Tatăl era pe moarte atunci, în 2002, și satul era deja pustiu, cufundat sub buruieni și hățișuri de păduri, de parcă nimeni n-ar fi trăit acolo vreodată. Coborâseră la oraș, în Lupeni. Tata lucra la mină. Nu mai apucaseră să meargă în satul acela de munte, ocupați cu treburi și griji pământești. Dar mereu vorbeau, povesteau, își aminteau împreună de clipele frumoase de-atunci. Și tot amânau să urce. "Poate săptămâna viitoare”, ziceau. Mereu săptămâna viitoare...
Dar acum, tatăl era pe moarte. Într-o zi de mai, pe când stăteau amândoi într-un balcon de bloc, bătrânul a zis cu glas mai încet, tainic parcă: "Toată munca mea îi acolo, în deal... Toată viața mea... S-o ales prafu' de tot. Îmi pare rău de toată viața mea...”. Cuvintele astea l-au cutremurat pe fiu. Bătrânul nu mai vorbise niciodată așa. Nu obișnuia să se tânguie, să spună că-i pare rău de ceva din trecut. Era un om tare, ca de stâncă. Vorbea rar, niciodată despre sine, despre trăirile lui. Nu lăsa să se vadă necazul, mai ales în prezența copiilor. Pe toate le ținea înăuntru, cu încăpățânare și demnitate. Câteva zile a stat pe gânduri fiul, acum bărbat, în vârstă de aproape 55 de ani. Ce să facă... Și-n cele din urmă, a hotărât că trebuie să urce iarăși acolo, în locul unde s-a născut.
Merele lui Dumnezeu
Cât de repede pot pune stăpânire ruina și buruiana peste un sat părăsit, peste o casă de țară nelocuită... Nimeni n-ar crede: doar câțiva ani. Iar ei fuseseră dintre ultimii care părăsiseră așezarea, fiindc-o iubeau și nu-i lăsa inima. Plus că veneau la fiecare sfârșit de săptămână, primeneau casa, curățau pomii, îngrijeau grădina... Bunicul lui nu-și lăsase casa până de curând, îndârjit să moară în ea, pe pat, privind pe fereastră munții. Acum, totul era paragină. A fost nevoie de doar cinci-șase ani de nelocuire totală... Cu greu a putut răzbi până acolo, prin spini și bălării înalte. Abia mai recunoștea drumul. Într-un târziu, a văzut Casa ieșind dintre ierburi... Gardurile căzuseră. Geamurile, sparte de vânt. Ploua prin acoperiș, zidurile erau rănite de ruină. Când a deschis ușa, s-au risipit șoarecii prin încăperi. Pe dulăpior, o lampă veche, mare, frumoasă - la lumina ei, seara, rostea bunica basme vechi și înspăimântătoare. Dar cel mai tare l-a uluit cuptorul. S-a uitat la el, din pragul ușii, ca paralizat. Un fel de panică zice că a trăit... Cuptorul spart, izbit parcă cu barosul, din loc în loc, numai găuri. Și, brusc, i-a venit în memorie mirosul de pâine. Pâinea aceea din care rupeau cu toții, împreună, la ceasul serii... "Atunci mi-am spus că nu se poate așa ceva. Când m-am uitat la cuptor, parcă mi-or dat lacrimile”, zice astăzi Emil Părău, fiul lui Simion Părău, nepotul lui Simion și strănepotul lui Avram. După numai câteva zile, a luat cu el o echipă de zidari și lucrători la pădure. Imediat au început munca. Curățat curtea, reparat gardul, schimbat acoperișul... "Hai, hai!” le zicea, mereu înfipt între ei. Noaptea dormea în aceeași cameră cu muncitorii, pe niște saltele, iar în zori, era primul care se trezea. Totul trebuia să arate la fel ca înainte. Târnațul prelung, grinzile vopsite-n cafeniu, la fel ca lemnul ușii și-al ferestrelor... A adus niște specialiști în făcut chirpiciul, "cu lut, paie, balegă de cal” și a tencuit pereții pe dinafară, întocmai cum arătau ei în vremea copilăriei. Înăuntru, lavițele, blidele, icoanele... Și mai ales cuptorul. Alb, colțuros, exact cum și-l amintea. S-a dus în cimitir, la mormântul bunicilor. Crescuseră pe el salcâmi. A curățat totul, a pus flori. Copiii lui, pe atunci mici - nu poate să uite - vopseau amândoi gardul mormântului. A înfipt cruce nouă, de piatră. După o lună-două, i-a spus tatălui său rămas în oraș: "Auzi, tată... Știi ce? N-ai vrea să dăm și noi o fugă pe la noi pe acasă?...”.
300 de hectare de fericire
Iulie, 2002. Erau mai mulți acolo, neamuri, vecini, oameni ce părăsiseră de mult satul, încă de pe vremea "industrializării” de după război. Nu se mai întorseseră de atunci niciodată. Emil Părău i-a adus, pe cheltuiala lui. Își sprijinea tatăl, ținându-l de braț, când au urcat pe uliță, prin grădină. "S-o ales prafu'... De ce m-ai adus? Mai bine să nu văd. Prafu' s-o ales...”, zicea, urcând, abia târându-și pașii. Iar când a ajuns în fața casei, "o stat un pic și-o făcut ochii mari și n-o zis nimica. Pe urmă s-o dus și o dat ocol, prin curte, prin spatele casei, o văzut pomii văruiți, totul aranjat, o altă cruce pe care am încrustat tot neamul, de la străbunici până la noi. Era scrisă și mama mea Ilina, săraca, care s-o stins în '90. S-o uitat la cruce, o citit. Pe urmă s-o dus iarăși în fața casei și iarăși s-o uitat. Cineva, un fost vecin, i-o zis: «No, ce zici, domnu' Părău?» El, care tot timpul comenta, că n-ai făcut aia, n-ai făcut aia, care nu lăuda niciodată pe nimeni direct, stătea în fața casei și se uita, cu ochii ăia mari. Nu pot să uit: mai că dădea să plângă. Tata. Un om care niciodată nu-și arăta emoțiile... Și-o zis: «Asta, cred, și lu' Dumnezeu îi place...»”.
Pe urmă, când bătrânul s-a îmbolnăvit, i-a adus mere. Le cumpăra din piață, alese, mici, "cât mai pădurețe”. I le aducea tatălui, care stătea întins pe patul de spital și îi spunea că sunt mere din livada lor, din munți. Tatăl nu mai putea mânca, trăia doar prin perfuzii. Dar lua mărul acela în palmă, îl privea și zâmbea. "Asta, cred, și lu' Dumnezeu îi place...”, a fost vorba lui, până la moarte. Iar Emil Părău crede că tatăl său a murit împăcat. De atunci, a făcut un jurământ: "Cât oi trăi eu, o să am grijă de casa aia!...”. În vara anului 2003, în curtea lui Emil Părău a apărut un vecin, numit Țic. Zice sfios:
- Milule, eu n-o să mai vin pe aici. Îi numa' buruiană, singurătate, mi-i urât. Nu mai pot să le lucru. Nevasta mi-i bolnavă la Petroșani. N-ai vrea tu să-mi cumperi pământul și casa?
- Da' ce să fac cu ele? a întrebat Emil, uimit de așa propunere.
- Nu știu, faci și tu... fân.
- Da' nu-i păcat să vinzi pământu' lu' moșu' tău, care-o muncit și s-o chinuit atâta pă el? Dai tu pământu' bătrânilor, măi?
- Nu știu, Milule, da' eu nu mai pot. Îi prea departe, tăt satu' ăsta-i numa' bălării. N-ai un vecin, cu care să te-ajuți... Nu mai pot, zău.
- Bine măi. No, cât cei pă ele?
- Na, eu zic o sută zece milioane. Da-i cam mult, așa-i? a zis, ridicând ochii rușinat, temându-se de un refuz.
I-a dat 130 de milioane, "ca să fie omu' mulțumit”. Pentru 20 de hectare. I s-a părut puțin. Prea puțin, pentru 20 de hectare "din satul lui”. Decât să vină altul și să îl cumpere? Să-și facă nu știu ce hotel sau vile de vacanță? Peisajul acela, lumea copilăriei cui rămâneau?... Apoi a venit altul, și altul, și altul... Vecinii lui își vindeau satul, bucată cu bucată. "N-ai vrea să iei și de la mine, Milule?...”. Tuturor le-a dat mai mult decât cereau, zicând: "Lasă, să fie de sufletu' lu'...” Și numea vreun bunic, ori un părinte de-al respectivului, pe care-l știa din copilărie. Până la urmă, a cumpărat întreg satul. Risipit pe un vârf de munte, de la un capăt la altul al privirii. A făcut rost de bani și a luat totul. Aproape trei sute de hectare. Vreo cincizeci de gospodării cu pământuri uriașe, atâtea câte erau în vremea copilăriei sale. Cel mai mult a cheltuit cu refacerea ulițelor, cu amenajarea pământurilor, a pășunilor. Tufișuri, lăstărișuri, bălării... Un efort financiar uriaș. Acum, fiecare grădină e îngrijită, iarba tunsă, aproape gazon, de parcă oamenii ar mai trăi încă acolo. În scurtă vreme va reface și casele, și șurile, chiar și pe cele din care n-a mai rămas decât vreun rest de temelie, ascuns prin hățișuri sălbatice. Și nu le va reface oricum, ci exact cum au fost înainte. Nici mai rustice, nici mai moderne. Așa cum le-a avut omul. În felul acesta, îi va avea pe toți alături. Emil Părău e astăzi stăpân peste un sat imens, cu păduri, ape, pășuni, grădini, case, dar mai ales cu superbele lui priveliști spre Munții Metaliferi, din Apuseni, sau spre Munții Orăștiei, cu cetățile dacice. Îți trebuie, cred, vreo două-trei zile, ca să-i străbați toate pământurile. Cândva, până nu de mult, se numea satul Burtuca. Astăzi nu mai există pe absolut nici o hartă din lume.
Secretul lui Emil Părău
Stau în mașină alături de Emil Părău. Mergem spre satul lui, spre "secretul” lui din munți, așa cum îi place să spună. De ce a făcut toate astea? De ce și-a răscumpărat întreg satul părintesc întins pe atâtea pământuri? Poate că a făcut-o și pentru strămoșii săi? Nu zice nu. Să nu li se șteargă urmele, numele, casele... Dar a făcut-o, mărturisește, și pentru sine. "Da, pentru mine. Eu în locul ăla mă... încarc. Îi matca mea. Nu știu cum să spun. Sunt pământuri dacice, cu putere, pământuri de strămoși. O să vedeți... O să simțiți, poate...”. Și-mi mai zice că mai are și alte vise cu pământurile acelea. O să mi le destăinuie, dar mai târziu, când ajungem...
S-a mai scris în "Formula AS” despre Emil Părău. Unul dintre cei mai apreciați oameni de afaceri din Valea Jiului, patronul smerit ca un copil, cunoscut mai degrabă pentru faptele sale de binefacere, fiindcă a dat sute de locuri de muncă bine plătite oamenilor din ținut, fiindcă ajută constant alți aproape o mie de nevoiași ce-l pomenesc în rugăciuni, fiindcă a renăscut stațiunea turistică de la Straja, în munții Vâlcanului, ridicând acolo o mânăstire, totul numai pe banii lui. Multe se știu despre el. A sprijinit o mulțime de alte mânăstiri și biserici din Oltenia sau Țara Hațegului. Dar foarte puțini știu despre "nebunia” asta a lui, de a cumpăra un sat întreg fără oameni. Satul părintesc. Până să cumpere tot și să curețe pământurile, n-a spus nimic, nici celor din familie. Nici copiilor, nici nevestei, ca nu cumva să-l mustre pe ce dă el banii. Până n-a fost totul gata, n-a spus. Abia apoi i-a adus pe toți în Paradis.
Piramidele dacilor
Ne apropiem acum de "țara” cea înaltă a lui Emil Părău. De aici, de la Ardeu, spre munți, se simte el cel mai bine. Mă uit la chipul său - aproape tot timpul zâmbește, ca un flăcău, omul ăsta pur și simplu a întinerit, n-ai zice că are mai mult de vreo 30 de ani. Îmi arată culmile, ca niște piramide ascuțite, împădurite, îmi vorbește de daci, ca despre niște bunici de mai ieri, îmi explică "pe viu”, de ce n-au putut fi ei cuceriți niciodată, fiindcă trăiau pe vârfurile acestor piramide, unde își făceau cetățile și cultivau grânele. "Uitați-vă, Cetățuia Ardeului: ce con perfect! Dacii i-or retezat vârful și acolo și-or făcut cetatea. Na, pe unde să urci, să-i cucerești?!...”. Așa au fost toate "conurile” acestea dimprejur, locuite cândva de daci, așa sunt și cele din satul lui: de necucerit. Emil Părău ar vrea ca satul lui să nu fie cucerit niciodată.
Știe totul despre dacii de-aici. A finanțat cărți și cercetări, îmi arată gura unei peșteri prin care tre-ceau călare prin muntele Cetățuii, până în partea cealaltă, sau locurile unde s-au găsit mari comori. Ne oprim des, el vorbește cu bătrânii, cu oamenii locului, toți îl știu și-l prețuiesc și se bucură. Dincolo de Balșa, începe tărâmul satelor părăsite. Buneștiul, altădată mare, acum complet pustiu. Se văd casele, șurile năruite, superba bisericuță de lemn în paragină... Galbina, Mada, Oprișești, Techereu - doar câțiva locuitori. Roșia, chiar la poalele Burtucii, un sat cândva plin de oameni, acum e pustiu. Emil Părău a făcut un monument mare, la intrarea în sat, cu Iisus păstor. "Satul Roșia. Bine ați venit. Dumnezeu să fie cu tine” scrie pe el, deși în sat nu mai trăiește de mult absolut nimeni. Prin mijlocul lui trece un pârâu cu apă de culoare roșie.
Plimbare printre "vecini”
Dar dacă aceste așezări goale încă mai figurează în acte, în evidențele primăriei, satul lui Emil Părău, pur și simplu, nu mai există. L-a înghițit istoria, uitarea, în doar câteva zeci de ani. Însă călăuza mea îl știe, loc cu loc, ar putea vorbi zile întregi despre fiecare casă și istoria ei, chiar dacă din multe n-au rămas decât niște temelii răscolite de vânt. "Uite-acolo, la prunul ăla, e Lina Trichii. De aici începe satul”, zice, pășind încet pe uliță, contemplând totul cu aceeași melancolie bucuroasă în priviri. "Altădată era acoperită cu paie. Lina era o femeie săracă, dar ajuta pe mulți oameni, fără să ceară nici un ban... Da, Lina, biata de ea... Dincoace îi a lu' Cuculeasa - Cucu ăsta o fost un om foarte bogat, slaaab, înalt, fălos... Uite ce casă faină avea, pe asta o refac prima, am adus și muncitori, sunt acolo, înăuntru. Ailaltă-i mai slăbuță, a lu' Utan, ăsta n-avea avere, fiu-său o fugit în America, îi ziceau «Americanu»... Aici îi a lu' Țic Ioan, alt bogat - no uitați-vă, ce casă albă, înaltă, avea. Dincolo, mai sus, îi a lu' Liță a lu' Gherghi. Când și-o făcut el casa, nu era drum. Totul o adus bietul om în spinare, cu măgarii, cu carul cu boi. Vă dați seama?... Și-o fost casă mare, de piatră, domnoasă. N-o puteți vedea. Că n-o rămas decât numai câteva ziduri sparte, în pădure. Dar sunt unele din care nu mai îi decât temelia. A lui Bibărțoaia, a lui Boca Adam... Temelia, atât. E trist. Dar eu le țin minte exact, pe toate. Și-o să le fac tot așa cum o fost înainte. Ba o să-l aduc și pe om acolo, sau pe copiii lui. Să o vadă, să se bucure și să-și amintească...”.
Pe măsură ce emoția crește, Emil Părău vorbește cu accent tot mai puternic ardelenesc. Se întoarce cu vorbele în anii copilăriei. Venerează casele astea, de parcă ar fi toate niște case memoriale. Povestește cu dragoste despre fiecare vecin, ca și cum ar face biografia unor mari personalități, pe care le-a cunoscut, sau chiar a unor ființe supraomenești, din alte lumi. Îmi zice de unul Adam Jurcă, care acum vreo 30-40 de ani s-a întâlnit cu un câine cu glas de om, un "moroi”, îmi arată temelia casei morarului Dionisie, zis Bogatu, pentru că într-adevăr era un om vrednic, foarte bogat, dar toți din neamul lui au murit straniu; el însuși, "Bogatu”, a fost ucis pentru avere, tăiat cu toporul, chiar de nevasta, fiica și ginerele său... Apoi, casa blândului și înțeleptului bătrân Țic Ioan, care, când mergea cu oile în pășunat, mereu purta cu dânsul o sticlă de oțet de mere cu miere, din care le punea copiilor câte puțin în apa rece de izvor pe care-o beau, "pentru sănătate”, iar lor li se părea că apa aceea e cea mai gustoasă apă din lume...
Asta îi place lui cel mai mult: lucrurile simple. Oamenii cu trai simplu. Pădurea, poveștile, singurătatea. Să cutreiere solitar toți munții ăștia, pe care-i știe ca-n palmă. La șapte ani, mergea cu oile, trăia mai mult cu ciobanii. I-a fost dragă ciobănia, încă de mic. Așa că acum, la ce s-a gândit Emil Părău? Dacă tot a cumpărat satul ăsta, ce-ar fi să-și ia și oi? Avea prea mult fân de pe munți, sute de clăi, n-avea ce face cu el. Prin 2004, s-a dus la târg la Pui, acolo toată lumea vindea, nimeni nu cumpăra. Doar el. Și-a luat la început vreo două sute de oi, mai mult "de drag”, la prețuri foarte mici. Acum are... patru mii! Doar o mie sunt aici, deasupra satului - mânzările - restul le paște în alte stâni de pe piscurile Retezatului. Brânza pe care a botezat-o "Burebista” e una din cele mai curate și bune din Ardeal, iar magazinul său din Lupeni nu poate face față cererilor. "Numai așa poți câștiga bani fără să ai insomnii. Doar dacă faci ceea ce-ți place”, zice Emil Părău, la masa din fața stânei sale, în timp ce frânge o ceapă, o bagă în sare, apoi ia cu mâna o bucată de caș. Mâncăm balmoș, urdă, "brânză de caș” făcută după rețete moștenite de la daci. Înfulecăm cu poftă, împreună cu cei 12 ciobani, toți la aceeași masă, și râdem, și ne uităm la munți și povestim, și avem toată dragostea unii pentru alții și tot timpul din lume. Într-adevăr, avea dreptate Emil Părău: în locul ăsta, parcă e "ceva”. Ceva ca o putere binefăcătoare...
O comoară: viața ca acum o mie de ani
Aveam să îl cunosc, spre seară, și pe ultimul supraviețuitor al satului, singurul care n-a vrut nicicum să-și părăsească pământul bătrânilor. Singurul locuitor! Un încăpățânat, care-a ținut morțiș să stea pe loc, să-și "lucre glia”, în imperiul de hățișuri și buruieni. Aron Truță ne aștepta în poartă, cu părul lui alb, țepos, privind atent în jos, spre curba uliței. Îi zice lui Emil Părău că "știa” că va veni azi, deși n-avea de unde să știe, fiindcă nu-l anunțase nimeni, nu are telefon, nimic. Iar prietenul său, care nu mai fusese acolo de vreo două luni, confirmă: omul ăsta, Aron, are într-adevăr o "putere a presimțirii”, știind mereu, cu ceva vreme înainte, cine vine la dânsul, exact la ce oră, totul. Îl "simte” pe om de la distanță, ba reușește chiar să îl și "cheme”, cu puterea gândului său. Are 76 de ani și e singur. De multă vreme n-a coborât nici până la prăvălia din comună, de la Balșa. Zice că nu are nevoie. Pe toate le are aici. Pământul cultivat cu de toate, legume, "poame” la discreție, lapte de la animale, pâine din cuptor, miere din stupi, ierburi de leac. E incredibil ce poți vedea înăuntrul acestei gospodării singuratice: unelte vechi, aceleași ca acum mii de ani. Își ară pământul cu plugul de lemn, făcut de el însuși, până-n toate încheieturile. Are foale de fierărie, o mulțime de scule rudimentare de cioplit lemnul. Și-a făcut singur sania, carul cu roți de lemn, îmi arată toate părțile lui, "ruda”, "loitrea”, "dricul”, "butucul”, "obiada”, "leuca”, "proțapul”, "piscul”, zicându-mi că toate uneltele acestea-s "lăsate de la daci”, că le găseai în toate gospodăriile din satul ăsta părăsit, chiar și acum câțiva ani, înainte ca toată lumea să plece. Iar oamenii le foloseau, zi de zi, doar pe acestea, refuzând orice-i modern...
Asta e marea comoară a lui Emil Părău. Ultimul său plan "secret”. După ce va reface aceste case, vrea să le umple cu oameni. Oameni care trebuie să se îmbrace țărănește, să aibă grijă fiecare de casa lui, să țină plugul, să cultive grâu și porumb, să cosească fânul, la fel ca altădată. Măcar pentru câteva săptămâni. Pot fi oameni de-ai locului, urmași ai celor care au trăit aici cândva, doar dacă-s gospodari și vor să trăiască românește, la fel ca părinții lor. Nici o pensiune sau vilă modernă nu se va face vreodată pe pământurile sale. Niciodată grătare, muzici asurzitoare. Aici, în munții lui, nimeni nu intră cu așa ceva, oricât ar plăti. În ultima vreme, s-a gândit și la turiști. Dar la turiștii care vor altceva, mulți sunt înnebuniți după asemenea locuri, unde să se poată întoarce în timp o mie de ani, la acea viață simplă, în armonie și liniște, pe care poate mulți au pierdut-o. Vor fi vecini, fiecare familie la casa ei. Vor primi câte o vacă, să aibă grijă de ea, câteva oi din turmă. Vor putea merge la clacă, la măsuratul oilor, vor putea învăța să cosească sau să facă clăi. N-are cum să nu-ți placă așa ceva, crede Emil Părău, dacă intri în "armonia” vieții unui sat. Un poet, acest "om de afaceri”. Nu-i place deloc să îi zici așa. Știe că nu va câștiga mulți bani din "secretul” său, căci și cheltuielile de întreținere sunt foarte mari. Dar i-ar plăcea să vadă iarăși satul plin. Asta e "nebunia” lui. Oameni îmbrăcați țărănește. Fiecare la casa lui. Și străini care, poate, vor duce-n lumea largă povestea unui biet sat românesc, dispărut, de undeva din Munții Apuseni. Vor pleca de aici și poate vor spune mai departe povestea lui Cucu, a lui Liță a lu' Gherghi, a lui Bogatu... A lui Țic...
***
Deocamdată, o casă deja a refăcut-o: a lui. Mă uit la cei doi prieteni vechi, cum stau pe prispă și povestesc, unde a stat cutare sau cutare, care al cui a fost, cum a petrecut în viață, arătând cu mâna spre anumite locuri din munți. Asta fac de fiecare dată, când apare Emil Părău în sat: stau împreună la o masă și-ncearcă să-și amintească, uneori până noaptea târziu, la lumina opaițului, cum a fost cândva. Vor să scrie poate, cine știe, un fel de istorie a satului, a fiecărei case și familii. De aceea vorbesc: ca să nu uite. Doar ei doi, în munți, singurii supraviețuitori ai unei lumi dispărute. Lui Aron, această preschimbare a așezării din ultimii ani i se pare "o minune”. A fost părtaș la ea, a fost martor. "O minune”, așa zice. Emil nu poate zice asta. O minune i se pare faptul că s-a născut aici, în acest Paradis. O minune, poate, și că cei doi băieți ai săi, Alin și Dorin, au urmat tot această cale, fără ca el să-i oblige vreodată. Căsătoriți, primul are 27 de ani, al doilea 26, dintr-o săptămână, jumătate stau doar pe pământul părintesc. Umblă prin păduri, dorm sub cerul liber, știu locurile ca-n palmă. Zic că n-ar mai pleca de aici. Cosesc, fac fânul, muncesc braț la braț cu ceilalți lucrători, fără ifose de copii de bani gata. Ei se ocupă și de oi, fiindcă le place, au ciobănia în sânge, le place această viață de om liber și stăpân și sunt convinși că vor să aibă grijă de pământuri, mai departe. Le place. Pur și simplu le place. Jură că nici ei, nici copiii lor, n-ar putea să înstrăineze acești munți, niciodată.
Asta e, pentru Emil, cea mai mare minune și bucurie a vieții. Feciorii săi. În spatele casei părintești, este un păr enorm, care încă dă rod. Se zice despre el că ar fi cel mai mare și mai bătrân păr din partea locului. Sute și sute de ani. O minune a supraviețuirii. Bunicului său i-a zis străbunicul că tot așa l-a prins. Face niște pere mici, arămii și dulci, cum nu mai cresc nicăieri în împrejurimi. Cele mai bune pentru pus la uscat. Când satul era plin, toți oamenii se urcau în el și luau pere. Le băgau în cuptor, ca să aibă pe iarnă fructe uscate. Mirosea tot satul, toamna, a pere. Mireasma aia, plutind peste case... Mireasma perelor din marele copac al lui Avram, tatăl lui Simion, bunicul lui Simion, străbunicul lui Emil, stră-străbunicul lui Alin și Dorin Părău și așa mai departe, în veci.