ION CRISTOIU - "Sunt născut gazetar”

* A revoluţionat jurnalismul românesc cu primele mari publicaţii de presă din România postdecembristă. Flerul lui înnăscut de gazetar i-a adus nu doar tiraje ameţitoare, ci şi o notorietate greu de egalat. Jurnalist de şcoală veche, curajos în declaraţii şi adesea controversat, şi-a păstrat libertatea de a se situa mereu în răspăr cu restul presei. Editorialele pe care le semnează şi analizele politice de pe micul ecran au făcut din el un personaj de linia întâi *

"Şcoala de lectură la coada vacii”

- Sunteţi un obişnuit al platourilor de televiziune. Românilor le-aţi devenit o figură mai mult decât familiară. Foarte puţină lume ştie însă ce se ascunde în spatele jurnalistului Ion Cristoiu. Unde v-aţi pe­trecut copilăria?

- M-am născut în Găgeşti, în Vrancea. Ca fiu de ţă­ran, am dus-o greu. Mi-am făcut şcoala de lectură la coa­da vacii, cu cărţi şi ziare împrumutate de la biblio­teca comunală. De la bunicul din partea mamei moş­te­nesc pofta de muncă şi o mare încăpăţânare. În co­pilărie, de pildă, trebuia să trec peste apă, la Clipiceşti, dar eram cu bicicleta şi Putna era mare. Am luat-o cu bicicleta direct prin apă. Am zis că mai degrabă mor, decât să mă întorc doi kilometri până la pod. Şi acum mă mai apucă uneori o patimă din asta şi atunci iau brusc câte o decizie care îmi schimbă viaţa. O fi ceva şi de la zodie. Sunt Scorpion, ca preşedintele Băsescu, de aia îl înţeleg foarte bine. Orgo­lios, chiar vanitos, în­că­păţânat, uşor de cucerit cu vorba bună, de­vin în schimb primejdios când ci­neva îmi pune la încercare or­goliul. Dacă cineva mă ame­ninţă, mor cu el de gât. Tot de la bu­ni­cul moşte­nesc şi conştiinţa lu­crului bine făcut. Daţi-mi o ga­zetă de perete, şi pe aia o fac cu se­riozitate!

- Când v-aţi dat seama că vreţi să deveniţi jur­nalist?

- Am avut de mic ambiţia nu­melui publicat. Eram obsedat de asta. În liceu mi s-a publicat un re­bus. Am fost foarte încântat să văd scris în revistă "Ion Cristoiu, elev, Panciu”. În timp, pasiunea pentru apariţia numelui s-a transformat în dorinţa de a deveni scriitor. Am debutat în "Luceafărul” cu o proză, dar până la urmă, m-a copleşit ga­ze­tăria. Am vrut să devin colaboratorul "Vieţii Stu­denţeşti”. Am fost, şi nu era nicio fericire. Am vrut să fiu şef de subredacţie, nici asta nu era cine ştie ce. Apoi am vrut să fiu redactor, redactor şef, în­tr-un final am vrut să am propria mea gazetă. De fie­care dată, îndeplinindu-mi obsesia, am consumat şi bucu­ria pe care o promitea.

- De aceea v-aţi abandonat "copiii”? Aţi ridicat de la zero foarte multe publicaţii. Aţi fi putut să le mai păstoriţi o vreme.

- Am făcut cincisprezece gazete la viaţa mea. În marea majoritate, nu le-am abandonat eu, ci m-au dat alţii afară. Eu n-am fost niciodată patron. Nici chiar la "Evenimentul Zilei”. Eram doar acţionar. Exista mereu o schemă cu care în timp mă obişnuisem. La început, patronul era foarte încântat, vânzările mergeau, apoi începea să facă presiuni, deveneam incomod. Eu n-am aşteptat niciodată să mi se spună să plec. Am simţit singur, după micile schimbări de atitu­dine. Cel mai dificil era că trebuia să abandonez şi echi­pele, se lăsa cu lacrimi şi milogeli să rămân. Ca să evit asta, mă învăţasem să port cu mine în orice moment o servietă, ca să-mi pot lua lucru­rile repede. De la "Realitatea TV” am plecat noap­tea, la ora 2. După încheierea progra­mului, i-am anunţat pe toţi că ne vedem la şedinţa de a doua zi, dar n-am mai venit. Mai e însă şi alt­ceva. Mă plictisesc după o vreme, nu pot trăi cu o singură linie în viaţă. Şi când merg la bibliotecă să lucrez, nu scriu niciodată la acelaşi proiect. Scriu şi proză, scriu şi eseu, şi note de călătorie, şi editorial. Mă dispersez, trebuie să alternez. Azi, dacă mi s-ar mai propune să fac o gazetă, n-aş accepta decât contract pe şase luni. După ce-o pun pe picioare, intru într-o anumită rutină şi nu-mi mai place.

- Aveţi o nevoie permanentă de ceva nou...

- Probabil de aia îmi şi place gazetăria, fiind­că aduce mereu ceva nou. Sunt născut ga­zetar, am un instinct al informaţiilor chiar şi când nu fac gazetărie. Simt evenimentul, simt ştirea şi senzaţionalul. Dar cred foarte tare şi în destin. Un des­tin care îţi dovedeşte că lucruri aparent negative sunt de fapt favorabile vieţii tale, un destin ca­re-ţi face ordine în viaţă când tu singur nu eşti ca­pa­bil. Ce-ar fi fost da­că nu plecam de la "Eve­ni­mentul Zilei” în februarie 1997? Aş fi devenit un jurnalist pră­fuit, ruginit, aş fi plic­tisit generaţii întregi. A doua zi du­pă ce am ple­cat nu-mi venea să cred că există în jur na­tură. Mi-au trebuit trei zile să mă clătesc de ştiri şi să redescopăr liniştea. De aia, sunt mereu pregătit să schimb macazul.

"Nu suport nedreptatea făţişă”

- După ce în 2005 i-aţi luat vehement apă­rarea lui Adrian Năstase, aţi şocat a­cum o parte a opi­niei pu­blice, situân­du-vă făţiş de partea pre­şedintelui Bă­ses­cu. Cum vă justificaţi tre­cerile dintr-o bar­că în alta, ca jur­na­list de opi­nie? Ce anume hotă­răşte punc­­tul de vedere pe care îl îmbră­ţişaţi?

- E un instinct de răspăr şi o reacţie la atotputernicia în presă. Nu suport nedreptatea făţişă, simt nevoia să sar în apărarea celui care e sub vremi. Când, în anii '90, presa era în majoritate de partea lui Iliescu, l-am cri­ticat pe Iliescu. După 1996, pre­sa a trecut de partea lui Cons­tantinescu.Deşi îl sprijinisem să ajungă la putere, i-am devenit adversar când mi s-a părut că, brusc, Opoziţia e călcată în pi­cioare. Între 2005 şi 2009, l-am atacat constant pe Băsescu, deşi toată presa îi era fa­vorabilă. Acum, simţind că e vic­timă, am trecut să-i iau apărarea. Lumea crede că am devenit "băsist”. N-am devenit, dar nu sunt de acord cu golăniile ăstora. Chiar aşa prost încât să nu văd că a fost o lovitură de stat nu pot fi. Mai ales la vârsta mea. Şi mai e ceva. În demo­craţie trebuie să existe cenzura consensului. Există mo­mente în viaţa politică a fiecărui popor când o anumită părere despre un personaj prinde rădăcini, devine un consens mediatic, şi nimeni n-o mai pune sub semnul îndoielii. Eu am o natură polemică, nu suport consensul absolut, simt nevoia să readuc ideea de nuanţă. Chiar şi în cazul unui om care a comis o infracţiune evidentă, po­negrirea lui nu-mi convine. Sunt împotriva exa­ge­ră­rii care duce la simplificarea personajului, la dia­boli­zarea lui.

- Faptul că vă schimbaţi atât de uşor punctele de vedere nu vă face mai puţin credibil şi vulnerabil pre­siunilor? Nu a încercat nimeni să vă cumpere ni­ciodată?

- Eu cred în punctele de vedere pe care le adopt. Le schimb pentru că vreau eu, nu pentru că mi-a zis partidul. Talent n-ar putea să-mi dea, nici sănătate, nici viaţă lungă. Cu ce să mă cumpere?

- Cu bani, de exemplu.

- N-am ce să fac cu ei. Am o sumă suficientă cât să trăiesc normal, să-mi îngădui să cumpăr cărţi bune şi să călătoresc din când în când în străinătate. Nu-mi place să trăiesc pe picior ma­re. Am un şofer care-mi cară căr­ţile, deşi de foarte multe ori prefer să traversez singur par­cul, spre casă, cu sacoşele. Ies rar la evenimente şi nu-mi place să mă lase şoferul la scară. Prefer să mă lase mai departe şi să ajung pe jos. Am aflat de lideri de opinie care sunt multimilionari făcând afaceri şi m-a mirat. M-au întrebat: "Păi, dvs. de ce scrieţi cărţi?”. "Păi, uite aşa, eu vreau să scriu cât mai multe cărţi!”. Nu trăiesc în lux. Cumpăr numai ceea ce-mi este util lu­crului meu, imprimantă performantă, GPS, computer etc. Ştiu că se spune că sunt plătit ca să scriu. Ca şi cum aş avea mereu în spate un politician gata să-mi dea pes­te mână. E o teză oarecum cre­di­bilă... Însă nu mă mai supără, e greu să o con­tra­carez. Ce-aş mai putea eu să spun în faţa plutonului de execuţie, decât că, din 1990, n-am avut nici o funcţie la Guvern, nici măcar portar n-am fost? N-am lucrat în televiziunea de stat, nici în radioul de stat, n-am profitat de niciun regim. Deşi am contribuit de multe ori prin ceea ce am scris la insta­larea sau la mazilirea cuiva, niciodată n-am cerut şi n-am acceptat nimic după, fiindcă mi s-ar fi părut o ne­gustorie necinstită.

"Sunt dependent doar de muncă. E un drog”

- Jurnalismul bine făcut înseamnă putere şi in­fluenţă. N-aţi devenit dependent de ele?

- Am avut şi asta. E de-a tinereţii! N-o mai am. Nu uitaţi, fac presă din 1968! Majoritatea jurnaliştilor de azi nici nu erau născuţi. Sunt dependent doar de muncă. E un drog. Chiar îmi place să muncesc. În puterea pre­sei nu mai cred. Am condus "Evenimentul Zilei”, care era cel mai puternic ziar al momentului, am consumat vanitatea de a conduce un ziar cu influenţă, de a fi unul din jurnaliştii puternici. Şi n-am fost mai fericit!

- E o oboseală care se instalează cu anii, sau chiar nu mai credeţi că jurnalismul poate schimba lumea?

- Jurnalismul poate schimba ceva, doar dacă ins­tituţia la care lucrezi este foarte puternică, un trust uriaş de presă, care te susţine şi te face şi pe tine un jurnalist puternic. În România nu avem aşa ceva. Avem prea multe televiziuni de ştiri, în consecinţă, niciuna nu e suficient de puternică. Nu cred că un ziar, dacă des­coperă un mare scandal despre un politician, îl şi poate debarca. Dacă colegii lui politicieni nu vor s-o facă, nu se va întâmpla nimic. Aşa cum există şi cazul invers, când chiar colegii lui vor să-l lichideze, şi atunci trimit ei un dosar la presă ca să se justifice. Nu cred în puterea presei din România. Nu poate manipula pe nimeni. Cel mai adesea suntem noi, jurnaliştii, manipulaţi de ci­ti­tori. Ei nu ci­tesc ca să se informeze, ci îşi ca­ută jus­ti­ficări propriilor lor opi­nii.

"Gloria e uriaşă, dar trece”

- Trăim un moment în care a vorbi despre liber­tatea presei în România devine din ce în ce mai ab­surd. Cum vedeţi dvs. lucrurile?

- Cu cât presa depinde mai pu­ţin de bani, cu atât e mai li­be­ră. Televiziunile noastre însă de­pind de pu­bli­citatea de stat, au cos­turi enorme, deci sunt în ma­re parte aservite. S-a ajuns la situaţia tristă în care nu mai avem în România mari trusturi de presă internaţionale. S-au retras, fiindcă au avut o concurenţă neloială din partea mogulilor. Ceea ce n-au prevăzut politicienii e că jur­na­lismul se va dezvolta pe internet, unde va fi o voce liberă. Eu deja nu mai citesc niciun cotidian pe hârtie.

- Are şi jurnalismul compromisurile lui?

- Compromisurile vin atunci când constaţi că ăla pe care îl desfiinţezi în scris e şi el om. Eu sunt foarte se­ver atunci când nu cunosc personajul. De exemplu, des­pre Elena Udrea, cât a fost la Cotroceni, am scris cele mai dure pamflete. Când a fost debarcată, mi s-a pă­rut o făcătură, o nedreptate. Am invitat-o într-o emi­siune. Cunoscând-o, mi s-a părut de treabă, m-a în­muiat. Dacă mă enerva, probabil îmi devenea duşman. La fel cu Elena Băsescu. Am invitat-o în emisiune şi mi s-a părut foarte bună. O fată de mare bun simţ. E o slă­biciune de scriitor. De aia, sfatul meu pentru tinerii gazetari e să nu se tutuiască cu nimeni din politică şi să nu se apropie de nimeni.

- Dar bucurii?

- Bucuriile meseriei sunt înşelătoare. Ele există după fiecare emisiune care a ieşit bine. Eşti bucuros o vreme, te uiţi la rating, la accesări, dar după un an nu-ţi mai aminteşti nimic din perioada aceea, ţi se pare că ai pierdut vremea. Din activitatea de gazetar nu rămâne nimic. Gloria e uriaşă, e pe moment, dar trece. Dacă ne gândim puţin la perioada interbelică, unul din cei mai puternici oameni ai vremii era Pamfil Şeicaru.Mai era şi-un jurnalist modest, care a scris nişte cărţulii de po­eme, nu-l ştia nimeni. Îl chema Bacovia. Azi, de Şei­caru nu mai ştie nimeni. Asta e gazetăria! Te simţi scri­itor, vrei să renunţi la gloria asta imediată, ai tăria să nu mai apari peste tot, să te uite lumea? Rămâi un mare scriitor! N-ai? Atunci e mai greu.

- Nu vă chinuie sensibilitatea de scriitor pe care aţi trădat-o? Nu vă vine să puneţi punct gazetăriei?

- N-am tăria să fac asta. Eu iau decizii doar obli­gat de viaţă. Ar trebui să se închidă presa, ca să pot să mă opresc. Contrar tuturor aparenţelor, eu îmi do­resc sin­cer să nu mai colaborez în atâtea locuri. Nu­mai că sin­gur nu mă pot opri şi mă tot încarc cu sar­cini, de la o emi­siune săptămânală trec la una zil­ni­că, de la un edi­to­rial pe săptămână am ajuns să scriu un editorial zil­nic, apoi mi se pro­pu­ne o rubrică nouă şi tot aşa. Da, vi­sez să stau să scriu cărţi, să-mi duc la bun sfârşit pro­iec­tele personale. Dar asta îmi dă şi o anumită leje­ritate. Când ştiu că de fapt nu dau doi bani pe mese­ria de gazetar, atunci nu fac nicio con­ce­sie, îmi permit să fiu hachiţos la ne­go­cieri, fiindcă abia aştept să nu mai colaborez.

"Nu-mi place să vorbesc despre viaţa mea personală”

- Din ce mai e făcută viaţa dvs., în afară de mun­că?Presupun că nu înseamnă doar stat în bibliotecă şi scris editoriale.
- Ies la fiecare două săptămâni din Bucureşti. Dau o fugă până la Găgeşti, unde am o casă bătrânească. Dacă nu mă mişc puţin şi nu dorm o noap­te în altă par­te, lunea urmă­toare nu mai pot să scriu. Plec din când în când în concediu, în străinătate. Sunt însă concedii de muncă. Îmi aleg o anumită zonă a Europei şi-mi iau la mine ca­mera video şi car­netul de notiţe. Acum, pe 30 iulie, plec la Stras­bourg, vreau să vi­zitez Alsacia şi Lorena.

- Aveţi uimitor de multe cea­suri pe birou. Un tic de scriitor, o obsesie?

- Da, am o obsesie pentru timp. Nu-mi ajunge niciodată. Am ceasuri deşteptătoare care ticăie. Azi nu se mai fabrică decât în Orient. Ticăitul lor îmi dă fondul sonor necesar ca să scriu. Am tot felul de ţăcăneli. Am vreo 200 de stilouri, deşi scriu mereu cu ulti­mul. Vreo şapte pipe şi tot atâtea baterii pentru ele. Sunt elec­tro­nice, încerc să mă las de fumat. Nu scriu decât pe caie­te, mi se pare că scrisul pe laptop omoară stilul. Şi-n general nu prea pot scrie dacă în faţa mea ceva îmi blo­chează privirea. Aici în birou scriu rar, mă enervează peretele din faţă. De aia merg la bibliotecă. De 40 de ani aproape, am acolo acelaşi loc, locul 85, situat undeva în spate, ca să am perspectivă. Dacă mi-aş lua o casă cu terasă, aş avea încă şi mai mult talent. (râde)

- Păreţi mai degrabă căsătorit cu munca. Mai aveţi şi viaţă de familie?

- Lumea crede că nu-s căsătorit, pentru că nu-mi pla­ce să vorbesc despre viaţa mea personală. Aţi vă­zut-o pe soţia mea. O cheamă Doina Deaconu şi lu­crează la Biroul de Presă al Senatului, din 1997. A tra­versat cu greu toate regimurile, fiindcă toate ad­ver­si­tăţile mele la adresa Puterii i s-au spart ei în cap. Am şi o fiică din prima căsătorie, locuieşte în Bel­gia. E avo­cat specializat în dreptul cosmic. Ceva de viitor, am în­ţeles. O văd foarte rar, nu suntem certaţi, dar nu avem relaţii foarte strânse. Aşa ne-am obişnuit, să ne lăsăm în pace.

- Nu vă reproşează soţia că sunteţi prea absorbit de muncă?

- Am ajuns la un modus vivendi, ne asemănăm şi ne potrivim. Avem cam acelaşi stil de viaţă, mai aus­ter. Nu ne place să ieşim, nu ne place să participăm la nunţi, botezuri sau sindrofii, nu invităm oaspeţi pe la noi. Plecăm împreună în vacanţe, vizităm, vedem îm­­pre­ună lumea, seara eu cobor şi scriu, ea rămâne şi se uită la televizor. Nici ei nu-i place să aibă servitori prin preajmă, aşa că ne luăm hoteluri normale, cu cameră apa­r­­tament, unde ne facem singuri cafeaua. E o potri­vire, fiecare are pasiunile lui, unele sunt comu­ne, altele nu, de ce ar trebui să fim mereu împreună? Din viaţa de cuplu face parte şi viaţa de muncă. Probabil nu m-aş fi împăcat cu altă femeie, care să-mi fi reproşat că nu mă gândesc destul la ea.

- Sunteţi foarte cunoscut. Cum faceţi faţă ex­pu­nerii publice?

- Eu sunt un bun naţional. (râde) Glumesc uneori cu Doina, că iese în lume cu "maimuţa”. De multe ori mă bagă pe mine la înaintare, pe principiu că pe mine o să mă servească, sigur, mai amabil. E obositor să fii me­reu recunoscut. Unii cetăţeni sunt de bun simţ, îmi zâmbesc, alţii simt nevoia să mă tragă de nasture şi să-mi explice teoria lor, iar alţii să mă ia la rost. Ultima oară când am fost în Carrefour, o doamnă în vârstă m-a admonestat că am dezamăgit-o, că acum ţin cu Bă­sescu. Mi-am pus un zâmbet de Petre Roman şi am răbdat, întrebându-mă: "Doamna asta chiar n-are altă trea­bă?”. M-am obişnuit să ies în lume cu acest surâs echivoc, fiindcă nu ştiu niciodată dacă voi fi înjurat sau lăudat. În general, în funcţie de cum înclină balanţa între înju­rături şi laude, îmi dau sea­ma cam cum cresc perso­najele poli­tice în sondaje. (râde) Acum e o extraor­dinară resuscitare a băsescianismului.

- Şi o întrebare de încheiere: cum se vede Ro­mânia prin prisma cioc­ni­rilor politice înverşunate ale ultimelor săptămâni?

- România pare o ţară neaşezată, care nu crede în legi, proceduri şi prin­cipii. Iar românii par suferinzi de ab­senţa spiritului critic şi de boala uitării. Aşa se şi ex­plică imensa disponibilitate a politicienilor de a minţi. Nu sunt taxaţi de nimeni, pentru că cetăţenii uită ce li s-a spus. Am plecat întotdeauna de la premisa că există două lumi, cea care se prezintă la TV, şi cealaltă, reală. Or, românii n-o prea pun la îndoială pe prima. Cât pri­veşte politica, "Die Presse”, un cotidian aus­tri­ac, a publicat recent un editorial în care se întreba de ce, în Balcani, politicienii vor toată puterea? Care cum vine la conducere simte nevoia să schimbe preşedinţii Radioului, Televiziunii, CNA-ului, Justiţiei. E uşor să conduci o ţară, când ai toată puterea, dar democraţia în­seamnă coabitare şi cu un Senat sau Parlament de altă culoare politică (uitaţi-vă la Obama), înseamnă o presă independentă politic. Obsesia asta pentru putere arată, pe de-o parte, lipsa tradiţiei politice. Politica devine câmp de luptă şi sfârtecare, în loc să rămână un joc al negocierilor. Pe de altă parte, devine evident că la noi puterea înseamnă bani, înseamnă acces la un ciolan, pe care toţi ar vrea monopol.