DOCTORUL ANIMALELOR

* La Câmpulung Muscel, necuvântătoarele au un înger păzitor: doctorul Anghel Florin Zidaru. O poveste de dragoste despre patrupezi fericiţi *

Franţi a împlinit o vârstă de patriarh. Este aproa­pe centenar după echivalarea zilelor lui în ani omeneşti, dar atunci când iese în curte, încă păşeşte tacticos prin iarba umbrită de crengile unui nuc uriaş. Se mişcă uşor, calcă atent, gata pregătit să în­tâmpine vreun posibil duşman aflat ascuns printre ier­burile înalte. Chiar dacă părul nu mai are strălucirea de altă­dată şi chiar dacă statura îi este doar la jumătate din cât era în zilele de glorie, mai păstrează încă ceva din dem­nitatea şi măreţia unui ade­vă­rat conducător de clan. Pri­vi­rea lui melancolică pare re­sem­nată, dar se în­vio­rează fu­gar şi tineresc atunci când în preajma lui apar alte vie­tăţi, fie nişte fluturi aflaţi în­tr-un dans de nuntă, fie o li­belulă ce pare ruptă dintr-un por­ţelan verzui, fie vreo rân­dunea ce săgetează aerul cu un zbor neliniştit, ori, poate, doar o frunză ce cade în cercuri largi pe pă­mânt.
Franţi e un motan despre care un doctor grăbit a crezut că ar fi trebuit să moară de­mult, atâta a fost de greu în­cercat de boală. În ochii lui cenuşii-verzui scli­peşte însă bucuria supravieţuirii ori de câte ori este luat în braţe şi mângâiat. Şi dacă ai avea răb­dare să-i asculţi "po­ves­tea” mieunată încetişor, ai în­ţelege de ce atunci când este dus la tratamente, cât ţi­ne dru­mul, toarce oa­recum mul­ţumit şi de ce, atunci când ajunge în ca­binetul doctorului care-l tratează acum, stă liniştit, aş­teptându-şi rândul după alţi pa­cienţi, ca să-l întâl­neas­că pe cel care i-a salvat viaţa.

Clinica albă

Pe o stradă liniştită din Câmpulung Muscel, for­fota începe dis-de-dimineaţă. Sala de aşteptare e deja plină, atunci când doctorul Anghel Florin Zidaru apare în uşa cabinetului, îi salută cu voce fermă pe stăpânii de ani­male şi apoi, cu glas dintr-o dată schimbat "stă de vor­bă” cu "pacienţii” care-l privesc drept în ochi, ca şi cum l-ar cunoaşte de când lumea. Pe unii îi ştie pe nu­me, şi se opreşte în dreptul lor în semn de salut, timp în care le urmăreşte atent reacţiile, alţii, aflaţi la prima vizită, tre­mură un pic speriaţi, ghemuindu-se mai bine în bra­ţele ocrotitoare ale stăpânilor. Uşa cabinetului rămâne me­reu deschisă, aşa că toţi cei aflaţi în sala de aşteptare pot să vadă ce se întâmplă pe masa de con­sultaţii: cum primeşte un motan trei, patru injecţii, cum este pansată o căţeluşă lovită, sau cum este ascultată ini­mioara unui căţel speriat. Ca un adevărat ma­es­tru de ceremonii, doc­torul se mişcă printre pa­­­cienţi, de la masă, la dulapul plin de instru­mente şi medicamente, iar siguranţa miş­­că­rilor lui se transmite şi la animale. Niciunul nu este agi­tat sau violent. În­fră­ţiţi prin suferinţă, dar şi prin aş­teptarea rân­dului la tratament, stau unii lângă alţii, fără să se atace, pisici mature, înţelepte, pisoi jucăuşi, dulăi ciobăneşti şi căţeluşi ca­re pot încăpea într-un buzunar.Cu aceeaşi siguranţă cu care îşi urmăreşte pa­cienţii, doctorul a răspuns şi la întrebările noastre, fără să-şi întrerupă consultaţiile, ori drumurile de la dulapul cu medi­ca­mente la masa de tratamente:
- Cum am ajuns la medicina vete­rinară, de ce am ales această meserie? Nu e greu să vă răs­pund, pentru că, de când mă ştiu, am trăit în gospo­dării în care se găseau întotdeauna multe animale. Am copilărit aici, în Câmpulung, şi într-un sat din apro­pie­re, şi am învăţat de mic multe despre viaţa ani­malelor, despre obiceiurile şi comporta­mentul lor, despre felul în care trebuie în­grijite. Mieii au fost dragostea mea în copilărie. Părinţii mei ţineau mereu câte doi, trei mieluţi acasă, în fiecare vară, de dragul meu. Am avut mereu animale mici în preajmă, aşa cum se puteau găsi în orice gospodărie de oraş cum era Câmpulungul mai demult. Şi iepurii erau în sarcina mea, şi porum­beii. Am învăţat de la cei mai bătrâni cum să-i hră­nesc şi cum să mă port cu ei. Ani­male mai mari am în­tâlnit la Po­ienari şi la Jugur, sate în care am petrecut mult timp, cât am fost copil. Aşa că, la vremea liceului şi a admi­terii la facultate, eram ho­tărât deja să aleg ceva care să mă ajute să ră­mân cât mai mult şi cât mai aproape de natură. Am ezi­tat între sil­vi­cultură şi me­dicina ve­terinară, am pus în balanţă posibilele realizări şi am ales până la urmă me­dicina. Iar la terminarea fa­cul­tăţii, am avut bucuria să primesc repartiţie tot aici, în Câm­pulung. Din 1995, am des­chis acest cabinet par­ticu­lar, care, aşa cum ve­deţi, este mereu plin de pa­cienţi ne­cuvântători.

"Românii sunt mari iubitori de animale”

- Se spune că românii sunt foarte legaţi de ani­malele lor.

- În mod sigur! În alte ţări pe unde am avut prilejul să ajung am observat că lucrurile stau în mod diferit. De multe ori, proprietarul este mai pragmatic, îşi face un calcul: cât mă costă animalul ăsta, cât mă costă tra­tamentul pentru el, apoi îşi face o evaluare şi, dacă tra­tamentul este prea costisitor, renunţă la el, iar animalul este eutanasiat. La noi lucrurile stau altfel, românii sunt mari iubitori de animale şi se despart greu de ele, chiar dacă acestea sunt grav bolnave, încearcă să facă tot ce pot pentru a le salva. Cel puţin în zona aceasta de munte, oamenii şi-au clădit toată viaţa pornind de la animale. Dacă stai de vorbă cu ei, tot la a doua vorbă o să-ţi pomenească de mioarele lor, de văcuţa cea bună de lapte sau de câinele cel viteaz.
În zona de câmpie, am văzut că oamenii sunt mai detaşaţi, nu au această legătură puternică cu animalele din gospodărie. Poate din cauza sărăciei, poate din lipsa banilor, poate din lipsa de încredere într-un medic bun. În Dobrogea, de exemplu, pe unde am fost, am văzut că dacă li s-a îmbolnăvit un animal, gata, îl taie şi iau altul în loc, fără prea multă vorbă. Pe când aici, în zona aceasta a Câmpulungului, lumea chiar se chinuie să întreţină şi să trateze animalele. Poienarii şi Jugur sunt două sate bogate în animale, cu oameni harnici, destupaţi la minte, care ştiu cum să acţioneze în caz de urgenţe, când animalele se îmbolnăvesc. Chiar şi atunci când le spun că nu mai sunt şanse, mă roagă să mai încerc ceva, să fac tot ce pot şi tot ce ştiu eu ca să-i ajut. Mă duc şi în satele din jur pentru tratamente, dar prefer să lucrez aici la cabinet, pentru că e plină mereu sala de aşteptare a clinicii. Aici, în cabinet, se face medicină adevă­rată, pot să fac analize, evaluări, tratamentele cele mai potrivite.

- În atâţia ani de când lucraţi ca medic veterinar, aţi întâlnit, cu siguranţă, situaţii deo­se­bite, aţi avut parte de mo­mente care v-au rămas în minte?

- Zilnic, am parte de fel de fel de întâmplări cu oameni şi cu animale, unele hazlii, altele triste. Sunt animale care te ac­ceptă de la început, altele, nu. Trebuie să ştii, în pri­mul rând, cum să te apro­pii, cum să sta­bileşti o punte de comunicare cu ele. Pisica, vaca, iepu­rele, pa­pagalul, câinele, orica­re animal care se prezintă la tratament trebuie să înţeleagă ce vrei să le faci şi, mai ales, trebuie să înţeleagă că vrei să le faci un bine. Câi­nele şi calul rămân cele mai inteligente animale, ele pricep mai repede decât altele rostul tău pe lângă ele şi sunt şi cele care devin mai cooperante atunci când în­cepi un tratament.

"Mulţi oameni găsesc la animale afecţiunea pe care nu o au lângă semenii lor”

- Nu suntem oare prea posesivi atunci când luăm un animal şi-l „arestăm” într-un apartament de bloc, schimbându-i viaţa şi obiceiurile după modul nostru de trai?

- Nu în toate cazurile. Animalele aşa-numite de com­panie au prin adopţie o viaţă asigurată, linişte, hra­nă potrivită. Cele mai multe greşeli, în cazul acestor animale, vin din alimentaţie. Pe piaţă există produse multe, variate, şi sunt discuţii interminabile, chiar între medicii veterinari, despre cele care ar fi mai potrivite, pentru că cele mai multe dintre ele pot provoca boli de piele, autoimune, tulburări digestive.Este bine ca animalele să fie obişnuite să mănânce natural, carne provenită din gospodării, nu salam şi parizer, nu meze­luri cumpărate din prăvălie. O grijă specială se cere în cazul animalelor în vârstă, la care pot să apară des pro­bleme renale, mai ales. Şi sterilizarea, pe care eu o re­comand în cazul animalelor de companie, presupune o îngrijire mai specială. Animalele sterilizate sunt pre­dispuse la îngrăşare, şi mulţi proprietari se bucură să-şi vadă animăluţele luând proporţii de uriaş, dar aceasta este în defavoarea sănătăţii lor.
Şi animalele mari cer o îngrijire deosebită în anu­mite situaţii. Am avut la tratament, în perioada Cră­ciunului, un cal foarte valoros (avea peste 700 kg şi fu­sese cumpărat cu vreo optzeci de milioane), cu o boală rară, pe care o fac de obicei caii de rasă. O miopatie. A fost adus cam târziu la tratament şi, până la urmă, n-a scăpat. În primele zile, stăpânul lui era disperat, tremura tot când vorbea de cal, părea în stare de orice pentru a-şi salva animalul. Nu i-am dat speranţe, pentru că de la început am înţeles care va fi finalul. Apoi, după o săptă­mână de tratamente, a realizat ce se întâmplă, a devenit un pic mai resemnat şi a înţeles că nu mai sunt şanse. Poate că dacă animalul ar fi murit în prima zi, ar fi simţit mai dureros şocul, aşa a avut timp să se obiş­nuiască cu cele întâmplate.

- Aşadar, dumneavoastră trataţi şi animalele şi aveţi grijă şi de stăpânii lor?

- Da, de multe ori s-a întâmplat să cadă leşinat stăpânul când am vaccinat căţelul. Am avut o doamnă cu o mâţă ce a trebuit operată. De emoţie, doamnei i s-a făcut rău şi a trebuit aproape o oră să ne îngrijim de ea, să o readucem la o stare bună, i-am dat apă, miere, ca să-şi revină. A durat mai mult s-o îngrijim pe ea, decât operaţia pisicuţei. De aici poţi să înţelegi că sunt unii oameni foarte legaţi de prietenii lor, animalele, şi că, din păcate sau din fericire, depinde cum o iei, au găsit la ani­male ceea ce n-au întâlnit în lumea oa­menilor, acea co­municare care trece dincolo de cuvinte.
Aseară, pe la ora unsprezece mă întorceam acasă de la o intervenţie dintr-un sat de lângă Câmpulung şi m-a su­nat soţia mea să-mi spună să mă grăbesc pentru că nişte romi m-au căutat disperaţi să le tratez calul. Ani­malul căzuse în mijlocul drumului, se tăvălea de durere, iar ei, cum îi ştiţi, ţipau şi-şi smulgeau părul din cap, re­acţionau zgomotos, după cum le e felul. Am ajuns la timp, i-am liniştit mai întâi pe ei, ca să pot ajuta apoi ani­malul. Şi, în final, recunoştinţa lor a fost la fel de zgo­motoasă...

- Se spune, de multe ori, că medicii veterinari au un comportament mult mai cald, mai apropiat de pa­cienţi, mai plin de compasiune, decât se întâmplă în cazul medicilor umani. Cum comentaţi acest lucru?

- Diferenţa e una singură şi vine din faptul că noi, medicii veterinari, ne-am privatizat aproape în între­gime, spre deosebire de medicina umană, în care s-au mai păstrat şi perpetuat practicile vechi, ale sistemului de stat. Eu, ca medic privat, mă port frumos şi cu ani­malul, şi cu stăpânul. Înţeleg că, dacă nu mă port aşa, îi pierd de clienţi. Trebuie să am compasiune faţă de ei, pentru că dacă nu le pot înţelege suferinţa, nici nu pot trata ca lumea. Iar tratamentul meu trebuie să fie im­pe­cabil, căci pe stăpânul unui animal bolnav nu-l inte­resează decât să-şi vadă animalul salvat şi sănătos. Nu există aici jumătăţi de măsură. Iar dacă văd că omul e în stare de orice pentru a-şi salva animalul bolnav, să-şi prăpădească banii, nopţile, sănătatea, eu trebuie să am o vorbă bună şi pentru el.Aşa poţi să fii sigur că se va întoarce şi te va căuta ori de câte ori va avea probleme cu animalele lui. Trebuie, mai ales, să-i spui omului şi să-i explici pe înţelesul lui diagnosticul, boala. În me­dicina umană, încă nu s-a ajuns la acest elementar com­por­tament prin care medicul să-ţi spună clar diag­nos­ticul şi să-ţi facă o evaluare a bolii, să te lămurească des­pre toate căile şi soluţiile de tratare, indiferent de starea ta socială. Să-ţi explice riscurile acestor metode de tratament. Este nevoie să-i dai omului toate varian­tele de tratament pentru animalul lui, pentru ca el să pri­ceapă situaţia în care se află, indiferent dacă el este să­rac sau bogat. Dar este foarte important ca tu, ca medic, să-i prezinţi, în primul rând, şi să susţii cea mai bună va­riantă. Eu le spun stăpânilor de animale tot timpul, de la început, care este soluţia pe care şi eu aş alege-o dacă ar fi bolnav animalul meu.

O meserie provocatoare

- Care sunt calităţile care îl ajută pe un medic ve­terinar să-şi facă meseria bine?

- Medicina veterinară este frumoasă, incitantă, pro­vocatoare. Trebuie să i te dedici aproape în totali­tate. În primul rând, trebuie să fii sănătos, să ai condiţie fizică bună, pentru că dacă nu te mişti rapid pe lângă animal, te poate muşca, te poate lovi. Apoi, trebuie să fii echilibrat, să fii liniştit, să fii atent şi la stăpân, şi la animal. Cele mai multe dintre animale, cam optzeci la sută, acceptă tratamentul, dacă ştii cum să te apropii de ele. De asta e important să vorbeşti cu stăpânul lor, ca să-ţi spună câte ceva despre animal, dacă e agre­siv, dacă dă cu pi­cio­rul, dacă e cuminte. E im­portant să-i spui anima­lu­lui pe nume, acesta e deja un atu, care te ajută să te apropii de el. E bine să-l observi mai întâi o vreme, să stai în preajma lui, ca să te vadă şi abia apoi să începi tratamentul.Ani­ma­lului trebuie să-i dai im­presia că eşti sigur pe tine, că ştii ce faci, să nu eziţi, să fii ferm, dar calm. Un animal care e speriat trebuie întâi liniştit, e bine să te apropii de el, să-l com­pă­ti­meşti în suferinţa lui, prin gesturi blânde, prin mân­gâiere. Poţi să cu­noşti un animal şi după fe­lul în care te priveşte. Un animal care se uită drept în ochii tăi are încredere în tine, în vreme ce unul care se uită la mâi­nile tale e speriat, e neliniştit, se pre­gă­teşte să te atace. În me­se­ria asta nu poţi porni cu gândul că vei lucra 8 ore într-o zi şi gata, s-a încheiat ziua de mun­că, pentru că, uneori, ziua de mun­că în­seam­nă şapte­sprezece, opt­spre­zece sau chiar do­uăzeci de ore. Când crezi că s-a încheiat, îţi vine omul la uşă cu un animal bolnav, sau te cheamă cine ştie unde, la câţi kilometri, la o vacă sau la un cal lovit. Poţi să stai fără să te duci? Nu! Sărbătoarea unui doc­tor veterinar, dar şi a stăpânului de ani­male, este atunci când ani­ma­lele pe care le-a tra­tat sunt să­nă­toa­se.

- Aţi învăţat ceva de la animale, de atâ­ţia ani de când le tra­taţi?

- Tot timpul învăţ de la ele. Ele se apără, îşi apără integri­tatea fi­zică, dar sunt şi iubi­toa­re, dezinteresat. Du­pă două ture de tra­ta­ment, te recunosc deja, ştiu că le vrei binele, că le ajuţi. Une­le încep să se joace cu tine, de cum vin la cabinet, poate şi ca să-şi în­vin­gă tea­ma. Trebuie să abordezi fiecare ani­mal în func­ţie de starea în care se află. E bine să te joci cu ele, să le bagi în sea­mă, să le vorbeşti, să le mângâi. Am nişte căţei în trata­ment pe care nu-i pot trata până când nu mă joc mai întâi cu ei. Şi tot de la ele, de la animale, am învăţat să mă uit direct în ochii oamenilor cu care stau de vorbă.

- Dincolo de tot ceea ce mi-aţi spus, înţeleg că me­seria aceasta nu se poate practica şi trăi cu ade­vă­rat decât atunci când ai o mare dragoste fa­ţă de ne­cu­vântătoare.

- Sunt foarte bucu­ros să re­cu­nosc încă o dată acest lucru, care a fost de fapt şi motivul pentru care am ales medicina veterinară în de­fa­voarea silvicul­tu­rii. Îmi plac cel mai mult oile, iu­besc câi­nii, caii, n-aş putea trăi în­tr-o lume fără ani­male. Ar fi ca şi cum aş trăi într-un de­şert. Una dintre fetele mele este studentă în anul doi la Fa­cul­tatea de medicină veterinară. N-am vrut acest lucru, n-am fost de acord la în­ceput, dar pe de altă parte, trebuie să re­cunosc că mă mul­ţu­meşte alege­rea ei prin faptul că duce mai de­parte o pasiune de fa­mi­lie. Pentru o fată e grea mese­ria asta, dar cât a fost co­pil, s-a ţi­nut me­reu după mine la trata­mente, m-a asis­tat chiar la operaţii, a văzut ce în­seam­nă să fii medicul ani­malelor. Îi va fi mai greu cu animalele mari, dar sunt sigur că mă urmează în meserie, pen­tru că iubeşte şi ea foarte mult anima­le­le, şi-atunci va şti să treacă peste orice pie­dici.

- Aţi văzut în ochii animalelor recunoştinţa, mul­ţumirea pentru că le-aţi tratat?

- Da, dar trebuie să ai ochi format pentru aceas­ta. Animalele au toată ga­ma de stări şi senti­men­te pe care le avem şi noi, oamenii. Chiar şi banalul porc, pe care unii îl des­con­sideră, este printre cele mai inteligente animale şi are o memorie impre­sio­nantă. Te ţine minte dacă i-ai făcut un tratament şi reacţionează dacă te vede iar, deşi e cel mai puţin do­­­mesticit animal din curte. Dacă te uiţi cu aten­ţie la animale, poţi să vezi şi lacrimile din ochii lor, dar, repet, trebuie să ai ochi pen­tru aceasta. Chiar şi Franţi, motanul care a fost prin­­tre pacienţii de as­tăzi, Piticul, cum îi spun eu, pen­tru că e mai slab acum din cauza bătrâneţii şi a bolii, du­pă câteva şedinţe, se supunea fără împotrivire trata­mentului. Mă ac­cepta în preajma lui, pentru că simţea că-i fac un pic de rău, că-l înţep, ca să-i fac bine, de fapt. Iar când am citit în ochii lui, nu resem­nare, ci mai degrabă răb­dare înţeleaptă şi chiar un fel de în­găduinţă superioară faţă de ceea ce se întâmpla în jurul lui, am înţeles că este pe calea cea bună şi că este salvat.