De obicei nu iau în serios textele de reclamă de pe coperta a IV-a, în care abundă superlative. Experiența ne-a învățat că reclama are prea puțin de a face cu valoarea reală a produsului. În cazul pieței de carte, strategia de vânzare abuzează într-atât de epitete precum extraordinar, strălucit, splendid, irezistibil, încât ele au devenit un ambalaj care poate înfășura orice, de la kitsch-uri de doi bani la unicate prețioase. Numai că, în lumea noastră, a cititorilor, mai există și comunicarea dezinteresată de la om la om. Nu premiile importante pe care le-a luat în Germania, Franța și SUA scriitorul israelian David Grossman cu acest roman m-au făcut să-l citesc, ci îndemnurile unor prieteni scriitori care nu se entuziasmează ușor. Și încă de la primele pagini le-am dat dreptate, am avut revelația unui mare scriitor care mixează într-un mod propriu dualități precum război și pace, iubire și ură, bărbat și femeie, cruzime și bunătate, joc politic și inteligență emoțională, viață și moarte. Destinele individuale ale celor trei personaje principale se intersectează cu destinul colectiv al israelienilor din ultimele decenii. Povestea lor începe în 1967, în timpul Războiului de șase zile, când o fată, Ora, și doi băieți, abia ieșiți din copilărie, se împrietenesc în spitalul unde se află internați cu febră mare, atracția tulbure dintre ei vibrând pe linia subțire dintre coșmar și vis frumos, dintre inconștiență și realitate. Îi regăsim pe toți trei în anul 2000, tot legați prin sentimente complicate. Ora, deși înclina spre Avram, s-a măritat cu Ilan și are doi fii, Adam și Ofer, care și-au făcut deja serviciul militar obligatoriu de 3 ani, o perioadă îngrozitoare pentru părinții israelieni, căci copiii lor trimiși în misiuni militare se află zilnic în primejdie de moarte. Cum Ilan a părăsit-o pe Ora, luându-l cu el și pe Adam într-o călătorie prin America de Sud, iar Ofer a decis să plece voluntar pe frontul din Liban, mama lui, nemaiputând suporta anxietatea așteptării și presimțirea unei nenorociri, îl ia cu sila pe Avram într-o drumeție fără țel prin Galileea. Ajuns neom după ce a fost ținut ostatic și torturat în Egipt, Avram, care se dovedește a fi tatăl natural al lui Ofer, își iese pe parcursul drumului încet-încet din prostrație și, punându-i întrebări Orei, încearcă să reconstituie viața pe care fiul lui necunoscut e în primejdie să și-o piardă. Trebuie spus că însuși David Grossman și-a pierdut în 2006 un fiu de 20 de ani, ucis în ultimele ore ale războiului din Liban de o rachetă a grupării Hezbollah ce a lovit tancul în care se afla. Și totuși, scriitorul, ca și Amos Oz, a continuat să fie un militant activ pentru pace în Orientul Mijlociu, pentru dialog diplomatic și compromis înțelept de ambele părți, împotriva escaladării fanatismelor. Frumusețea sfâșietoare a romanului "Până la capătul pământului” - o adevărată odisee pedestră infuzată de iubire, fraternitate și empatie pentru semeni, indiferent de religie sau etnie - se datorează talentului puternic al lui David Grossman, care știe să atingă, prin arta literară, numitorul comun al profund omenescului, astfel încât dramele colective și individuale ale acelei părți de lume să devină universale.
Samuel P. Huntington, "Ciocnirea civilizațiilor și refacerea ordinii mondiale”, traducere de Liana Stan, Editura Litera Internațional (tel. 021/319.63.90), 528 pag.
Iată o carte care, din 1996, când a apărut în original în SUA, a stârnit multe valuri, a devenit celebră prin caracterul ei profetic, a născut polemici complexe și - lucru mai rar pentru un eseu de politologie - a devenit bestseller mondial, citit și citat mereu, în varii contexte. Căderea comunismului, spre sfârșitul secolului XX, a stricat echilibrul bipolar Est-Vest, o axă în jurul căreia se configurase viitorul lumii, și a lăsat Occidentul capitalist, prosper și democratic, mai sigur pe el și pe propria-i viziune asupra perspectivelor umanității. În plan geopolitic, după dispariția URSS, SUA au rămas singura superputere capabilă să impună tuturor popoarelor modelul său de civilizație, tipul de democrație, maniera sa de respectare a drepturilor omului. Fenomenul globalizării își are originea în încheierea bătăliei între ideologiile care au dominat secolul XX, în faptul că a triumfat raționalitatea pragmatică a capitalismului. Credința că lumea a scăpat de amenințarea unor conflicte sângeroase generate de proiecte ideologice opuse și că globalizarea va rezolva totul a devenit atât de mare, încât politologi celebri, precum Francis Fukuyama, au vorbit cu entuziasm de "sfârșitul istoriei”, adică încheierea succesiunii de momente conflictuale ce au marcat în timp evoluția umanității. Au existat însă și minți lucide, care nu s-au îmbătat cu apă rece, iar între ele e și Samuel P. Huntington (1927-2008), profesor de științe politice la Harvard și înalt demnitar în administrația americană din timpul președintelui Carter. Din fotoliul lui de observator plasat în "vârful lumii”, el a sesizat că, odată cu încheierea "războiului rece”, polii relațiilor conflictuale s-au schimbat, contradicțiile între "sisteme” transformându-se în opoziții dure, capabile să detoneze explozii între civilizații. Noua stare periculoasă nu mai este bipolară ci multipolară, în lume existând mai multe arii civilizaționale cu propriile lor centre, modele de viață și viziuni asupra universului. Stingerea luptei ideologiilor le-a reactivat, le-a pus în valoare influența și modalitățile de operare, excluzând posibilitatea unei globalizări după model occidental. Mai mult, după triumful său în războiul cu comunismul, Occidentul intră într-un declin economic și demografic, puterea economică (și, în consecință, cea militară și politică) devenind apanajul civilizațiilor asiatice, iar puterea demografică fiind în creștere mare la civilizațiile islamiste. În această situație, impunerea modelului occidental e sortită eșecului, apar "războaie de falie” și tendințe de raliere a țărilor înrudite cultural în jurul unor "state nucleu”. SUA și Europa occidentală reprezintă centrul unei civilizații catolice și protestante, Rusia e nucleul civilizației ortodoxe, China - al celei sinice, lumea Islamului e o civilizație fără un stat central, deci fără posibilitatea de a fi controlată rațional; toate se înscriu într-o cursă a dominării lumii ce ar putea duce la un devastator "război global al civilizațiilor”. De aceea, crede Huntington, ca să supraviețuiască, Occidentul ar trebui să ajungă - prin reafirmarea de către americani a identității lor occidentale și acceptarea de către occidentali a unicității nonuniversale a civilizației lor - la o unitate capabilă să reziste provocărilor venite din partea altor civilizații. Ce spune Huntington despre zona în care se află țara noastră, cum a prefigurat el cu aproape două decenii în urmă că Europa unită va avea dificultăți cu Grecia, România și Bulgaria, vă las să descoperiți singuri. "Scenariile” propuse în 1996 de politologul american se pot adeveri sau nu. Pentru noi, ca stat european, ar fi mult mai bine să nu.
Paul Auster, "Sunset Park”, traducere de Daniela Rogobete, Editura Polirom (tel. 0232/21.74.40), 274 pag.
Citind unul după altul noul roman al lui Siri Hustvedt, despre care am scris deja, și cel al soțului ei, Paul Auster, comparația e în defavoarea doamnei. Ea e o romancieră onorabilă, cum sunt destule azi în Occident provenite din profesoare de literatură, a căror lume romanescă de apartament se închide ca o ușă metalică, odată cu ultima pagină. Deși lectura e antrenantă, nu-ți prea dă de gândit și o uiți repede. Ceea ce nu se întâmplă în cazul lui Paul Auster - poet, eseist, cineast și prolific romancier - cu o imaginație creatoare, o tehnică de construcție și o varietate de registre capabilă să reflecte într-un eșantion uman America vie a unei epoci. La fel, nu e vorba doar de meserie, ci despre talent, în lipsa căruia tot ce se poate învăța în atelierele de "scriere creativă” rămâne truc de serie. Cel mai nou roman al lui Paul Auster - bun de luat și el în vacanță fiindcă e în format de buzunar - are ca temă America zilelor noastre, cea a crizei economice și a prăbușirii visului de reușită pe credit, a unui tineret pentru care și valorile fondatoare - familie, carieră, statut social, spirit comunitar, credință - s-au dis-creditat, și-au pierdut sensul. Personajele principale, doi bărbați și două femei până în 30 de ani, sunt niște eșuați ai societății de consum, autoplasați la marginea ei, de unde se vede mai bine degradarea "visului american” în anii 2008-2009, când se petrece povestea. Personajul în jurul căruia e construită aceasta este Miles Heller, fiul unui editor de succes și al unei actrițe celebre, divorțați și având fiecare câte un alt partener, cumsecade cu toții. Fiindcă se simte vinovat de moartea accidentală a unui frate vitreg, Miles, student strălucit, părăsește New York-ul, trăiește rătăcitor din mici slujbe umile și nu mai dă nici un semn de viață părinților timp de șapte ani. În 2008, când începe romanul, face parte dintr-o echipă de muncitori din Florida care se ocupă cu debarasarea caselor preluate de bănci după ce locatarii nu și-au mai putut plăti ratele. Singurul cu care a mai păstrat legătura din fosta lui viață newyorkeză e un fost coleg, Bing Nathan, toboșar într-o formație, care-și câștigă modest existența reparând, într-o dugheană numită "Spitalul lucrurilor stricate”, vechi obiecte ieșite din uz - mașini de scris, jucării din anii '60 -, înrămează postere cu foști idoli din sport, muzică, film. Cum Miles se îndrăgostește de o liceană minoră de origine cubaneză care se mută cu el și e amenințat cu închisoarea, e nevoit să părăsească Florida până la majoratul iubitei și răspunde chemării lui Bing Nathan, care a ocupat ilegal o casă abandonată din cartierul mărginaș newyorkez Sunset Park. Au venit să locuiască acolo, din lipsa banilor pentru chirie, și două fete: Alice, care își scrie teza de doctorat despre America de imediat după Al Doilea Război, așa cum apare în cărțile și filmele din 1945-47, și Ellen, care se visează pictoriță și vrea să deprindă arta pe cont propriu. Toți locatarii ilegali suferă de prea plinul și prea puținul acestei lumi, au proiecte fără finalitate practică, sunt fără rost, fără ambiții, fără dorința de a poseda bunuri materiale. Și fiecare - nefericit în felul său. Dintre toate reperele în care au fost educați, pentru ei mai contează doar libertatea individuală, iubirea și prietenia. Celelalte personaje, din generația părinților lor, care au avut ambiții și au reușit în carieră, sunt și ele atinse de criză, fiindcă au avut ce pierde și sunt nostalgice după anii buni ai tinereții lor. Nici pentru ei viitorul nu există, ci doar trecutul și clipa prezentă. În mod ironic - semnificativ, revine ca un refren, în mai multe capitole, filmul-cult al lui William Wyler din 1946, "Cei mai frumoși ani ai vieții noastre”, și piesa absurdă a lui Beckett, "Zile fericite”. În capitole intitulate după numele personajelor și care creează un complex joc de oglinzi, Auster, deși eludează dimensiunea politică explicită, compune un portret al Americii de azi, în care, după cum sugerează, doar relațiile afective mai pot salva ființa de la disoluție.