MUNTELE CELOR 10 PORUNCI

Acasă

Plouă. Des şi cu boabe cât nuca. Apa loveşte pă­durea beată de verde şi se scurge şiroaie, aflându-şi sfârşitul prin marea de buruieni. E ca în vremea potopului, dar codrul pa­re că se desfată. Bătrânii spun că toţi copacii adul­mecă apa de la mari de­părtări. Se zice că brazii ştiu chiar să-şi înalţe ramurile spre cer, înainte ca primii stropi să loveas­că. Şi apoi, după ce apa le spală trunchiurile, tot ei ştiu să o zăgăzuiască în adânc, astfel încât pă­mân­tul să rămână mereu reavăn şi răcoros.
Sunt la mânăstirea Si­naia de la poalele Bucegilor, aşteptând sunetul de toa­că şi vremea vecerniei. Deşi codrul răspândeşte mires­me şi arome vii, mirosul meu nu le recunoaşte. E încă plin de praful deşertului şi de mirosul sec al pietrei arse de soare. De curând m-am întors din Egipt, din Sinai, leagănul monahismului creştin şi locul în care Dumne­zeu a vorbit cu Moise. O ţară în care soarele pare că nu apune niciodată, nici măcar noaptea. Şi totuşi, Sinaiul Egiptului a născut, sute de ani mai târziu, sfidând de­şertul şi depărtarea, mânăstirea românească Sinaia. O mamă sfântă, cu fiica ei.

Deşertul

Ştiam că deşertul e fierbinte şi tăcut, dar nimic nu avea să mă pregătească pentru acea noapte. Când luna a răsărit, am înlemnit în faţa ei. Era imensă. Albă. Ca un soare al nopţii, tronând peste pustietăţile argintate şi nelăsând răgaz întunericului să se strecoare. În lu­mina asta s-au născut privegherile de toată noaptea. Aici, în Egipt, primii monahi şi-au înălţat braţele spre cer. Ştiau că liniştea nopţii nu o poate clinti nici un sunet.
Şi, într-adevăr, e o linişte de început de lume. Ni­mic nu se mişcă. Timpul însuşi a încetat să mai curgă, împietrind în faţa nemişcării deşertului. Nu e o noapte oare­care. E acea noapte.Noaptea zămislitului de lume, noaptea când, din haos şi netimp, Domnul a născut curgerea veacurilor şi a rupt băierile materiei. Noaptea când a început totul.
În noaptea asta, monahii se cufundă, tăcuţi, în­lemniţi, chirciţi pe pietrele fier­binţi, arse de lună. În atâta nemişcare şi tăcere, nu mai e loc decât de Dum­nezeu. În toată însingurarea aceasta, El e singura pre­zenţă. Unica. În deşertul Egiptului poţi, într-adevăr, să fii doar tu şi El. Atât.

Mânăstirea Rugului Aprins

Am ajuns la Mânăstirea Sfintei Ecaterina din Mun­tele Sinai, cea mai veche mânăstire ortodoxă din lume, ctitorită chiar de către Sfântul Iustinian, Împăratul Imperiului Bizantin. Lavra, înconjurată de deşert şi străjuită de piscurile semeţe ale munţilor, are o bise­rică unică în lume şi ziduri groase care o înconjoară şi astăzi ca pe o cetate.
Mă aflu în faţa uşilor ei bătrâne, neschimbate de 1500 de ani. Au văzut mijind gloria Imperiului de Răsărit, cu catedralele-i măreţe, apoi au asistat nepu­tincioase la năvala semilunei şi au zărit, de departe, spărgându-se armiile cruciaţilor. Au trăit mii de vieţi şi sute de mii de morţi, dar încă străjuiesc intrarea în lăcaşul sfânt al mânăstirii.
Împăratul Iustinian a zidit lavra în amintirea soţiei sale Teodora, o femeie simplă, fiica unui dre­sor de urşi. A întâlnit-o când el era în culmea gloriei sale, iar ea lucra într-un atelier de tors lână. Frumu­seţea ei l-a vrăjit pe loc. Avea doar 25 de ani, iar el 42. Aşa a început una dintre cele mai frumoase po­veşti de dragoste ale lumii. Iustinian era la doar câţiva paşi de tronul Imperiului Bizantin. Unchiul său, Împăratul Iustin, un om de origine umilă, îi dăduse titlul de "cezar” şi îl făcuse părtaş la toate actele sale de domnie. Peste doar câţiva ani, Iustinian avea să fie numit "august” şi, la moartea lui Iustin, să ajungă împărat. Era bogat, frumos şi dorit de toate fiicele patricienilor din Constantinopol. Teodora era o stavilă pentru acest drum. Ca Iustinian să o poată lua de soţie tre­buia să încalce o lege străveche, dată de Sfân­tul Împărat Constantin, care îi împiedica pe patricieni să-şi ia soţii de condiţie umilă. Des­tinul celor doi părea pecetluit. Dar Împă­ra­tul Iustin, care se năs­cuse şi el într-o fa­mi­lie de ţărani simpli din Iliria, a îndrăgit-o pe Teodora şi a schimbat legea dată de Con­stan­tin. Cei doi s-au cu­nunat şi, peste doi ani, Iustinian a urcat pe tronul de la Constantinopol. Un împărat şi o împără­teasă care se iubeau nebu­neşte. Povestea lor a uimit imperiul. Părea desprinsă din basme.
Teodora va revoluţiona, alături de Iustinian, lumea bizantină. Împă­ratul o va face părtaşă la conducere. Era implicată în toate. Îi primea pe ambasadori şi se ocupa de operele de caritate ale soţului ei. A fost au­toa­­­rea primelor legi în apărarea fe­mei­­lor. A introdus pe­deapsa cu moar­tea pentru viol şi a modificat legis­laţia divorţului pentru a le ajuta pe soţii. În codul de legi care îi poar­­tă numele, Iustinian o pome­neş­te la tot pa­sul: "După ce am chibzuit la toa­te aceste lucruri sin­gur, am luat-o ca ajutor întru cugetare pe preacu­cer­nica mea soţie, ce mi-a fost dată de Dumnezeu”.
Cei doi au fost împreună 23 de ani. Apoi Teodora s-a stins, răpusă de cancer. Iustinian avea pe atunci 65 de ani. Moartea soţiei sale l-a răvăşit. Cronicarii spun că a jelit-o zile în şir. La trei ani după moartea ei, Mâ­năs­tirea Sfânta Ecaterina era terminată. Şi, ca lumea să ştie cât şi-a iubit soţia, Împăratul Iustinian a pus ca pe tavanul bisericii să fie sculptate următoarele cu­vinte: "În­tru pomenirea şi odih­na veşnică a dispărutei noastre Împă­rătese Teo­dora”. Ele sunt vizibile şi acum, să­pate pentru veşnicie în lemnul vechi de un mileniu şi jumătate.
Biserica e de o frumuseţe impe­rială, pe măsu­ra împărătesei dispă­rute. Altarul e îmbrăcat cu totul în marmură şi e străjuit de un imens mozaic reprezentând Schimbarea la Faţă a lui Hristos. Este atât de rar şi de măiestrit lucrat, încât un şeic din Emiratele Arabe Unite a venit să-l vadă personal. Auzind de la stareţ că ar trebui renovat, dar că mânăstirea nu dispune de banii necesari, şeicul a donat întreaga sumă. Aşa a ajuns una dintre cele mai frumoase icoane ale ortodoxiei să fie renovată de unul dintre cei mai bogaţi musulmani.
De altfel, mânăstirea abundă de astfel de alăturări de credinţe. Lângă turla bisericii se află un minaret de moschee, zidit în timpul dinastiei fatimide.
Credincioşii ortodocşi numesc astăzi întregul edifi­ciu "Mânăstirea Sfintei Ecaterina”, după marea mu­ce­niţă egipteană, ucisă la Alexandria, în secolul al pa­trulea. Dar, la început, în hrisoavele vechi, ea era po­menită drept "Sfânta Mânăstire Împărătească de pe Muntele Sinai, unde a păşit Dumnezeu”.

Locul unde Dumnezeu i-a vorbit lui Moise

Chiar lângă altarul bisericii lui Iustinian se află lo­cul unde Dumnezeu i-a vorbit pentru întâia oară lui Moise.Aici, în întinderea aridă, la poalele munţilor de nepătruns, pe când era un biet păstor care grijea de caprele lui Ietro, proorocul a auzit pentru întâia dată glasul Celui de Sus. De la izgonirea lui Adam din răcoarea raiului, Vocea Domnului nu mai răsunase pe pământul blestemat. Dar Moise a auzit-o clar, din focul straniu al unui tufiş al deşertului, ale cărui ramuri mai cresc şi astăzi, chiar lângă biserică, devenită loc sacru de pelerinaj pentru creştini, musul­mani şi evrei. Un foc care, deşi ardea, nu mistuia crengile şi lăsa frunzele verzi. Focul Duhului Sfânt, dătător de viaţă, răcoritor şi blând.
Aici şi atunci a început Revelaţia, istoria poporului ales, fuga din Egipt, pri­begia prin pustiu şi clipa supre­mă a primirii celor zece porunci pe vârful muntelui Sinai.

O slujbă neschimbată de veacuri

Călugării de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina au rânduielile lor neclintite de secole. Slujbele încep după miezul nopţii şi se sfârşesc atunci când soarele aruncă primele raze de după piscurile sterpe. Pelerinii nu sunt îngăduiţi totdeauna. E o jertfă adusă liniştirii părinţilor şi iubirii lor contemplative. Aici au trăit marii sihaştri ai creştinătăţii, iar izolarea în care s-au desăvârşit a imprimat un anume ritm întregii obşti. Aşa se face că numai uneori, în anumite nopţi, după o rânduială pe care o afli de îndată ce soseşti, poţi să te rogi împreună cu monahii.
Pândeşti clipa cu simţurile treze. Încerci ca somnul să nu îţi fure bucuria duhului. Orăşean obişnuit cu lumina soarelui, ai puţine arme pe care să le arunci în bătălia cu ispititoarele umbre ale nopţii. Dar, dacă reuşeşti, efortul îţi e răsplătit pe măsură.
Intri în mânăstire pe o poartă strâmtă, care e lăsată deschisă pentru pelerinii evlavioşi. Nu te aşteaptă nimeni, nu te îndrumă nicio călăuză. Umbre şoptite se strecoară pe lângă tine, printr-un tunel strâmt, ascuns în imensele ziduri de piatră care străjuiesc biserica. Acolo părinţii se află de câteva ceasuri bune. Slujba se apropie de Sfânta Liturghie.
Îţi cauţi locul într-un clar-obscur străpuns de lu­mina pa­lidă a lumânărilor. În flacăra lor galbenă, aurul străvechi al su­per­belor icoane bizantine lu­ceşte tainic. Feţele sfinţilor, pa­lide, străvezii de post şi har, se desprind de lemn şi se aşează în linişte lângă tine. Un murmur de limbă străveche se ridică din­spre strană. E elina antică, cea în care au gândit Platon şi Aris­totel, cea în care au fost scrise Evangheliile şi în care au pro­povăduit părinţii bisericii. O limbă moartă, pe care grecii mo­derni nu o mai înţeleg. Slove de o nobleţe aparte, un grai în care iubirea e chemată cu patru nu­me. O limbă sfântă, acum apusă. Călugării, care sunt cufundaţi în tainele ei ceasuri întregi, ajung să o deprindă. Cuvintele lui Platon şi ale Sfântului Pavel le înnobilează mintea şi le limpezesc inima. E limba bazileilor, cea în care Iustinian şi-a luat rămas bun de la frumoasa Teodora. E tulburător să te gândeşti că aşa cuvântau Sfântul Vasile cel Mare sau Ioan Scărarul.
Treptat, cântările anunţă venirea dimineţii. E tim­pul Liturghiei, al jertfei fără de sânge. Clar-obscurul se luminează treptat. Bezna nopţii e alungată încet. Mo­zai­cul altarului se vede acum în toată splendoarea. E o frumuseţe apusă, pe care noi nu o mai ştim iubi. Sobră, maiestuoasă, sfântă. La fel ca şi cântarea de la strană. O cântare lină, cu inflexiuni de şoaptă, care te învăluie fără să simţi. Nu e muzică. E rugăciune înfiorată de prezenţa Domnului. Atunci când Hristos ţi se arată, îi dai slavă. Apoi, între tine şi El se aşterne tăcerea. O tăcere plină de lumină. Slujba a luat sfârşit. E dimi­neaţă.
Drumul
"Şi a zis Domnul către Moise: «Suie-te la Mine în munte şi fii acolo, că am să-ţi dau table de piatră, le­gea şi poruncile, pe care le-am scris Eu pentru învă­ţătura lor!» Atunci, sculându-se Moise împreună cu Iosua, slujitorul său, s-a suit în mun­tele Domnului; şi a stat Moise pe munte patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi”. Aşa a început una dintre călătoriile care aveau să schimbe lumea din temelii. O călătorie pe care Moise nu a făcut-o doar pe munte, ci şi în sine. Acolo, în adân­cul inimii, avea să-L vadă pe Dum­nezeu. De aceea, după Mai­ca Dom­nului, călugării ortodocşi îl socotesc un dascăl nepreţuit al rugăciunii neîncetate.
Pe urmele lui călcam şi eu acum. Poate că pe piatra pe care îmi aşez tălpile a păşit proorocul în urmă cu mai bine de trei mile­nii. Poteca, la început lină şi bine­voi­toare, avea să se sume­ţească abrupt şi să mă silească la un urcuş istovitor. Dar paşii pe care-i făceam erau altfel decât cei cu care în­fruntasem altădată piscurile noastre din ţară. Aici drumul te poartă şi spre înlăuntru. La fel ca Moise odinioară, îmi cercetam cugetul şi încercam să mă orientez, pă­trun­zând într-un tărâm nevăzut.
Drumul spre piscul muntelui nu are kilometri şi nici ore. El se mă­soară doar în paşi şi clipe de rugă­ciune. Păşeşti prin arşiţă şi încerci să priveşti spre Dum­nezeu. Şi te însoţeşti cu postul - "Moise a stat acolo la Dom­nul patruzeci de zile şi patruzeci de nopţi; şi nici pâine n-a mân­cat, nici apă n-a băut”.
La început, urcuşul e la fel ca oricare altul. Istovitor. Neplăcut. Dar cu timpul, inima dă semne că păşeşte spre o altă lume. În centrul ei se iţeşte un mugur de linişte. Sudoarea te năpădeşte, mădularele dor, dar, în pofida acestor slăbiciuni ale trupului, sufletul pare că înfloreşte. Şi asaltul pe care el îl dă, deşi delicat şi sfios, e la fel de tare ca o picătură de apă care roade până la urmă stânca. Înţelegi să i te predai şi să urci.Nu spre pisc, nu ca să ajungi la cea mai frumoasă pri­velişte, sau ca să scapi de nevoinţa drumului. Nu. Ci ca să guşti ceva din frumuseţea lui Dumnezeu.
Încet, încet, te cuprinde pacea locului. Mai întâi e în afara ta. Jivi­nele pământului nu mai urcă îm­pre­ună cu tine, lăstarii ulti­melor plante s-au predat biciuiţi de soare şi vânt. Rămâi într-o singurătate mai adâncă de­cât cea a deşer­tului de la poa­lele muntelui. Viaţa însăşi pa­re că se retrage pentru a nu im­pieta în vreun fel liniştea impe­rială care cu­prinde totul. E ca într-o mă­rea­ţă ca­tedrală în care nu se aude decât un singur glas. Cel de Sus.
Moise va fi înţeles toate acestea. Simţurile sale lăuntrice, de mii de ori mai ascuţite decât ale noastre, antrenate pentru a percepe imper­cep­tibilul, sensibi­lizate de post şi rugăciune neîntreruptă, s-au putut cufunda nestingherite în adâncul de nepătruns al dumnezeirii. A adăstat aşa mai bine de o lună. Neclintit de nimic, netulburat de nimeni. Singur cu Dumnezeu.
Am ajuns pe vârf. De jur-împre­jur se întind, nesfârşite, crestele munţilor Sinai. Dar priveliştea mă atrage prea puţin. Mă strâng într-o scorbură a stân­cilor şi închid ochii. Oriunde îţi aţinteşti gândul, te îm­pre­soară rugăciunea. Aici, sus, nu există nimic altce­va. Nici măcar mun­tele. E doar Dumne­zeu, aştep­tân­du-te, încer­când să te în­tâl­neas­că, îmbrăţişându-te ca pe un copil. Clipele trec fulge­rător de repede. Un ceas trece pe lângă tine într-o secundă. Înţelegi veş­nicia. Şi ne­mu­rirea. Cum să mai cobori în lumea de jos?

Puterea Muntelui Sfânt

Drumul înapoi e aproape imposibil. De ce să-l faci? Îl înţeleg pe Petru, în timpul Schim­bării la Faţă: "Doam­ne, să rămânem aici pentru tot­deauna! Uite, ridic trei colibe, pentru Tine, Moise şi Ilie. Noi nu avem ne­voie de nici un adăpost. Ne adăpostim în Tine şi e de ajuns!”.
Călăuzele îmi spun că mulţi pe­le­rini nici nu se întorc după ce urcă muntele sfânt. Rămân pe vârf, sus­pendaţi între cer şi pământ, ne­clintiţi în rugăciune. Ca Moise. Şi că ar fi o perioadă în care, dacă rămâi statornic, se întâmplă adevă­rate miracole. Vindecări. Nu numai trupeşti, acestea sunt în fond cele mai uşoare, ci sufleteşti. Întoarceri năpraznice spre Domnul, zdrun­cinări inte­rioare. "Da, da”, îmi spu­ne călăuza arabă, "muntele aces­­ta e sfânt.”
El nu e creştin, e mu­sulman. Dar, la fel ca toate triburile din Sinai, are un respect profund pentru Vârful lui Moise - Gebel Musa. Îmi spune că îl urcă neamuri felurite, de credinţe nenumărate.Şi nu vin doar credincioşi creştini, musulmani sau evrei, ci şi budhişti sau chiar atei. Aud de chemarea lui sau sunt fascinaţi de frumuseţea peisajului. Dar, când ajung pe vârf, ceva se întâmplă cu ei. Rămân acolo. Lunile trecute, un australian a stat 40 de zile. Ca Moise. I-au cărat apă cu cămilele, iar el nu a mâncat aproape nimic. Era bol­nav, dar a coborât sănătos.
"Da, da, muntele e sfânt! Are o mare pu­tere”.

***

Acasă, în Româ­nia... Ploaia s-a ostoit. Nahlapii nu se mai aruncă din vazduh asupra pământului cu atâta iuţeală. Încet, călugării ies din chiliile strâmte, adulmecând fericiţi soarele şi apa.
Sunt la Mânăstirea Sinaia, frumoasa ctitorie de la poalele Bucegilor, botezată la fel ca oraşul căruia i se mai spunea odinioară "Perla Carpaţilor”. Ambele poartă numele muntelui lui Moise. Un boier de viţă imperia­lă, Mihai Cantacuzino, a ctitorit aşezarea, după ce s-a închinat în Egipt Rugului Sfânt de la Mânăstirea Sfânta Ecaterina. A dorit să avem în ţara noastră o surată a celei mai vechi mânăstiri ortodoxe din lume. Un loc în care pelerinii să îşi amintească de Muntele Sinai şi de minunile sale. Aşa au ajuns Bucegii înfrăţiţi cu Gebel Musa.
Când voi urca de acum pe Omu, mă voi gândi la vârful tainic unde Domnul ne-a desco­perit cele zece porunci. Şi mă voi ruga, gândindu-mă la Moise şi la pacea pe care a lăsat-o în urma sa.

Foto: Ciprian Răglean