"Casa piticilor” de la Sasca Montană * Cum şi-a lăsat arhitecta ILEANA MAVRODIN rostul ei citadin din Canada, pentru a face case de lut în Banat *

Sasca Montană e un sat din Banatul de munte. Imediat ce intri în el, în stânga asfaltului se deschide un drum de pietricele poleite de praful unui pământ lutos. La fel ca-n poveşti, pietrele le-a presărat cineva, ca nu cumva să te pierzi prin pădure, în nopţile fără lună. Te iei după ele şi, după ce treci printre copaci înfoiaţi, dai, deodată, peste o căsuţă de turtă dulce. Ai ajuns. E "Ca­sa Verde”, a doamnei Ileana Mavrodin, o gazdă fermecătoare, a cărei viaţă seamănă cu un basm.

Chemarea locului

- Aţi părăsit Timişoara pentru Canada, plecând de la rău, la mai bine. Şi ia­tă-vă acum stabilită la Sas­ca Montană, un sat pierdut în Munţii Banatului. Ce v-a adus aici?

- Sasca Montană a apă­rut în viaţa mea absolut în­tâm­plător. În vara lui 2004, o prietenă m-a adus aici, vrând să cumpere o pro­prie­tate. Celor din Sasca le place să spună că dacă bei apă de aici, nu mai pleci niciodată! Aşa s-a întâmplat şi cu mi­ne. Aveam vreo 2000 de do­lari la mine şi am cumpărat eu terenul pus în vânzare cu 400 de dolari. Cu restul am rămas peste vară aici, cu gândul de a mă relaxa, ridicând nişte pereţi din lut. Nu mergeam atât de de­parte încât să spun că "fac o casă”; era doar un expe­riment, voiam să testez lutul ca material de construcţie, să văd ce e mit şi ce nu e din tot ce citisem prin cărţi, despre construcţiile din pământ. Dar atât de mult mi-a plăcut să pun mâna pe pământul înmuiat şi să mode­lez eu însămi pereţii, încât am renunţat la biletul de în­toarcere în Canada. Şi, uite-aşa, din una-n alta, vacanţa s-a prelungit şi-am uitat să mai plec. Între timp, mi-am dat seama că din curiozitatea asta a mea, din pasiunea de a lucra cu lutul, poate să rezulte un mod de viaţă. A venit de la sine, treptat. N-aş fi avut curajul să mă rup dintr-o dată, să las în Canada casa şi maşina şi jobul - tot traiul confortabil de-acolo, pentru care trudisem atât de mult. Când spuneam, în 2004, că nu mai suport aerul condiţionat şi aglomeraţia citadină, lumea se uita la mine şi zicea că mi s-a urât cu binele. Acum, sunt mulţi cei care gândesc la fel. S-a întâmplat să-mi placă enorm ce fac aici şi lucrurile au curs de la sine. Lumea zice: "Ce curaj!”... N-a fost nici un curaj. A fost o che­mare: o chemare existentă în mine şi care s-a întâlnit cu o chemare a locului.

- Căsuţa dvs. de lut a devenit, cu timpul, celebră. O grămada de oameni vin aici să vadă cum arată şi cum se face o construcţie din pământ. Printre vizita­tori, sunt şi mulţi studenţi de la arhitectură.

- E foarte frumos când ai senzaţia că schimbi în bine vieţile oamenilor. Studenţii sau curioşii care vin şi lucrează aici o săptămână pleacă mai optimişti. Câ­teodată, asta este cea mai mare răsplată pe care o pri­mesc şi mă bucur şi eu de bucuria lor. Apoi, e un minu­nat prilej de a cunoaşte oameni interesanţi şi de a-ţi face noi prieteni. Sunt foarte multe persoane interesate să înveţe. Am avut de la Bucureşti o mulţime de oa­meni. În general, vin la atelier persoane creative, actori, arhitecţi, dar şi tineri în jur de 30 de ani, care s-au sleit muncind în faţa calculatorului. Încerc să dau fiecărui cursant care vine aici câte un mic proiect indi­vidual, încât, privind acel colţ al casei, să-mi amintesc, şi după ce pleacă, de ei: o nişă, un stâlp, un perete de­corat sau o fereastră. Atelierul a pornit, iniţial, cu un grup de studenţi de la arhitectură, din Bucureşti şi de la Timişoara. Majoritatea celor care vin să înveţe să con­struiască cu pământ sunt iubitori de natură. În gene­ral, ponderea cursanţilor înclină însă către IT-işti şi familii tinere, care nu mai vor să-şi crească copiii la bloc şi care ar vrea mai degrabă să-şi facă o casă pe pământ, de pământ...

Şampania din peretele casei

- Ai zice că e o căsuţă din turtă dulce...

- Cei din sat îi zic "căsuţa piticilor” şi cred că au fost un pic dezamăgiţi când au auzit că "Doamna din Canada” îşi face o casă din pământ. E drept, ea pare mică, dar, de fapt, când intri, este o casă normală, are tot ce-i trebuie: un loc de gătit, pat, baie, o masă, băn­cuţă - apropo, băncuţa asta se încălzeşte cu fumurile de la sobă, care trec prin ea. Nu te-ai fi aşteptat, dar lutul nefiind un material rigid, îl poţi modela în orice fel, poţi crea tot felul de spaţii, în funcţie de nevoile şi imaginaţia ta.De pildă, lucram la partea asta de băn­cuţă, de lângă geam, şi peretele fiind încă moale (trebuie să lucrezi cu el ud, ca să-l poţi modela) când m-am aşezat să mă odihnesc puţin şi m-am sprijinit de perete, mi-am dat seama că în minutul ăla s-a imprimat forma spatelui meu în poziţia în care mi-e mie cel mai comod să stau. Aşa l-am lăsat! De-atunci, ăsta e veş­nic locul meu de pe băncuţă. Asta e fru­mu­­seţea lucrului cu lu­tul: e atât de priete­nos şi îţi re­zervă atâ­tea surprize mi­nu­nate! Cred că cei mai feri­ciţi sunt, totuşi, ne­po­ţii mei. Au fost anul tre­cut aici... S-au sim­ţit atât de bine, în­cât o să vină curând de tot înapoi!

- E minunat că o casă poate fi ceva atât de viu, o expresie atât de in­timă a celui care o con­struieşte!

- Da... Iubesc asta! Poţi să personalizezi casa într-un mod foarte orga­nic, foarte strâns legat de tine, de istoria familiei tale. De pildă, poţi direcţiona sticla goală de la şampania pe care ai băut-o când ai fost cerută de nevastă astfel încât să capteze prima rază de soare din ziua nunţii tale...Poţi să marchezi orice eveniment cu o rază de soare! Libertatea de a crea e nelimitată. De pildă, eu am făcut cărămizi din sticle goale şi am fixat una din ele în perete încât să fie pe direcţia ultimei raze de soare din ultima zi a unui atelier.

- Şi locul e foarte frumos, e retras, e sălbatic. Nera curge prin faţa casei, după ce iese din chei. E o părticică din Grădina Raiului...

- E foarte frumos aici, într-adevăr. Iarna, punem în cuptor mere, dovleac, şi când se umple camera de aro­mele astea... e ceva dintr-o poveste. Iarna mai mult gătesc, pregătesc tot felul de bunătăţi, fac pâine. Vara e altceva. Şi eu, şi natura, avem multă treabă, ea să explodeze de viaţă, eu să o explorez şi să o redescopăr altfel. Momentan, nu avem electricitate, dar nu îi simt lipsa. Există o instalaţie solară pentru micile nevoi de electricitate. Dar vara, nici ea nu e necesară: soarele răsare foarte devre­me, apune destul de târziu.

Viaţa în capsulă

- Aveţi şi experienţa ora­şului, şi pe cea a întoarcerii în natură. A însemnat asta şi o regăsire de sine? Merită să faci pasul înapoi către natură?

- Cred că m-a ajutat foar­te mult faptul că am stat în Canada, ca să pot aprecia şi iubi să trăiesc, acum, aşa. Am trăit acolo din plin societatea de consum. Celor ce visează să ajungem ca ţările "civili­zate” le spun să nu se gră­bească. Acolo, de exemplu, iarna nu ieşi deloc din casă, te trezeşti dimineaţa şi intri din locuinţă direct în garaj, din garaj direct în maşină - uşa de la garaj se deschide automat, ca şi uşa de la clădirea în care lucrezi - intri cu maşina direct în clădire, un lift te duce la biroul tău. Dacă nu ai vechime, dacă nu eşti "senior”, cum se zice acolo, biroul tău se află undeva la mijloc, şi n-ai nici măcar o fereastră pe care să-ţi arunci ochii... Lo­cul de la fereastră îl câştigi în timp! Seara, faci acelaşi drum înapoi. Poţi să nici nu ştii ce e afară ani la rând: e soare, e vânt, e cald, e frig, habar nu ai, trăieşti într-o capsulă. Eşti rupt complet de lume.Şi am avut un moment când ajunsesem, în sfârşit, la un grad mai înalt profesional şi am pri­mit şi eu un birou la fereastră. Eram în faţa geamului, unde ajungea până la mine un tei înflorit. Era primăvară... însă nu puteam să deschid fereastra, pentru că n-ai voie să deschizi geamurile, în turnu­rile alea de sticlă, un­de funcţionează non-stop climati­za­rea. Gea­murile nu se des­chid niciodată, totul este automatizat. No­rocul meu a fost că m-am întors aici, un­de am învăţat când înfloreşte păducelul, când înfloreş­te liliacul, când înfloreşte teiul, când e sezonul fructe­lor. În Canada, habar n-ai. Tot timpul găseşti de toate în magazine şi niciodată n-au gust. Poţi să-ţi dai seama când e sezonul unui fruct doar dacă eşti atent la preţ: vezi că sunt mai ieftine la raft. Altfel...

- Când auziţi, ca acum, păsările cântând afară, vă gândiţi cu compasiune la cei pe care i-aţi lăsat în Canada?

- Nu e vorba de com­pasiune. Dar îmi dau seama că trăind aici e o completă răs­turnare de valori. Ceea ce are valoare acolo n-are nici o va­loare aici, şi invers. Motivele de stres, de îngrijorare, par aşa de departe, aşa ieşite din normalitate... Acolo eşti prins într-un an­grenaj, e o fractură în­tre două lumi care sunt paralele. Observ şi în România fractura asta: tineri care se în­dreaptă către viaţa super-tehnologizată şi alţii care se întorc sau s-ar întoarce la traiul simplu din natură, dacă-i pot spune aşa, al unei vieţi rurale. Vine de la sine. Observ că se în­tâmplă acum nişte lucruri pe internet, există curentul ăsta spre natură. Nu este foarte clar în ce mod se va în­tâmpla - tinerii nu ştiu foarte clar ce să facă - dar cu siguranţă caută soluţii. Asta îmi e clar şi din întâlnirile pe care le-am avut cu cei care au venit să participe la atelierele mele.Fiecare în felul lui încearcă ceva... Un domn din Bucureşti, care a venit aici adus de un prie­ten, mi-a zis: "Eu n-am de gând să-mi fac o casă, dar e un lucru care odată s-ar putea să-mi folosească”. Trebuie să reînvăţăm să trăim în mediul ăsta. Dacă stai aici, poţi să găseşti o grămadă de lucruri care se pot mânca, dar pe care noi nu le ştim, datorită obişnuinţei de a numi "mâncare” doar ce găsim la supermarket.

- De ce este lutul un material atât de special?

- Doar lucrând cu el îţi dai seama ce putere extra­ordinară are lutul şi cât de bun este, cât de maleabil este, cât de uşor lucrezi cu el şi cum nu poţi să greşeşti (cel mai important!). Şi are rezistenţă, nu se topeşte, nu-l spală ploaia. Cu betonul, în momentul în care l-ai turnat greşit, sau a crăpat, asta este, îl iei şi-l arunci. Pe când lutul, îl amesteci cu apă, îl pui la loc şi totul e ok. Dacă eu acuma vreau să-mi fac o mică nişă, că m-am gândit să-mi ţin aici cheile, m-apuc şi dau cu apă şi modelez peretele până obţin forma pe care o vreau.În plus, casa este trainică şi deranjează foarte puţin natura. Fundaţia este din piatră şi acoperişul e chiar stratul de 20 de centimetri de pământ pe care l-am de­copertat când am pus fundaţia. Podeaua e din pământ dat cu ulei de in şi se poate curăţa ca orice gresie.

- V-aţi întors în România, aveţi o casă ca în poveşti şi un atelier de creaţie cu mulţi pasionaţi. Ca­re este cel mai mare câştig?

- Stilul de viaţă şi libertatea. Faptul că fac ceva ce-mi place foarte mult, că-mi fac programul singură. Toate astea îmi dau o satisfacţie uriaşă. Plus proiectele pe care le fac şi care sunt cu totul deosebite. Eu cred cu tărie că fiecare casă, fiecare loc, are proiectul lui, fie­care loc are casa care se potriveşte doar în locul ăla. Dacă terenul e un pic în pantă, merg şi cu casa în linia pantei. De fiecare dată urmăresc linia terenului, nu rad dealuri, ca să amenajez. Sunt atentă de unde bate vân­tul, unde e priveliştea cea mai frumoasă, ce vreau să văd, ce nu... toate, toate detaliile locului îţi cer - ca arhitect - să ţii cont de ele ca să creezi armonie.

Fotografiile autoarei