Selecţia „Formula AS”

David Gross­man, "Până la ca­pătul pământului”, traducere şi note de Ioana Petridean, Edi­tura "Polirom” (tel. 0232/21.74.40), 604 pag.

De obicei nu iau în serios textele de reclamă de pe coperta a IV-a, în care abundă superlative. Experienţa ne-a învăţat că reclama are prea puţin de a face cu valoarea reală a pro­dusului. În cazul pieţei de carte, strategia de vân­zare abuzează într-atât de epitete precum extraor­dinar, strălucit, splendid, irezistibil, încât ele au de­venit un ambalaj care poa­te înfăşura orice, de la kitsch-uri de doi bani la unicate preţioase. Numai că, în lumea noastră, a cititorilor, mai există şi comu­ni­carea dezinteresată de la om la om. Nu premiile im­portante pe care le-a luat în Germania, Franţa şi SUA scriitorul israelian David Grossman cu acest roman m-au făcut să-l citesc, ci îndemnurile unor prieteni scrii­tori care nu se entu­ziasmează uşor. Şi încă de la primele pagini le-am dat dreptate, am avut reve­laţia unui mare scriitor care mi­xează într-un mod pro­priu dualităţi precum război şi pace, iubire şi ură, bărbat şi femeie, cruzime şi bună­tate, joc politic şi inteli­genţă emo­­ţională, viaţă şi moarte. Destinele indivi­duale ale celor trei perso­naje princi­pale se intersec­tează cu destinul colectiv al israe­lie­nilor din ultimele decenii. Povestea lor începe în 1967, în timpul Răz­boiului de şase zile, când o fată, Ora, şi doi băieţi, abia ieşiţi din copilărie, se îm­prie­tenesc în spitalul unde se află inter­naţi cu febră mare, atracţia tulbure dintre ei vibrând pe linia subţire dintre coşmar şi vis frumos, dintre inconştienţă şi realitate. Îi regăsim pe toţi trei în anul 2000, tot legaţi prin sentimente complicate. Ora, deşi înclina spre Avram, s-a măritat cu Ilan şi are doi fii, Adam şi Ofer, care şi-au făcut deja serviciul militar obli­gatoriu de 3 ani, o perioadă îngrozitoare pentru părinţii israelieni, căci copiii lor trimişi în misiuni militare se află zilnic în primejdie de moarte. Cum Ilan a părăsit-o pe Ora, luându-l cu el şi pe Adam într-o călătorie prin America de Sud, iar Ofer a decis să plece voluntar pe frontul din Liban, mama lui, nemaiputând suporta anxietatea aşteptării şi presimţirea unei neno­rociri, îl ia cu sila pe Avram într-o drumeţie fără ţel prin Galileea. Ajuns neom după ce a fost ţinut ostatic şi torturat în Egipt, Avram, care se dovedeşte a fi tatăl natural al lui Ofer, îşi iese pe parcursul drumului încet-încet din prostraţie şi, punându-i întrebări Orei, încear­că să reconstituie viaţa pe care fiul lui necunoscut e în primejdie să şi-o piardă. Trebuie spus că însuşi David Grossman şi-a pierdut în 2006 un fiu de 20 de ani, ucis în ultimele ore ale războiului din Liban de o rachetă a grupării Hezbollah ce a lovit tancul în care se afla. Şi totuşi, scriitorul, ca şi Amos Oz, a continuat să fie un militant activ pentru pace în Orientul Mijlociu, pentru dialog di­plomatic şi compromis înţelept de ambele părţi, împotriva escaladării fanatismelor. Frumuseţea sfâ­şie­toare a romanului "Până la capătul pământului” - o adevărată odisee pedestră infuzată de iubire, fra­ter­nitate şi empatie pentru semeni, indiferent de re­ligie sau etnie - se datorează talentului puternic al lui David Grossman, care ştie să atingă, prin arta literară, nu­mi­torul comun al profund omenescului, astfel încât dra­mele colective şi individuale ale acelei părţi de lume să devină universale.

Samuel P. Huntington, "Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mon­dia­le”, traducere de Liana Stan, Editura Litera Internaţional (tel. 021/319.63.90), 528 pag.

Iată o carte care, din 1996, când a apărut în original în SUA, a stârnit multe valuri, a devenit celebră prin caracterul ei profetic, a născut polemici complexe şi - lucru mai rar pentru un eseu de politologie - a devenit bestseller mondial, citit şi citat mereu, în varii con­texte. Că­de­­rea comunis­mului, spre sfâr­­­şitul seco­lului XX, a stri­cat echili­brul bipolar Est-Vest, o axă în jurul căreia se confi­gurase viitorul lumii, şi a lăsat Occidentul capitalist, prosper şi democratic, mai sigur pe el şi pe propria-i vi­ziune asupra perspec­ti­ve­lor umanităţii.În plan geo­po­litic, după dispa­riţia URSS, SUA au rămas sin­­gura super­putere capabilă să impună tuturor popoa­relor mo­delul său de civilizaţie, tipul de de­mocraţie, maniera sa de res­­pectare a drepturilor omului. Fenomenul globalizării îşi are originea în în­che­ierea bătăliei între ideologiile care au dominat se­colul XX, în faptul că a triumfat raţionalitatea prag­ma­tică a capitalismului. Credinţa că lumea a scăpat de ame­ninţarea unor conflicte sânge­roa­se generate de proiecte ideologice opuse şi că glo­ba­lizarea va rezolva totul a devenit atât de mare, încât po­litologi celebri, precum Francis Fukuyama, au vor­bit cu entuziasm de "sfârşitul istoriei”, adică în­cheierea succesiunii de momente conflictuale ce au marcat în timp evo­luţia umanităţii. Au existat însă şi minţi lucide, ca­re nu s-au îmbătat cu apă rece, iar între ele e şi Sa­muel P. Huntington (1927-2008), profesor de şti­inţe politice la Harvard şi înalt demnitar în ad­mi­nistraţia americană din tim­pul preşedintelui Car­ter. Din fotoliul lui de ob­ser­vator plasat în "vârful lumii”, el a sesizat că, odată cu încheierea "răz­bo­iului rece”, polii relaţiilor conflictuale s-au schim­bat, contradicţiile între "sis­teme” transformân­du-se în opoziţii dure, ca­pabile să detoneze explozii între civilizaţii. Noua stare periculoasă nu mai este bi­polară ci multi­po­lară, în lume existând mai mul­te arii civili­za­ţionale cu propriile lor centre, mo­dele de viaţă şi viziuni asupra universului. Stin­gerea luptei ide­ologiilor le-a reactivat, le-a pus în valoare influenţa şi modalităţile de operare, excluzând posibilitatea unei globalizări după model occi­dental. Mai mult, după triumful său în răz­boiul cu comunismul, Occidentul intră în­tr-un de­clin eco­no­mic şi demografic, puterea eco­no­mică (şi, în con­secinţă, cea militară şi politică) devenind apanajul civilizaţiilor asiatice, iar puterea demografică fiind în creştere mare la civilizaţiile islamiste. În această situaţie, impunerea modelului occidental e sortită eşecului, apar "războaie de falie” şi tendinţe de raliere a ţărilor înrudite cultural în jurul unor "state nucleu”. SUA şi Europa occi­dentală reprezintă cen­trul unei civilizaţii catolice şi protestante, Rusia e nucleul civilizaţiei ortodoxe, China - al celei sinice, lumea Islamului e o ci­vi­lizaţie fără un stat central, deci fără posibilitatea de a fi controlată raţional; toate se înscriu într-o cursă a dominării lumii ce ar putea duce la un devastator "război global al civili­za­ţiilor”. De aceea, crede Huntington, ca să supravie­ţu­ias­că, Occidentul ar trebui să ajungă - prin reafirmarea de către americani a iden­tităţii lor occidentale şi ac­cep­tarea de către occidentali a unicităţii nonuniversale a ci­vilizaţiei lor - la o unitate capabilă să reziste pro­vo­că­rilor venite din partea altor ci­vilizaţii. Ce spune Huntington despre zona în care se află ţara noastră, cum a prefigurat el cu aproape două decenii în urmă că Eu­ropa unită va avea dificultăţi cu Gre­cia, România şi Bul­garia, vă las să descoperiţi sin­guri. "Scenariile” pro­puse în 1996 de politologul ame­ri­can se pot adeveri sau nu. Pentru noi, ca stat eu­ro­pean, ar fi mult mai bine să nu.

Paul Auster, "Sunset Park”, tra­du­cere de Da­niela Rogobete, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 274 pag.

Citind unul după altul noul roman al lui Siri Hustvedt, despre care am scris deja, şi cel al soţului ei, Paul Auster, comparaţia e în defa­voa­rea doamnei. Ea e o romancieră onorabilă, cum sunt destule azi în Occi­dent provenite din profesoare de literatură, a căror lume roma­nes­că de apartament se închide ca o uşă me­talică, odată cu ulti­ma pagină. Deşi lectura e an­tre­nantă, nu-ţi prea dă de gândit şi o uiţi repede. Ceea ce nu se în­tâm­plă în cazul lui Paul Auster - poet, eseist, cineast şi prolific romancier - cu o imaginaţie creatoare, o teh­nică de construcţie şi o varietate de registre capabilă să reflecte într-un eşan­tion uman America vie a unei epoci. La fel, nu e vor­ba doar de meserie, ci despre talent, în lipsa căruia tot ce se poate învăţa în ate­lierele de "scriere cre­ativă” rămâne truc de serie. Cel mai nou roman al lui Paul Auster - bun de luat şi el în vacanţă fi­indcă e în for­mat de buzunar - are ca temă Ame­rica zilelor noas­tre, cea a crizei eco­nomice şi a pră­buşirii visului de reuşită pe cre­dit, a unui ti­neret pentru care şi va­lorile fondatoare - familie, carieră, statut social, spi­rit comunitar, credinţă - s-au dis-creditat, şi-au pier­dut sensul. Personajele principale, doi bărbaţi şi două femei până în 30 de ani, sunt nişte eşuaţi ai so­cie­tăţii de consum, autoplasaţi la marginea ei, de unde se ve­de mai bine degradarea "visului american” în anii 2008-2009, când se pe­tre­ce povestea.Per­so­najul în ju­rul căruia e construită aceasta es­te Miles Heller, fiul unui edi­tor de succes şi al unei actriţe ce­lebre, divorţaţi şi având fie­care câte un alt partener, cum­­se­cade cu toţii. Fiindcă se simte vi­novat de moar­tea accidentală a unui frate vitreg, Miles, stu­dent stră­lucit, părăseşte New Yor­k-ul, trăieşte rătăcitor din mici sluj­be umile şi nu mai dă nici un semn de viaţă părin­ţilor timp de şapte ani. În 2008, când începe romanul, face parte dintr-o echipă de muncitori din Florida care se ocupă cu debara­sa­rea caselor preluate de bănci după ce locatarii nu şi-au mai putut plăti ra­tele. Singurul cu care a mai păstrat legătura din fosta lui viaţă new­yorke­ză e un fost coleg, Bing Nathan, to­boşar într-o for­maţie, ca­re-şi câştigă modest exis­tenţa reparând, în­tr-o du­ghea­nă numită "Spitalul lu­crurilor stricate”, vechi obiecte ieşite din uz - maşini de scris, jucării din anii '60 -, înrămează postere cu foşti idoli din sport, mu­zică, film. Cum Miles se în­drăgosteşte de o liceană minoră de origine cubaneză care se mută cu el şi e ameninţat cu închisoarea, e ne­voit să părăsească Flo­rida până la majoratul iubitei şi răspunde chemării lui Bing Nathan, care a ocupat ilegal o casă aban­do­nată din cartierul mărginaş new­yorkez Sunset Park. Au venit să locuiască acolo, din lipsa banilor pentru chi­rie, şi două fete: Alice, care îşi scrie teza de doc­to­rat despre America de imediat după Al Doilea Război, aşa cum apare în cărţile şi fil­me­le din 1945-47, şi Ellen, ca­re se visează pictoriţă şi vrea să de­prin­dă arta pe cont pro­priu. Toţi locatarii ilegali su­feră de prea plinul şi prea puţinul aces­tei lumi, au proiecte fără fina­litate practică, sunt fără rost, fără ambiţii, fără dorinţa de a poseda bunuri ma­teriale. Şi fiecare - nefericit în felul său. Dintre toate re­perele în care au fost educaţi, pentru ei mai con­tează doar libertatea in­divi­dua­lă, iubirea şi prietenia. Cele­lal­te personaje, din ge­ne­raţia pă­rinţilor lor, care au avut ambiţii şi au reuşit în carieră, sunt şi ele atin­se de criză, fiindcă au avut ce pierde şi sunt nostal­gice după anii buni ai tinereţii lor. Nici pen­tru ei viitorul nu există, ci doar trecutul şi clipa pre­zen­tă. În mod ironic - semni­ficativ, revine ca un refren, în mai multe capitole, filmul-cult al lui William Wyler din 1946, "Cei mai frumoşi ani ai vieţii noastre”, şi piesa ab­surdă a lui Beckett, "Zile fericite”. În capitole inti­tulate după nu­mele perso­na­jelor şi care creează un com­plex joc de oglinzi, Auster, deşi eludează di­men­siunea politică expli­ci­tă, compune un portret al Ame­ricii de azi, în care, după cum sugerează, doar relaţiile afective mai pot salva fiinţa de la disoluţie.