Et in Arcadia ego! Şi eu am trăit - parafrazând dictonul antic - o săptămână în Roşia Montană, răscolind, în 1986, în memoria bătrânilor şi a ultimelor descendente ale familiei Faliciu, amintirile despre Iulia Hasdeu, soţia marelui savant B.P. Hasdeu, originară de acolo. Am locuit - graţie părintelui paroh Gheorghe Crişan - chiar în casa parohială, clădită de preotul Simion, cavaler de Balint, unul dintre căpitanii lui Avram Iancu. Am stat mult de vorbă cu minerii, despre comorile ascunse în inima muntelui, pe care se trudeau să le scoată la lumină, aşa cum pomeniseră din moşi-strămoşi. Nu mi-am închipuit atunci că, doar după câţiva ani, acea minunată colectivitate, bună păstrătoare a tradiţiilor, obiceiurilor şi a unui bogat repertoriu spiritual, va fi dezmembrată şi ştearsă din sferele patrimoniului artistic-sufletesc naţional. Când am revenit, prin 2002-2003, spre a fotografia şi filma troiţele, am aflat o ruină de aşezare, vestigiile unui loc pregătit pentru moarte. Din nestematele folclorice înregistrate în 1986, transcriu câteva texte, care fac concurenţă zăcămintelor din afunduri, pe care, în goana după bogăţia materială, românii şi mai ales străinii întreprinzători nu le-au băgat niciodată în seamă.
I. Oprişan
Vâlva Băii
S-o dus cu el şi l-o dus la un loc de muncă unde-o găsât aur destul de binişor. Cât o fi găsât, nu ştiu. Şi: "No, mergi să-l împărţâm!”.
S-o dus la un puţ. La o margină de puţ, ş-acolo s-o pus jos, ş-or făcut două grămez' de pietricele cu aur. Ş-o zâs ăla cătă Stan: "No, alegeţi o parte!”. Una o fost mai mare, una mai mică parte. Stan a luat-o (pe) aia mai mică.
Face ăla: "Nu, ia pe aia mare!”. Zice Stan: "Ba nu, că dumneata m-ai adus la locu' de muncă. Asta ia-o dumneata, pe aia mai mare!”.
- Cine era omul ăla?
- N-o fost om bun de ăsta... O fost Vâlva Băii, dac-o fost.
- Cum Vâlva Băii? Vâlva Băii îi femeie, ori îi bărbat?
- Să poate face oricum...
- Cum adică oricum?
- Oricum! Să poate face şi un şoarece sau un guzgan, un şobolan de ăsta se poate face. C-or fost cazuri c-or omorât un şobolan pe mină, l-o omorât cu voia, o dat cu sapă sau cu ceva piatră în el. Şi unde-o omorât şobolanu', acolo o murit şi omu' care-o dat în el. No! Asta c-o fi fost...
Trandafirii de aur
În Roşia Montană era o mină care-i zicea Baia de Trandafir, după vechi. Şi aici, în comună, era o fată şi un ficior care se peţau, aşa, discutau unu' cu altu'. Da' fata nu vrea să se mărite după el, şi nici n-o lăsa părinţii să se mărite, că nu le convenea de el. Aşa el, năcăjitu', nu ştiu ce, să tot ruga la Dumnezău, că Dumnezău să lucre cumva, să facă să să mărite fata după el. Da' fata, de la un timp, discutând ş-aşa, îi zâce: "Atunci m-oi mărita după tine, când o-nflori trandafiru-n Baia, în mină”. Ş-atuncea, ficioru' acela s-o tăt rugat: "Doamne, înfloreşte trandafiru' în Baie”. Şi-ntr-o zi, s-o dus la Baie. Când mergea la mină, sara, la terminare, o puşcat ca să să rupă piatra. Nu era mecanizat ca acuma, să scoţ' fumu' şi gazele-afară. A doua zî, pe când s-o dus, era în mină tot trandafiri, aur ca trandafirii.
- Erau de aur?
- Aur, aur natural, aur. Şi el atuncea, când o văzut că ce flori de trandafir sunt acolo, s-o dus la ea: "Măi, o-nflorit trandafiru-n Baia, aşa cum ai vrut!”. No, ş-aşa o rămas povestea de-acolo-ncolo-ntre ei, c-apoi s-or luat. Că zice: "Trandafir crescut în baie,/ Însoară-te, Nicolae!”.
Cocul din gura minei
Acolea, iară, s-o dus un om la lucru, la baie, pe la Despicata şi, no, s-o băgat pe baie, să capite de lucru, să capite de aur, să capite ceva, no, să poată trăi, şi s-o găsât c-un bătrân. S-o-ntâlnit c-un bătrân pe-acolo, om necunoscut. Nu-l cunoştea. Şi îl întreabă: "Ce coţ' pe-aicea?” şi: "Ce vrei să...?”. "Apăi, iaca de asta am vinit, să caut aicea un pic de aur, să pot face de nişte mămăligă la copchii şi ce le trebă, că, no, am copii şi-s sărac”. 'Ce: "Hai, tată, zice, bătrânu', îţi arăt eu de unde să iei, să duci”. L-o dus acolo, la un front. Zice: "Ia de-aci! Şi după cât iei de mare de-aci dărabu' de aur, când mai vii, totdeauna să vii s-aduci un coc aşa de mare şi să-l pui la gura minei, la gura băii”.
- Ce-i ăla un coc?
- Coc - o bucată de pâine. Aşa se spune. Un ţâpăn.
"Aduci un coc acolea”. No, aşa, aşa o făcut acela. "Da, zice, vii ş-aduci în tătă săptămâna..., lucrul ăsta-l faci”.
Şi s-o dus... Ş-o făcut aşa după cum i-o spus ăla. Mergea şi ducea câte-un coc, şi după cum era cocu de mare, aşa căpăta auru' de mare, când merjea acolo. Şi, no, de la o vreme s-o-mbogăţât omu, s-o avut... Nu mai avea aşa nevoie, aşa lipsă... Aşa face omu' totdeauna... când te saturi, te-ai îngrăşat.
- Cine l-o despicat?
- Ăla... Vâlva ceea... pe care o ascultat-o să meargă cu pită, în toată săptămâna.
- Trebuia să-i ducă săptămânal?
- Trebuia să-i ducă săptămânal, şi dacă s-o-mbogăţât, o avut aur atâta, nu s-o mai dus! Poate mai e acolo şi-o bază de credinţă. Poate că Dumnezeu l-a pedepsit, că dac-o avut mai mult, să fi dat şi la alţii. Putea da la alţii, săraci, că mai erau în sat destui care-aveau lipsă de pită... Da' nu! El dacă s-o săturat, să nu mai deie la altu'... Nu-i bine. Ori din ce, trebie să dai şi la alţii.
(Informaţii comunicate de IANCU TRAIAN, Roşia Montană, pe 8 aprilie 1986)
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
