CORNEL ILIE - "Cred că a simţi româneşte este mai important decât a trăi româneşte”

Liderul formaţiei VUNK, altfel decât îl cunoaşteţi

Revelaţia Basarabia

- Cel mai recent videoclip al vostru, "Scapă-mă de ea”, are dublu impact: unul muzical şi altul... sen­timental-patriotic, exprimat fără dubii astfel: "Filmările au avut loc în Chişinău şi lângă Bucu­reşti. Nici în Moldova şi nici în Ro­mânia inimile nu s-au stricat, ci bat la fel, în limba română. România este o lume, nu doar o ţară”. Cum se explică ataşa­mentul tău faţă de Basarabia? Există vreo legătură de familie?

- Nu, nu există vreo legătură directă, legătura e de natură sentimentală. Am tot auzit poveşti despre ce se întâmplă în Moldova, despre cum sunt cei de-acolo... În toate variantele posibile: că sunt mai orientaţi spre ruşi sau, din contră, spre români, că sunt mai patrioţi sau că sunt mai puţin patrioţi... Am cunoscut apoi câţi­va basarabeni care trăiesc în România, am stat de vorbă cu ei şi mi s-au părut foarte speciali. După care - coincidenţă sau nu - am primit o invitaţie să cântăm în Moldova, cu ocazia sărbătoririi a 75 de ani de la înfiin­ţarea clubului de fotbal "Zimbrul Chişinău". Am acceptat, curioşi să vedem cum stau lucrurile la faţa lo­cului. Între timp, ne-am gândit să filmăm şi ultimul nostru videoclip acolo, iar textul expli­cativ de la final l-am scris în Chişinău, după trei zile petrecute în acest oraş, trei zile care ne-au "luminat”. Am descoperit acolo nişte oameni foarte, foarte frumoşi, nişte oameni simpli, în sensul de curaţi la suflet, nişte oameni mult mai buni decât noi din multe puncte de vedere, nişte oameni fireşti, naturali în sentimente şi-n gesturi, nişte oameni incredibil de sinceri, foarte talentaţi şi extrem de muncitori. Am descoperit nişte oameni cu multă tărie interioară. Mă gândesc că trebuie să ai multă tărie ca să rezişti într-o situaţie ca a lor, în situaţia în care eşti lăsat să pluteşti precum frunza în vânt, de parcă eşti al nimănui... E o situaţie complexă acolo. Am întâlnit oameni care ştiu limba română, dar nu vor s-o vorbească şi oameni care ştiu rusa, dar nu vor să vor­bească decât în româneşte. Frustrările moldovenilor se simt, nu trebuie să ai vreun radar sensibil pentru asta, şi totul e din pricină că nimeni nu le spune clar: "Sun­teţi ai noştri”... Am aflat o mulţime de poveşti, care de care mai cutremurătoare, dar cea care m-a mar­cat cel mai mult e cea pe care am auzit-o repetată de mai multe persoane, şi anume că, prin anii 2000, deci foarte aproape pe firul timpului, moldovenii nu aveau voie să vorbească în limba română şi că dorul le era aşa de acut încât, atunci când mai întâlneau câte-un român venit acolo în vizită din România şi aveau astfel ocazia să schimbe câteva cuvinte în româneşte, îi podidea plânsul de fericire. Mi s-a părut îngro­zitor!... Apoi am descoperit că acolo oamenii au păstrat un soi de spirit de frăţietate, pe care noi l-am cam pierdut. Să-ţi dau un exemplu: noi am cântat pentru clubul "Zim­brul Chişinău", un fel de Steaua Bucureşti de la noi. Rivalii lor sunt cei de la "Dacia Chişinău", echi­valentul lui Dinamo de la noi. Ei, oamenii din condu­cerea Dacia Chişinău sunt fanii noştri. Ca atare, au decis să vină să ne salute şi să asiste la cântarea noas­tră. Ceea ce a fost însă extrem de surprinzător pentru noi a fost să vedem că autocarul "Dacia Chişinău" par­case în faţa clubului "Zimbrul", fără nici o problemă, că nu a fost nici o problemă ca membrii conducerii Da­cia să treacă prin marea de suporteri ai Zimbrului, şi să pătrundă în vestiarul clubului rival ca să ne aducă daruri. Aşa ceva în România nu s-ar putea întâmpla! Dinamo în vestiar la Steaua? În primul rând, din cauza galeriilor, care ar lua foc. Şi pentru că tot am ajuns la capitolul exemple concrete, să-ţi mai povestesc ceva: în timp ce ne aflam acolo, am primit şi două invitaţii din partea presei - una ca să mergem la un post de ra­dio şi alta ca să participăm într-o emisiune de tele­viziune.Nici unii dintre jurnaliştii respectivi nu ştiu­seră de venirea noastră în Chişinău, nu erau pregătiţi pentru interviuri, dar, cât ai clipi - pentru că interviu­rile au fost făcute "din scurt” - s-au documentat şi ne-au pus nişte întrebări excelente. În România, nici la radio şi nici la televiziune, nu mi s-a întâmplat să mi se ia vreun interviu atât de profesional! Am fost uluit de compe­tenţa lor! De-altfel, la modul general, din ceea ce am văzut, în toată sfera media şi arte, au un nivel de profesionalism mult mai ridicat decât cel din România.

- Deci, nimic negativ pe harta Moldovei?

- Privind la rece, fireşte că sunt şi aspecte negative. De pildă, mergând pe stradă, ţi se pare că te întorci în timp, în România de la începutul anilor '90. Cum arată firmele, vitrinele, cum sunt aranjate maga­zinele... Totul e rămas în urmă. La fel ca şi reclamele şi orice formă de publicitate! Apoi, felul în care se îmbracă lumea şi, mai ales, femei­le: la zece dimineaţa, ele sunt îmbrăcate ca şi cum ar veni sau s-ar duce în club. Sunt machiate şi îmbrăcate ca de zece noap­tea! Pentru noi pare kitsch, dar pentru ei e un mod de viaţă. Şi, în fond, de ce le-am lipi pe frunte eticheta de înapoiaţi? Până la urmă, e o chestiune de percepţie.

- Mai visează, oare, basarabenii, la unirea cu România?

- Experienţa mea directă a fost limitată, şi ca timp, şi din perspectivă geografică, în sensul că eu nu am stat decât în Chişinău, aşa că nu pot să mă pronunţ la nivel general, nu ştiu care este si­tuaţia în zonele rurale. În Chi­şi­nău, însă, mi se pare că oamenii în­clină mult mai mult către Româ­nia, decât către Ru­sia. Şi ce do­va­dă mai bună decât faptul că oriunde te duci, totul e scris în limba ro­mână?! Cel mult, pot să găseşti tex­te în variantă bi­lingvă, în română şi rusă.

"România, te iubesc”

- Din câte am aflat, v-aţi propus să repetaţi expe­ri­mentul Basarabia. Toate videoclipurile pieselor de pe viitorul al­bum urmează să fie filmate în străi­nătate, în ţări în care trăiesc comunităţi de români.

- Da, eu şi colegii mei ne-am gândit că-n felul acesta putem să atragem aten­ţia asupra acestor români de departe, des­pre care noi nu auzim decât din ştirile de presă, presă care, după cum ştim, vâ­nea­ză mai ales as­pectele negative. Ne-am gândit că putem să determinăm o parte a publicului nostru să devină con­ştient, căci, primind acest mesaj din partea noas­tră, s-ar putea să înceapă să ciuleas­că urechile. Şi aici mă refer, în special, la puştii pe care i-am câştigat de partea noastră, cu piesa "Pleacă”. Pen­tru că res­tul, cei de peste 25 de ani, au deja con­turată o opinie. Deşi, chiar şi ei pot să bene­ficieze de acest imbold şi astfel, cu interesul "re­suscitat”, s-ar pu­tea să des­co­pere ele­mente noi, infor­ma­ţii care să le întă­reas­că părerile sau, din contră, să le schimbe. Deci, vom conti­nua cu aces­te filmări, iar următoarea destinaţie pe care ne-o pro­punem este Anglia. Pro­ba­bil că vom ajunge acolo prin septembrie.

- Cum de nu te numeri şi tu printre românii pe care vrei să îi vizitezi? Nu te-a bătut niciodată gândul să rămâi în străinătate?

- Eu sunt dintre cei care vor să rămână aici şi să lupte până la capăt, fiindcă sunt convins că în România poate să fie cu mult mai bine şi pentru că nu m-aş simţi confortabil cu mine însumi, ştiind că nu am contribuit în nici un fel la acest bine viitor. Asta nu înseamnă că îi condamn pe cei care pleacă, sperând că pot obţine mai mult de la viaţă, sau pentru că aici, pur şi simplu, nu-şi găsesc un loc de muncă, indiferent de nivel. Dacă e să fie cineva de condamnat, atunci aceştia sunt cei care-i lasă să plece, cei care-i împing să plece, creând o stare de fapt care blochează oportunităţile. M-a bătut şi pe mine gândul ăsta al plecării în străinătate, prin 2004. Aş fi vrut să văd cum e să lucrezi cu alţi oameni, care au o istorie diferită în spate, dar tot muzică voiam să fac. Lucrurile însă nu s-au legat, şi-atunci am con­si­derat că ăsta era un semn, că probabil nu acela era drumul meu. Am rămas aici şi mi-am văzut de treabă. Revenind însă asupra problemei: nu cred că e rău că unii pleacă, dar, în egală măsură, unii trebuie să şi rămână, pentru că altfel ne-am duce pe copcă. Ţara nu e doar un concept, ţara e un organism viu, de care tre­buie să ai grijă, pe care trebuie să-l ajuţi să se dezvolte, pe care trebuie să-l hrăneşti cu fapte bune şi cu gânduri frumoase, pe care trebuie să-l protejezi, altfel se stinge şi, până la urmă, moare şi se spulberă în colbul istoriei.

- Oare românii care pleacă sunt pierduţi defini­tiv?

- Nu cred că se poate da un verdict global. Sunt unii care pleacă şi, după o vreme, se întorc, aducând cu ei experienţa unor alte sisteme, ştiinţa de a lua ceea ce e bun din străinătate şi de a reproduce aceste aspecte pozitive şi acasă. Sunt alţii care pleacă şi nu vor să mai audă, în vecii vecilor, de România. Uite, doi dintre foştii mei colegi din Vank, Alex şi Victor, au plecat din ţară, şi-au făcut un rost în străinătate şi nici nu mai concep să revină în România. S-au rupt definitiv şi nu mai există cale de întoarcere. Ceea ce eu, personal, nu pot să înţeleg. Adică nu pot să înţeleg ce poate să de­ter­mine o astfel de ruptură definitivă. Apoi, sunt cei care nu mai concep să revină în România, dar nu pen­tru că le-ar merge foarte bine în străinătate, nu pentru că sunt pe deplin fericiţi acolo, prin depărtări, nu pentru că s-ar fi integrat perfect în acea altă lume, ci doar pentru că le e ruşine, pentru că: "Da' ce-o să zică oamenii?”, oamenii fiind rudele şi cunoştinţele de-aici. Ceea ce eu iar nu pot să înţeleg. Să te con­damni la o viaţă amară, plină de resentimente şi de tristeţi, plină de regrete şi de dureri, numai ca să eviţi un potenţial oprobriu al câtorva cunoştinţe, care ţi-ar putea consi­dera întoarcerea ca pe o demonstraţie a eşecului... mi se pare absurd.Aceştia din urmă, într-adevăr, mi se par completamente pierduţi, fiindcă ei, practic, sunt ca nişte strigoi, sunt prinşi între două lumi şi şi-au pierdut acel "acasă” fundamental. Nu în ultimul rând însă, cred că trebuie să ne gândim şi la românii născuţi şi crescuţi în străinătate, dar ale căror familii au avut grijă să le hrănească românismul, au avut grijă să-i înveţe că "noi suntem români”, au avut grijă să le păstreze şi să le transmită tradiţiile, au avut grijă să-i înveţe limba... Poate să pară paradoxal ce spun, dar eu cred că oame­nii aceştia s-ar putea să fie mai români decât noi, ro­mâ­nii din România. Pentru că ei văd o Românie idi­lică, o Românie aşa cum a fost cândva şi ar fi trebuit să rămână, pentru că ei nu se lovesc şi nu sunt măcinaţi constant de toate mizeriile traiului de zi cu zi din so­cietatea românească. Noi, cei de-aici, am învăţat să trăim româneşte, ei, cei de-acolo, au învăţat să simtă ro­mâneşte şi cred că a simţi româneşte este mai im­portant decât a trăi româneşte.

Oalele muzicale

- Să trecem de la familia altora, la familia ta. Ce le datorezi, în mod special, părinţilor tăi?

- Am avut noroc de o familie care s-a ocupat de copii (mai am un frate, Răzvan, care e cu patru ani mai mare decât mine) şi nu numai că s-a ocupat de copii, dar le-a condus existenţele în aşa fel încât să le ofere posibilitatea să-şi dea singuri seama ce le-ar plăcea să facă în viaţă. Nici mama, nici tata nu au fost artişti, în sensul propriu al cuvântului, dar au avut deschidere către artă. Tata a lucrat în Radiodifuziunea Română, a fost "părintele” carurilor de reportaje, mama în TVR, ca tehnician. În schimb, amândoi împărtăşeau pasiuni artis­tice: ascultau foarte multă muzică, aşa că eu am cres­cut în casă cu ABBA, Beatles, jazz, country şi multă muzică clasică, pentru care mergeam şi la con­certele de la Sala Radio.Apoi, mama şi tata ne duceau, pe mine şi pe Răzvan, şi la teatru, la expoziţii de pictu­ră, iar acasă aveau răbdarea de a ne face "traducerea” multelor albume de artă pe care tata le căra de pe oriun­de mergea prin lume. Pe făgaşul muzicii am intrat însă fără să fiu împins de la spate de cineva, ci pentru că m-am îndrăgostit, pur şi simplu, de muzica celor de la Beatles. Dar cu ce patimă! Pe la 5-6 ani, mi-am în­cropit un set de tobe din mai multe oale, ancorate cu perne şi fixate cu scotch, şi câteva benzi goale de mag­netofon, în chip de cinele. Iar pe post de beţe, foloseam nişte pixuri. După o vreme, mi-am diversificat reper­toriul şi-am început să cânt şi "peste” ABBA şi Boney M. Aşa a început totul... (râde) Apoi, următorul episod memorabil a fost în vara în care ai mei voiau neapărat să ne trimită pe mine şi pe fratele meu într-o tabără, iar eu o ţineam una şi bună că "nu vreau să mă duc”. Pro­babil voiau şi ei să rămână singuri, acasă, o săptă­mână, iar eu le încurcam planu­rile. (râde) Numai că eu eram foarte ataşat de "acasă”. Am fost un copil extrem de timid, care nu vorbea cu nimeni la şcoală, cu excep­ţia momentelor când eram ascultat la lecţii, aşa că ideea de a merge într-o tabără mi se părea oribilă. Până la urmă, pentru că ai mei insistau, am ajuns la un compromis: le-am spus că plec în tabără dacă-mi cum­pără o chitară. Când m-am în­tors din vacanţa forţată, mi-am găsit chitara în ca­meră şi imediat m-am apucat să cânt la ea. Mă rog, ce fă­ceam eu acolo era un soi de zdrăngă­neală aberantă, dar mi-am dat seama că-mi place şi atunci ai mei m-au dus la profesoara de muzică de la şcoală, cea care se ocupa de cor şi aşa mai departe, şi în felul ăsta am început să învăţ să cânt la chitară ca lumea. Acolo, la grupul şcolii, l-am cunoscut şi pe Nicu, colegul meu de trupă, care tot atunci lua şi el primele lecţii de cântat la baterie. (râde) După care am tot mers pe drumul ăsta... Am făcut şi trei ani la Şcoala Populară de Artă, tot la chitară, am participat şi la câteva concursuri de chitară clasică... Dar nu mi-a plăcut deloc partea - să-i spu­nem - didactică, niciodată nu am urmărit să folosesc instrumentele muzi­cale la care ştiu să cânt, şi nici vocea, în scopul obţinerii virtuozităţii, ci doar ca să pot să comunic ceea ce simt.

- Şi totuşi, în ciuda acestei pasiuni pentru mu­zică, la un moment dat ai devenit student la Facultatea de Imagine Film...

- Povestea a început în clasa a XI-a. Eu aveam o cameră de luat vederi şi ştiam să filmez de la fratele meu, care era deja student la Imagine Film, aşa că, într-o zi, împreună cu doi prieteni, am ieşit pe stradă şi, pretinzând că suntem de la TVR, am început să le luăm oamenilor interviuri. Până când l-am oprit pe un domn care, după ce ne-a răspuns la întrebări, ne-a întrebat: "Da' de unde din TVR sunteţi voi, că şi eu lucrez în TVR”? Şi mai era şi un mare director de imagine. (râde) Finalmente, domnul acesta ne-a luat numerele de telefon, pentru că, în perioada aceea, TVR-ul chiar căuta nişte tineri aşa, cu idei, ca noi. După o vreme, am fost chemaţi la televiziune şi acolo am intrat într-un soi de cenaclu al liceenilor, condus de Jana Gheor­ghiu. Scopul era să facem un film cu care TVR-ul trebuia să se înscrie la un concurs din Franţa, un film despre cum se vedea România după 1989. Noi trebuia să venim cu idei pentru filmul respectiv. Nu ştiu cum, dar, până la urmă, propunerea pe care s-a mers a fost cea făcută de mine şi de un prieten al meu (o analogie cu basmul "Fetiţa cu chibrituri”) şi aşa am plecat vreo trei săptă­mâni în Franţa, unde am şi câştigat cu filmul nostru premiul I. Şi aşa, îmbătat de succes, m-am decis să dau la Imagine Film. Am intrat şi am stat trei ani, nişte ani în care am realizat însă că-mi pierdeam vremea, pentru că, de fapt, nu-mi plăcea deloc ceea ce învăţam acolo, mi-am dat seama că pe mine aţa mă trăgea tot către muzică. Între timp, Vank-ul se înche­gase, dar nu aveam bani să ne cumpărăm instrumente, nu ştiam ce şi cum să facem ca să ne promovăm... În aceeaşi peri­oadă, le-am pierdut pe mama şi pe cele două bunici, deci eram foarte tulburat şi confuz, dar îmi dădeam seama că mă sufocam. Până în 1997, când am simţit că nu mai pot. Atunci, într-o seară, l-am luat pe tata la o bere, într-un bar, şi i-am spus că eu renunţ şi la facul­tate, şi la serviciu (lucram ca sunetist la Pro TV) şi-mi încerc norocul cu muzica. Săracu' tata mi-a răspuns că nu-i o idee genială, dar că, dacă asta e ceea ce vreau, atunci el va fi alături de mine, orice s-ar întâmpla. Din fericire, pe principiul "lucrurile bune vin la tine atunci când eşti pregătit pentru ele”, în aceeaşi epo­că se punea la cale lansarea primului post TV de muzică din România, Atomic TV. Celor de-aco­lo le-a plăcut mult una dintre melodiile noastre şi au decis s-o transforme în imnul postului. Şi, de aici, după această "ieşire în lume”, totul a început să se lege bine pentru Vank.

Râsul şi sufletul

- Să înţeleg aşadar că ai riscat şi ai câştigat?

- Sunt foarte fericit. Sunt foarte mulţumit de viaţa mea de acum. Sunt mulţumit de cine sunt, ca om, sunt mulţumit pentru că fac ceea ce-mi place şi pentru că îmi dau seama că pot să evoluez. Sigur, cu condiţia să fiu atent la mine şi să nu mi-o iau în cap. Şi sunt mulţumit pentru că, făcând numai şi numai ce-mi place, pot să-mi asigur şi traiul. Nu duc o viaţă de lux, sunt la un nivel puţin peste decent, dar asta pentru mine e suficient. Şi sunt mulţumit pentru că, după 2007, după plecarea celor doi colegi din Vank, am avut norocul să întâlnesc oamenii potriviţi cu care să refa­cem trupa. Sunt nişte oameni extraordinari! Între noi e o chimie aşa de puternică încât, într-un timp foarte scurt, am devenit prieteni foarte buni şi, când spun asta, mă refer la prie­teni adevăraţi, nu la nişte amici de conjunc­tură. Şi râdem aşa de mult îm­preună, că nu ştiu cum de nu suntem obezi! (râde) În esenţă, sin­gurul "lu­cru” care-mi mai lip­seşte acum este să-mi în­te­me­iez o familie.

- N-ai simţit până acum că-ţi "bate inima cu tot cu piele”, cum spu­ne un vers din ultimul vostru videoclip?

- Ba am simţit. Şi nu era de la cafea, fiindcă nu beau cafea. (râde) Da­că-mi place o fată foarte mult, atunci exact asta simt: că-mi bate inima cu tot cu piele. Dragostea e, într-adevăr, esenţială. E acel ceva de necu­prins care - cel puţin eu aşa con­sider - îţi dă liniştea necesară ca să mergi mai departe indiferent de ce greutăţi întâmpini. Asta, fireşte, în cazul în care vor­bim despre dragostea adevărată, care vine din întâlnirea cu un om pe ca­re ştii că poţi să te sprijini, care ştii că te înţelege şi că te susţine... Pe de altă parte, şi alterarea dragos­tei sau lipsa ei are un "ce” benefic, acel "ce” care-ţi dă hrană pentru creaţie. Ne­fericirea te face să vrei să exterio­rizezi ceea ce simţi, poate ca să te des­carci, poate ca să găseşti un reazem...

- Ultima întrebare: ce urmează? O vacanţă?

- Vacanţa s-a consumat deja, acum o lună de zile. Am fost în Santorini, o insulă grecească absolut splen­didă, care are peisaje magnifice, vestigii arheo­logice fabuloase şi nişte oameni extrem de calzi şi deschişi. Aşa că, de urmat, nu mai urmează vacanţa, ci munca: pe 14 noiembrie vom susţine un concert la Sala Polivalentă, ceea ce înseamnă că până atunci ne adunăm toate ideile şi ambiţia ca să iasă totul bine. E primul nostru concert de o asemenea anvergură - o sală de 6000 de oameni - deci, miza este foarte mare, dar acolo simţim noi acum că trebuie să fim. Şi tot atunci vom lansa şi noul album, care probabil că se va numi "Nu scapă nimeni”.