuit atâta pă el? Dai tu pămân­tu' bătrânilor, măi?
- Nu ştiu, Milule, da' eu nu mai pot. Îi prea departe, tăt satu' ăsta-i numa' bălării. N-ai un vecin, cu care să te-ajuţi... Nu mai pot, zău.
- Bine măi. No, cât cei pă ele?
- Na, eu zic o sută zece milioane. Da-i cam mult, aşa-i? a zis, ridicând ochii ruşinat, temându-se de un refuz.
I-a dat 130 de milioane, "ca să fie omu' mulţumit”. Pentru 20 de hectare. I s-a părut puţin. Prea puţin, pentru 20 de hectare "din satul lui”. Decât să vină altul şi să îl cumpere? Să-şi facă nu ştiu ce hotel sau vile de vacanţă? Peisajul acela, lumea copilăriei cui rămâ­neau?... Apoi a venit altul, şi altul, şi altul... Vecinii lui îşi vindeau satul, bucată cu bucată. "N-ai vrea să iei şi de la mine, Milule?...”. Tuturor le-a dat mai mult decât cereau, zicând: "Lasă, să fie de sufletu' lu'...” Şi numea vreun bunic, ori un părinte de-al respecti­vu­lui, pe care-l ştia din copilărie. Până la urmă, a cum­părat întreg satul. Risipit pe un vârf de munte, de la un capăt la altul al privirii. A făcut rost de bani şi a luat totul. Aproape trei sute de hectare. Vreo cincizeci de gospodării cu pământuri uriaşe, atâtea câte erau în vremea copilăriei sale. Cel mai mult a cheltuit cu refa­cerea uliţelor, cu amenajarea pământurilor, a păşunilor. Tufişuri, lăstărişuri, bălării... Un efort financiar uriaş. Acum, fiecare grădină e îngrijită, iarba tunsă, aproape gazon, de parcă oamenii ar mai trăi încă acolo. În scur­tă vreme va reface şi casele, şi şurile, chiar şi pe cele din care n-a mai rămas decât vreun rest de temelie, ascuns prin hăţişuri sălbatice. Şi nu le va reface ori­cum, ci exact cum au fost înainte. Nici mai rustice, nici mai moderne. Aşa cum le-a avut omul. În felul acesta, îi va avea pe toţi alături. Emil Părău e astăzi stăpân peste un sat imens, cu păduri, ape, păşuni, grădini, case, dar mai ales cu superbele lui privelişti spre Mun­ţii Metaliferi, din Apuseni, sau spre Munţii Orăştiei, cu cetăţile dacice. Îţi trebuie, cred, vreo două-trei zile, ca să-i străbaţi toate pământurile. Cândva, până nu de mult, se numea satul Burtuca. Astăzi nu mai există pe absolut nici o hartă din lume.

Secretul lui Emil Părău

Stau în maşină alături de Emil Părău. Mergem spre satul lui, spre "secretul” lui din munţi, aşa cum îi place să spună. De ce a făcut toate astea? De ce şi-a răscum­părat întreg satul părintesc întins pe atâtea pământuri? Poate că a făcut-o şi pentru strămoşii săi? Nu zice nu. Să nu li se şteargă urmele, numele, casele... Dar a făcut-o, mărturiseşte, şi pentru sine."Da, pentru mine. Eu în locul ăla mă... încarc. Îi matca mea. Nu ştiu cum să spun. Sunt pământuri dacice, cu putere, pământuri de strămoşi. O să vedeţi... O să simţiţi, poate...”. Şi-mi mai zice că mai are şi alte vise cu pământurile acelea. O să mi le destăinuie, dar mai târziu, când ajungem...
S-a mai scris în "Formula AS” despre Emil Părău. Unul dintre cei mai apreciaţi oameni de afaceri din Valea Jiului, patronul smerit ca un copil, cunoscut mai de­grabă pentru faptele sale de binefacere, fiindcă a dat sute de locuri de muncă bine plătite oamenilor din ţinut, fiindcă ajută constant alţi aproape o mie de ne­voiaşi ce-l pomenesc în rugăciuni, fiindcă a renăscut staţiunea turistică de la Straja, în munţii Vâlcanului, ridicând acolo o mânăstire, totul numai pe banii lui. Multe se ştiu despre el. A sprijinit o mulţime de alte mânăstiri şi biserici din Oltenia sau Ţara Haţegului. Dar foarte puţini ştiu despre "nebunia” asta a lui, de a cumpăra un sat întreg fără oameni. Satul părintesc. Până să cumpere tot şi să cureţe pământurile, n-a spus nimic, nici celor din familie. Nici copiilor, nici neves­tei, ca nu cumva să-l mustre pe ce dă el banii. Până n-a fost totul gata, n-a spus. Abia apoi i-a adus pe toţi în Paradis.

Piramidele dacilor

Ne apropiem acum de "ţara” cea înaltă a lui Emil Părău. De aici, de la Ardeu, spre munţi, se simte el cel mai bine. Mă uit la chipul său - aproape tot timpul zâmbeşte, ca un flăcău, omul ăsta pur şi simplu a întinerit, n-ai zice că are mai mult de vreo 30 de ani. Îmi arată culmile, ca nişte piramide ascuţite, împădu­rite, îmi vorbeşte de daci, ca despre nişte bunici de mai ieri, îmi explică "pe viu”, de ce n-au putut fi ei cuceriţi niciodată, fiindcă trăiau pe vârfurile acestor piramide, unde îşi făceau cetăţile şi cultivau grânele. "Uitaţi-vă, Cetăţuia Ardeului: ce con perfect! Dacii i-or retezat vârful şi acolo şi-or fă­cut cetatea. Na, pe unde să urci, să-i cuce­reşti?!...”. Aşa au fost toate "conu­rile” acestea dimprejur, locuite când­va de daci, aşa sunt şi cele din satul lui: de necucerit. Emil Părău ar vrea ca satul lui să nu fie cucerit nicio­dată.
Ştie totul despre dacii de-aici. A finanţat cărţi şi cercetări, îmi arată gura unei peşteri prin care tre-ceau călare prin muntele Cetăţuii, până în partea cealaltă, sau locurile unde s-au găsit mari co­mori. Ne oprim des, el vorbeşte cu bătrânii, cu oamenii locului, toţi îl ştiu şi-l preţuiesc şi se bu­cură. Dincolo de Bal­şa, începe tărâmul satelor părăsite. Buneştiul, altă­dată mare, acum complet pustiu. Se văd casele, şu­rile năruite, superba bise­ricuţă de lemn în para­gină... Galbina, Mada, Oprişeşti, Techereu - doar câţiva locuitori. Ro­şia, chiar la poalele Bur­tucii, un sat cândva plin de oameni, acum e pus­tiu. Emil Părău a făcut un monument mare, la in­trarea în sat, cu Iisus păs­tor. "Sa­tul Roşia. Bine aţi venit. Dumnezeu să fie cu tine” scrie pe el, deşi în sat nu mai trăieşte de mult absolut ni­meni. Prin mijlocul lui trece un pârâu cu apă de cu­loare roşie.

Plimbare printre "vecini”

Dar dacă aceste aşezări goale încă mai figurează în acte, în evidenţele primăriei, satul lui Emil Părău, pur şi simplu, nu mai există.L-a înghiţit istoria, uitarea, în doar câteva zeci de ani. Însă călăuza mea îl ştie, loc cu loc, ar putea vorbi zile întregi despre fiecare casă şi istoria ei, chiar dacă din multe n-au rămas decât nişte temelii răscolite de vânt. "Uite-aco­lo, la pru­nul ăla, e Lina Trichii. De aici începe satul”, zice, păşind încet pe uliţă, contem­plând totul cu ace­eaşi melan­colie bucuroasă în priviri. "Altădată era acoperită cu paie. Lina era o fe­meie săracă, dar ajuta pe mulţi oa­meni, fără să ceară nici un ban... Da, Lina, biata de ea... Din­coace îi a lu' Cu­culeasa - Cucu ăsta o fost un om foarte bogat, slaaab, înalt, fălos... Uite ce casă faină avea, pe asta o re­fac prima, am adus şi muncitori, sunt acolo, înăuntru. Ailal­tă-i mai slăbuţă, a lu' Utan, ăsta n-avea avere, fiu-său o fugit în Ame­rica, îi ziceau «Ame­ricanu»... Aici îi a lu' Ţic Ioan, alt bogat - no uita­ţi-vă, ce casă albă, înaltă, avea. Dincolo, mai sus, îi a lu' Liţă a lu' Gherghi. Când şi-o făcut el casa, nu era drum. Totul o adus bie­tul om în spinare, cu măgarii, cu carul cu boi. Vă daţi seama?... Şi-o fost casă mare, de piatră, domnoasă. N-o puteţi vedea. Că n-o rămas decât numai câteva ziduri sparte, în pădure. Dar sunt unele din care nu mai îi decât temelia. A lui Bibăr­ţoaia, a lui Boca Adam... Temelia, atât. E trist. Dar eu le ţin minte exact, pe toate. Şi-o să le fac tot aşa cum o fost înainte. Ba o să-l aduc şi pe om acolo, sau pe co­piii lui. Să o vadă, să se bucure şi să-şi amintească...”.
Pe măsură ce emoţia creşte, Emil Părău vorbeşte cu accent tot mai puternic ardelenesc. Se întoarce cu vorbele în anii copilăriei. Venerează casele astea, de parcă ar fi toate nişte case memoriale. Povesteşte cu dragoste despre fiecare vecin, ca şi cum ar face biogra­fia unor mari personalităţi, pe care le-a cunoscut, sau chiar a unor fiinţe supraomeneşti, din alte lumi. Îmi zice de unul Adam Jurcă, care acum vreo 30-40 de ani s-a întâlnit cu un câine cu glas de om, un "moroi”, îmi arată temelia casei morarului Dionisie, zis Bogatu, pentru că într-adevăr era un om vrednic, foarte bogat, dar toţi din neamul lui au murit straniu; el însuşi, "Bogatu”, a fost ucis pentru avere, tăiat cu toporul, chiar de nevasta, fiica şi ginerele său... Apoi, casa blân­dului şi înţeleptului bătrân Ţic Ioan, care, când mer­gea cu oile în păşunat, mereu purta cu dânsul o sticlă de oţet de mere cu miere, din care le punea copiilor câte puţin în apa rece de izvor pe care-o beau, "pentru sănătate”, iar lor li se părea că apa aceea e cea mai gustoasă apă din lume...
Asta îi place lui cel mai mult: lucrurile simple. Oa­menii cu trai simplu. Pădurea, poveştile, singurătatea. Să cutreiere solitar toţi munţii ăştia, pe care-i ştie ca-n palmă. La şapte ani, mergea cu oile, trăia mai mult cu ciobanii. I-a fost dragă ciobănia, încă de mic. Aşa că acum, la ce s-a gândit Emil Părău? Dacă tot a cumpărat satul ăsta, ce-ar fi să-şi ia şi oi? Avea prea mult fân de pe munţi, sute de clăi, n-avea ce face cu el. Prin 2004, s-a dus la târg la Pui, acolo toată lumea vindea, nimeni nu cumpăra. Doar el. Şi-a luat la început vreo două sute de oi, mai mult "de drag”, la preţuri foarte mici. Acum are... patru mii! Doar o mie sunt aici, dea­­supra satului - mân­ză­rile - restul le paş­te în alte stâni de pe piscurile Retezatului. Brânza pe care a bote­zat-o "Bure­bis­ta” e una din cele mai curate şi bune din Ar­deal, iar ma­gazinul său din Lupeni nu poate face faţă cere­ri­lor. "Numai aşa poţi câştiga bani fără să ai insomnii. Doar dacă faci ceea ce-ţi pla­ce”, zice Emil Părău, la masa din faţa stânei sale, în timp ce frânge o cea­pă, o bagă în sare, apoi ia cu mâna o bucată de caş. Mân­căm balmoş, urdă, "brân­ză de caş” făcută după reţete moştenite de la daci. Înfulecăm cu pof­tă, împreună cu cei 12 cio­bani, toţi la ace­eaşi masă, şi râdem, şi ne uităm la munţi şi po­ves­tim, şi avem toată dra­gostea unii pentru alţii şi tot timpul din lu­me. Într-adevăr, avea drep­tate Emil Părău: în locul ăsta, parcă e "ce­va”. Ce­va ca o pu­tere binefăcă­toare...

O comoară: viaţa ca acum o mie de ani

Aveam să îl cunosc, spre seară, şi pe ultimul supra­vieţuitor al satului, singurul care n-a vrut nicicum să-şi părăsească pământul bătrânilor. Singurul locuitor! Un încăpăţânat, care-a ţinut morţiş să stea pe loc, să-şi "lucre glia”, în imperiul de hăţişuri şi buruieni.Aron Truţă ne aştepta în poar­tă, cu părul lui alb, ţepos, privind atent în jos, spre curba uliţei. Îi zice lui Emil Părău că "ştia” că va veni azi, deşi n-avea de unde să ştie, fiindcă nu-l anunţase nimeni, nu are telefon, ni­mic. Iar prietenul său, care nu mai fu­se­se acolo de vreo două luni, con­firmă: omul ăsta, Aron, are într-ade­văr o "putere a presimţirii”, ştiind me­reu, cu ceva vreme înainte, cine vine la dânsul, exact la ce oră, totul. Îl "simte” pe om de la distanţă, ba reu­şeşte chiar să îl şi "cheme”, cu puterea gândului său. Are 76 de ani şi e sin­gur. De multă vreme n-a coborât nici până la prăvălia din comună, de la Balşa. Zice că nu are nevoie. Pe toate le are aici. Pământul cultivat cu de toate, legume, "poame” la discreţie, lapte de la animale, pâine din cuptor, miere din stupi, ierburi de leac. E incredibil ce poţi vedea înăuntrul acestei gospodării singuratice: unelte vechi, aceleaşi ca acum mii de ani. Îşi ară pământul cu plugul de lemn, făcut de el însuşi, până-n toate încheieturile. Are foale de fierărie, o mulţime de scule rudimentare de cioplit lemnul. Şi-a făcut singur sania, carul cu roţi de lemn, îmi arată toate părţile lui, "ruda”, "loitrea”, "dricul”, "butucul”, "obia­da”, "leuca”, "proţapul”, "piscul”, zicându-mi că toate uneltele acestea-s "lăsate de la daci”, că le găseai în toate gospodăriile din satul ăsta părăsit, chiar şi acum câţiva ani, înainte ca toată lumea să plece. Iar oamenii le foloseau, zi de zi, doar pe acestea, refuzând orice-i modern...
Asta e marea comoară a lui Emil Părău. Ultimul său plan "secret”. După ce va reface aceste case, vrea să le umple cu oameni. Oameni care trebuie să se îmbrace ţărăneşte, să aibă grijă fiecare de casa lui, să ţină plugul, să cultive grâu şi porumb, să cosească fâ­nul, la fel ca altădată. Măcar pentru câteva săptămâni. Pot fi oameni de-ai locului, urmaşi ai celor care au trăit aici cândva, doar dacă-s gospodari şi vor să trăiască româneşte, la fel ca părinţii lor. Nici o pensiune sau vilă modernă nu se va face vreodată pe pământurile sale. Niciodată grătare, muzici asurzitoare. Aici, în mun­ţii lui, nimeni nu intră cu aşa ceva, oricât ar plăti. În ultima vreme, s-a gândit şi la turişti. Dar la turiştii care vor altceva, mulţi sunt înnebuniţi după asemenea locuri, unde să se poată întoarce în timp o mie de ani, la acea viaţă simplă, în armonie şi linişte, pe care poate mulţi au pierdut-o. Vor fi vecini, fiecare familie la casa ei. Vor primi câte o vacă, să aibă grijă de ea, câteva oi din turmă. Vor putea merge la clacă, la măsuratul oilor, vor putea învăţa să cosească sau să facă clăi. N-are cum să nu-ţi placă aşa ceva, crede Emil Părău, dacă intri în "armonia” vieţii unui sat. Un poet, acest "om de afaceri”. Nu-i place deloc să îi zici aşa. Ştie că nu va câştiga mulţi bani din "secretul” său, căci şi cheltuie­lile de întreţinere sunt foarte mari. Dar i-ar plăcea să vadă iarăşi satul plin. Asta e "nebunia” lui. Oameni îmbrăcaţi ţărăneşte. Fiecare la casa lui. Şi străini care, poate, vor duce-n lumea largă povestea unui biet sat românesc, dispărut, de undeva din Munţii Apuseni. Vor pleca de aici şi poate vor spune mai departe po­vestea lui Cucu, a lui Liţă a lu' Gherghi, a lui Bogatu... A lui Ţic...
***
Deocamdată, o casă deja a refăcut-o: a lui. Mă uit la cei doi prieteni vechi, cum stau pe prispă şi poves­tesc, unde a stat cutare sau cutare, care al cui a fost, cum a petrecut în viaţă, arătând cu mâna spre anumite locuri din munţi. Asta fac de fiecare dată, când apare Emil Părău în sat: stau împreună la o masă şi-ncearcă să-şi amintească, uneori până noaptea târziu, la lumina opaiţului, cum a fost cândva. Vor să scrie poate, cine ştie, un fel de istorie a satului, a fiecărei case şi familii. De aceea vorbesc: ca să nu uite. Doar ei doi, în munţi, singurii supravieţuitori ai unei lumi dispărute. Lui Aron, această preschimbare a aşezării din ultimii ani i se pare "o minune”. A fost părtaş la ea, a fost martor. "O minune”, aşa zice. Emil nu poate zice asta. O mi­nune i se pare faptul că s-a născut aici, în acest Paradis. O minune, poate, şi că cei doi băieţi ai săi, Alin şi Do­rin, au urmat tot această cale, fără ca el să-i oblige vreo­dată. Căsătoriţi, primul are 27 de ani, al doilea 26, dintr-o săptămână, jumătate stau doar pe pământul părintesc. Umblă prin păduri, dorm sub cerul liber, ştiu locurile ca-n palmă. Zic că n-ar mai pleca de aici. Co­sesc, fac fânul, muncesc braţ la braţ cu ceilalţi lucră­tori, fără ifose de copii de bani gata. Ei se ocupă şi de oi, fiindcă le place, au ciobănia în sânge, le place aceas­tă viaţă de om liber şi stăpân şi sunt convinşi că vor să aibă grijă de pământuri, mai departe. Le place. Pur şi simplu le place. Jură că nici ei, nici copiii lor, n-ar putea să înstrăineze aceşti munţi, niciodată.
Asta e, pentru Emil, cea mai mare minune şi bucurie a vieţii. Feciorii săi. În spatele casei părinteşti, este un păr enorm, care încă dă rod. Se zice despre el că ar fi cel mai mare şi mai bătrân păr din partea locului. Sute şi sute de ani. O minune a supravieţuirii. Bunicului său i-a zis străbunicul că tot aşa l-a prins. Face nişte pere mici, arămii şi dulci, cum nu mai cresc nicăieri în împrejurimi. Cele mai bune pentru pus la uscat. Când satul era plin, toţi oamenii se urcau în el şi luau pere. Le băgau în cuptor, ca să aibă pe iarnă fructe uscate. Mirosea tot satul, toamna, a pere. Mireasma aia, plutind peste case... Mireasma perelor din marele copac al lui Avram, tatăl lui Simion, bunicul lui Simion, străbunicul lui Emil, stră-străbunicul lui Alin şi Dorin Părău şi aşa mai departe, în veci.