Chemarea locului
- Ați părăsit Timișoara pentru Canada, plecând de la rău, la mai bine. Și iată-vă acum stabilită la Sasca Montană, un sat pierdut în Munții Banatului. Ce v-a adus aici?
- Sasca Montană a apărut în viața mea absolut întâmplător. În vara lui 2004, o prietenă m-a adus aici, vrând să cumpere o proprietate. Celor din Sasca le place să spună că dacă bei apă de aici, nu mai pleci niciodată! Așa s-a întâmplat și cu mine. Aveam vreo 2000 de dolari la mine și am cumpărat eu terenul pus în vânzare cu 400 de dolari. Cu restul am rămas peste vară aici, cu gândul de a mă relaxa, ridicând niște pereți din lut. Nu mergeam atât de departe încât să spun că "fac o casă”; era doar un experiment, voiam să testez lutul ca material de construcție, să văd ce e mit și ce nu e din tot ce citisem prin cărți, despre construcțiile din pământ. Dar atât de mult mi-a plăcut să pun mâna pe pământul înmuiat și să modelez eu însămi pereții, încât am renunțat la biletul de întoarcere în Canada. Și, uite-așa, din una-n alta, vacanța s-a prelungit și-am uitat să mai plec. Între timp, mi-am dat seama că din curiozitatea asta a mea, din pasiunea de a lucra cu lutul, poate să rezulte un mod de viață. A venit de la sine, treptat. N-aș fi avut curajul să mă rup dintr-o dată, să las în Canada casa și mașina și jobul - tot traiul confortabil de-acolo, pentru care trudisem atât de mult. Când spuneam, în 2004, că nu mai suport aerul condiționat și aglomerația citadină, lumea se uita la mine și zicea că mi s-a urât cu binele. Acum, sunt mulți cei care gândesc la fel. S-a întâmplat să-mi placă enorm ce fac aici și lucrurile au curs de la sine. Lumea zice: "Ce curaj!”... N-a fost nici un curaj. A fost o chemare: o chemare existentă în mine și care s-a întâlnit cu o chemare a locului.
- Căsuța dvs. de lut a devenit, cu timpul, celebră. O grămada de oameni vin aici să vadă cum arată și cum se face o construcție din pământ. Printre vizitatori, sunt și mulți studenți de la arhitectură.
- E foarte frumos când ai senzația că schimbi în bine viețile oamenilor. Studenții sau curioșii care vin și lucrează aici o săptămână pleacă mai optimiști. Câteodată, asta este cea mai mare răsplată pe care o primesc și mă bucur și eu de bucuria lor. Apoi, e un minunat prilej de a cunoaște oameni interesanți și de a-ți face noi prieteni. Sunt foarte multe persoane interesate să învețe. Am avut de la București o mulțime de oameni. În general, vin la atelier persoane creative, actori, arhitecți, dar și tineri în jur de 30 de ani, care s-au sleit muncind în fața calculatorului. Încerc să dau fiecărui cursant care vine aici câte un mic proiect individual, încât, privind acel colț al casei, să-mi amintesc, și după ce pleacă, de ei: o nișă, un stâlp, un perete decorat sau o fereastră. Atelierul a pornit, inițial, cu un grup de studenți de la arhitectură, din București și de la Timișoara. Majoritatea celor care vin să învețe să construiască cu pământ sunt iubitori de natură. În general, ponderea cursanților înclină însă către IT-iști și familii tinere, care nu mai vor să-și crească copiii la bloc și care ar vrea mai degrabă să-și facă o casă pe pământ, de pământ...
Șampania din peretele casei
- Ai zice că e o căsuță din turtă dulce...
- Cei din sat îi zic "căsuța piticilor” și cred că au fost un pic dezamăgiți când au auzit că "Doamna din Canada” își face o casă din pământ. E drept, ea pare mică, dar, de fapt, când intri, este o casă normală, are tot ce-i trebuie: un loc de gătit, pat, baie, o masă, băncuță - apropo, băncuța asta se încălzește cu fumurile de la sobă, care trec prin ea. Nu te-ai fi așteptat, dar lutul nefiind un material rigid, îl poți modela în orice fel, poți crea tot felul de spații, în funcție de nevoile și imaginația ta. De pildă, lucram la partea asta de băncuță, de lângă geam, și peretele fiind încă moale (trebuie să lucrezi cu el ud, ca să-l poți modela) când m-am așezat să mă odihnesc puțin și m-am sprijinit de perete, mi-am dat seama că în minutul ăla s-a imprimat forma spatelui meu în poziția în care mi-e mie cel mai comod să stau. Așa l-am lăsat! De-atunci, ăsta e veșnic locul meu de pe băncuță. Asta e frumusețea lucrului cu lutul: e atât de prietenos și îți rezervă atâtea surprize minunate! Cred că cei mai fericiți sunt, totuși, nepoții mei. Au fost anul trecut aici... S-au simțit atât de bine, încât o să vină curând de tot înapoi!
- E minunat că o casă poate fi ceva atât de viu, o expresie atât de intimă a celui care o construiește!
- Da... Iubesc asta! Poți să personalizezi casa într-un mod foarte organic, foarte strâns legat de tine, de istoria familiei tale. De pildă, poți direcționa sticla goală de la șampania pe care ai băut-o când ai fost cerută de nevastă astfel încât să capteze prima rază de soare din ziua nunții tale... Poți să marchezi orice eveniment cu o rază de soare! Libertatea de a crea e nelimitată. De pildă, eu am făcut cărămizi din sticle goale și am fixat una din ele în perete încât să fie pe direcția ultimei raze de soare din ultima zi a unui atelier.
- Și locul e foarte frumos, e retras, e sălbatic. Nera curge prin fața casei, după ce iese din chei. E o părticică din Grădina Raiului...
- E foarte frumos aici, într-adevăr. Iarna, punem în cuptor mere, dovleac, și când se umple camera de aromele astea... e ceva dintr-o poveste. Iarna mai mult gătesc, pregătesc tot felul de bunătăți, fac pâine. Vara e altceva. Și eu, și natura, avem multă treabă, ea să explodeze de viață, eu să o explorez și să o redescopăr altfel. Momentan, nu avem electricitate, dar nu îi simt lipsa. Există o instalație solară pentru micile nevoi de electricitate. Dar vara, nici ea nu e necesară: soarele răsare foarte devreme, apune destul de târziu.
Viața în capsulă
- Aveți și experiența orașului, și pe cea a întoarcerii în natură. A însemnat asta și o regăsire de sine? Merită să faci pasul înapoi către natură?
- Cred că m-a ajutat foarte mult faptul că am stat în Canada, ca să pot aprecia și iubi să trăiesc, acum, așa. Am trăit acolo din plin societatea de consum. Celor ce visează să ajungem ca țările "civilizate” le spun să nu se grăbească. Acolo, de exemplu, iarna nu ieși deloc din casă, te trezești dimineața și intri din locuință direct în garaj, din garaj direct în mașină - ușa de la garaj se deschide automat, ca și ușa de la clădirea în care lucrezi - intri cu mașina direct în clădire, un lift te duce la biroul tău. Dacă nu ai vechime, dacă nu ești "senior”, cum se zice acolo, biroul tău se află undeva la mijloc, și n-ai nici măcar o fereastră pe care să-ți arunci ochii... Locul de la fereastră îl câștigi în timp! Seara, faci același drum înapoi. Poți să nici nu știi ce e afară ani la rând: e soare, e vânt, e cald, e frig, habar nu ai, trăiești într-o capsulă. Ești rupt complet de lume. Și am avut un moment când ajunsesem, în sfârșit, la un grad mai înalt profesional și am primit și eu un birou la fereastră. Eram în fața geamului, unde ajungea până la mine un tei înflorit. Era primăvară... însă nu puteam să deschid fereastra, pentru că n-ai voie să deschizi geamurile, în turnurile alea de sticlă, unde funcționează non-stop climatizarea. Geamurile nu se deschid niciodată, totul este automatizat. Norocul meu a fost că m-am întors aici, unde am învățat când înflorește păducelul, când înflorește liliacul, când înflorește teiul, când e sezonul fructelor. În Canada, habar n-ai. Tot timpul găsești de toate în magazine și niciodată n-au gust. Poți să-ți dai seama când e sezonul unui fruct doar dacă ești atent la preț: vezi că sunt mai ieftine la raft. Altfel...
- Când auziți, ca acum, păsările cântând afară, vă gândiți cu compasiune la cei pe care i-ați lăsat în Canada?
- Nu e vorba de compasiune. Dar îmi dau seama că trăind aici e o completă răsturnare de valori. Ceea ce are valoare acolo n-are nici o valoare aici, și invers. Motivele de stres, de îngrijorare, par așa de departe, așa ieșite din normalitate... Acolo ești prins într-un angrenaj, e o fractură între două lumi care sunt paralele. Observ și în România fractura asta: tineri care se îndreaptă către viața super-tehnologizată și alții care se întorc sau s-ar întoarce la traiul simplu din natură, dacă-i pot spune așa, al unei vieți rurale. Vine de la sine. Observ că se întâmplă acum niște lucruri pe internet, există curentul ăsta spre natură. Nu este foarte clar în ce mod se va întâmpla - tinerii nu știu foarte clar ce să facă - dar cu siguranță caută soluții. Asta îmi e clar și din întâlnirile pe care le-am avut cu cei care au venit să participe la atelierele mele. Fiecare în felul lui încearcă ceva... Un domn din București, care a venit aici adus de un prieten, mi-a zis: "Eu n-am de gând să-mi fac o casă, dar e un lucru care odată s-ar putea să-mi folosească”. Trebuie să reînvățăm să trăim în mediul ăsta. Dacă stai aici, poți să găsești o grămadă de lucruri care se pot mânca, dar pe care noi nu le știm, datorită obișnuinței de a numi "mâncare” doar ce găsim la supermarket.
- De ce este lutul un material atât de special?
- Doar lucrând cu el îți dai seama ce putere extraordinară are lutul și cât de bun este, cât de maleabil este, cât de ușor lucrezi cu el și cum nu poți să greșești (cel mai important!). Și are rezistență, nu se topește, nu-l spală ploaia. Cu betonul, în momentul în care l-ai turnat greșit, sau a crăpat, asta este, îl iei și-l arunci. Pe când lutul, îl amesteci cu apă, îl pui la loc și totul e ok. Dacă eu acuma vreau să-mi fac o mică nișă, că m-am gândit să-mi țin aici cheile, m-apuc și dau cu apă și modelez peretele până obțin forma pe care o vreau. În plus, casa este trainică și deranjează foarte puțin natura. Fundația este din piatră și acoperișul e chiar stratul de 20 de centimetri de pământ pe care l-am decopertat când am pus fundația. Podeaua e din pământ dat cu ulei de in și se poate curăța ca orice gresie.
- V-ați întors în România, aveți o casă ca în povești și un atelier de creație cu mulți pasionați. Care este cel mai mare câștig?
- Stilul de viață și libertatea. Faptul că fac ceva ce-mi place foarte mult, că-mi fac programul singură. Toate astea îmi dau o satisfacție uriașă. Plus proiectele pe care le fac și care sunt cu totul deosebite. Eu cred cu tărie că fiecare casă, fiecare loc, are proiectul lui, fiecare loc are casa care se potrivește doar în locul ăla. Dacă terenul e un pic în pantă, merg și cu casa în linia pantei. De fiecare dată urmăresc linia terenului, nu rad dealuri, ca să amenajez. Sunt atentă de unde bate vântul, unde e priveliștea cea mai frumoasă, ce vreau să văd, ce nu... toate, toate detaliile locului îți cer - ca arhitect - să ții cont de ele ca să creezi armonie.
Fotografiile autoarei