La Sibiu şi în satele din împrejurimile sale încă trăiesc ucenici ai Părintelui Arsenie Boca. După o viaţă închinată lui Dumnezeu, tinerii care acum 65-70 de ani ascultau predicile fierbinţi ale duhovnicului de la Sâmbăta, aşteaptă smeriţi întâlnirea cu Mirele Ceresc.
La Ocna Sibiului, localitate căutată mai ales pentru lacurile sale sărate, am cunoscut-o, cu sprijinul părintelui Ioan Sofonea, pe Maica Glicheria. La 87 de ani, trăieşte retrasă în urbea sa natală, susţinută de Adela, o soră duhovnicească. S-a născut pe 19 iulie 1925 la Ocna, într-o familie cu zece copii. Părinţii săi, Savu şi Maria Curtean, oameni cu frica lui Dumnezeu, care trăiau din creşterea animalelor şi cultivarea pământului, au botezat-o cu numele Maicii Domnului: Maria. Bună, evlavioasă şi inteligentă - aşa cum a caracterizat-o Părintele Arsenie -, Maica Glicheria are în glasul său hotărârea celui care a îndrumat-o spre călugărie.
O întâlnire pentru o viaţă
În vremea copilăriei mele - povesteşte Maica Glicheria - era aici, la Ocna, un părinte pe nume Roşca. Duminică dimineaţa mergeam la şcoală, să facem gimnastică, şi-apoi veneam, aşezaţi pe două rânduri, la biserică. Pe mine m-a pus să am grijă de rândul fetelor, ca nu cumva să plece şi să nu vină la slujbă vreuna dintre ele. În biserică, Părintele Roşca ne punea pe fete în stânga şi pe băieţi în dreapta.
Când eram în clasa a 7-a, a venit la Ocna un preot nou, Miron Mihăilescu, ca să slujească, să îl cunoască oamenii şi să-l aleagă ca preot în sat. Ocna are trei biserici ortodoxe, mai multe parohii şi una era vacantă. Ţin minte ca azi: în ziua când a venit Părintele Mihăilescu, era împreună cu Părintele Roşca şi i-am întâlnit în curtea bisericii. Le-am sărutat mâna cu smerenie.
Maria şi Savu Curtean, părinţii Maicii Glicheria
- Asta-i fata noastră! Mamă-sa ne face pâine şi boboloţ. Ea ne-aduce pâine şi boboloţ şi lapte, pe gratis! Tată-său ne lucră locurile şi ne-aduce lemne din pădure. Pe gratis!
Tata era un om foarte bun. Numai cu draga tatălui şi draga tuţului îmi vorbea. Mama, la fel, îmi spunea cruciu mumii, cruciule. Odată, când veneam de la casa noastră, de pe strada mică şi mergeam la sora mea mai mare, la liţa Paraschiva, m-am întâlnit pe drum cu părintele Mihăilescu şi el mi-a zis: "Când te duci acasă, întreabă-i pe mamă-ta şi pe tată-tău dacă nu te lasă să vii să stai la noi, până ne găsim o servitoare. Pe Ana n-o mai putem ţine”. Am aflat mai târziu că Ana venea seara acasă cu băieţi, care o ţineau de vorbă la poartă, şi n-avea grijă de copiii părintelui, aşa cum s-ar fi cuvenit. M-am dus acasă şi am zis mamei care e dorinţa părintelui Mihăilescu: "Eu te las, draga mamii, da' du-te şi-ntreabă şi pe tată-tău”. Tata făcea lătura la porci într-o găleată, în curte. "Te duci”, a zis tata, "da' fără bani, până îşi găseşte o servitoare”. De la 14 ani şi până la 22 de ani, când m-am dus la mânăstire, am stat la dânşii, la familia preotului Miron Mihăilescu.
Şi odată, să fi fost prin 1943-44, la Părintele Miron Mihăilescu a venit Părintele Arsenie Boca. Se cunoşteau din timpul studiilor la Academia Teologică "Andreiană” din Sibiu. Erau prieteni. Doamna preoteasă m-a rugat să calc cearşafuri, să îmbrac pernele şi să fac patul pe care urma să doarmă Părintele Arsenie. Credeţi c-a putut să doarmă?! A şezut toată noaptea pe un scaun. S-a umplut camera de oameni. Era plin gangul, şi chiar şi în stradă aşteptau oamenii la rând, ca să poată vorbi cu Părintele Arsenie. Fiecare voia să-şi spună necazurile, să primească un sfat. Târziu, după ce a plecat toată lumea, a venit în bucătărie, ca să se spele la chiuvetă. Şi atunci i-am zis:
- Părinte, eu vreau să mă duc la mânăstire.
- Dar părinţii tăi vor să te lase?
- Da.
- Mai vii pe la Sâmbăta şi-apăi mai stăm de vorbă. Bine?
- Da, Părinte.
S-a spălat şi a plecat. Şi de atunci am început să merg la Sâmbăta, la Mânăstirea Brâncoveanu, doar doar îmi va zice într-o zi că e timpul să plec la mânăstire.
Văzător cu duhul
Într-o duminică am plecat de la Ocna, împreună cu preotul Miron Mihăilescu, la Mânăstirea Brâncoveanu. De la gara Sâmbăta se mergea pe jos vreo 15 km. Pe drum, ne-a ajuns din urmă o căruţă plină de oameni. Şi ei mergeau la mânăstire. Cel care mâna caii a zis: "Hai sus în căruţă!”. Noi i-am zis că nu mai e loc, dar el a răspuns: "Dacă-i loc în suflet, este şi în căruţă”. Cu greu ne-am suit. Stăteau oamenii şi câte unul în poala celuilalt. Dar ce bucurie era să mergi cântând la mânăstire!
Maica Glicheria la 87 de ani
Sfânta Liturghie se făcea afară. Curtea era plină de oameni. Încă nu era făcut altarul din pădure. La sfârşitul slujbei, Părintele Arsenie a început predica spunând: "Iubiţi credincioşi...”. Deodată, a început o ploaie mare, care ne-a udat pe toţi până la piele. Părintele ne-a zis: "Nu vă speriaţi, că Acela care vă udă vă şi usucă”. Şi a continuat predica. Toţi am ascultat cu mare atenţie. A cuvântat mult şi, în timp ce vorbea, Dumnezeu a dat un soare atât de puternic, încât pe când Părintele a terminat predica, eram toţi uscaţi, de parcă n-ar fi fost nici o ploaie. Maica Glicheria la 87 de ani
Altădată, m-am dus singură la Mânăstirea Brâncoveanu. S-a făcut priveghere afară, la altarul din pădure. A doua zi era un praznic mare. Şi după slujbă, noaptea, pe la ora 2, m-am aşezat pe iarbă, cu sacoşa sub cap, ca să mă odihnesc. Erau mai mulţi oameni pe lângă mine. Era întuneric. Mânăstirea nu avea curent electric. Deodată, aud o voce, departe:
- Cineva de la Ocna Sibiului?!... Cineva de la Ocna Sibiului!... Mă gândeam: Oare cine strigă?... Pe mine să mă caute?... Era Părintele Arsenie care se apropia, mergând peste lume, peste cei culcaţi pe iarbă, cum trec preoţii cu Sfintele Daruri, peste oameni şi haine, în locurile unde se ţine acest obicei. Aud iar:
- Cineva de la Ocna Sibiului?!... Când a ajuns aproape de mine, am zis:
- Eu! Eu îs din Ocna.
- Hai!... Scoală-te de acolo! Tu ai apă la plămâni. Du-te acolo, în şop! M-am dus în şopron, unde mai erau vreo şase femei. Pe întuneric, de la distanţă, a ştiut că am apă la plămâni şi că sunt de la Ocna Sibiului!... Între atâtea sute de oameni care erau acolo, pe jos! Şi a venit să mă trimită în şopron, ca nu cumva să mă îmbolnăvesc mai rău.
Şcoală şi călugărie
În vara lui 1947, m-am dus iar la Sâmbăta, cu părintele Miron Mihăilescu. Tot la o sărbătoare mare. Şi atunci, noaptea, după priveghere, ne-a împărţit Părintele Arsenie. 32 de persoane se spovedesc la cutare preot, 32 la alt preot, 32 la alt preot. Pe întuneric a fost această împărţeală. M-am dus şi eu într-o cămăruţă. Stăteam şi gândeam: îmi vine rândul ultima, că întâi intrau la spovedit oamenii mai în vârstă. Şi numa' ce vine Părintele Mihăilescu şi-mi spune: "Hai, că te cheamă Părintele Arsenie!”. M-am dus. Părintele şedea pe o bancă lângă chilia dânsului, la stăreţia veche.
- Ia loc, mi-a zis. Am şezut pe bancă lângă Sfinţia sa.
- Părinte, eu vreau să mă duc la mânăstire, i-am spus din nou.
- Părinţii vor să te lase? m-a întrebat, nu cumva ei să nu fie de acord.
- Te duci pe data de 23 august, la Mânăstirea Bistriţa de Vâlcea. Acolo faci şi şcoală, şi călugărie.
Maica Gli?cheria, alături de ucenica Adela (st.), preotul Ioan Sofronea şi preoteasa Aurelia Sofronea
- Părinte, eu vreau să merg pentru călugărie. Nu cumva dacă nu ştiu ceva la şcoală, dacă nu învăţ bine, să mă dea afară.
- Da, mă, da' acolo faci şi şcoală, şi călugărie! - a zis zâmbind, dar cu hotărâre. Într-adevăr, acolo se făcea şi liceul, şi seminarul. La 22 de ani, am plecat la mânăstire. Era în 1947. Liceul şi seminarul îl făceam la Mânăstirea Hurezi.
La Mânăstirea Bistriţa erau peste 700 de suflete: călugăriţe, surori de mânăstire, eleve. Cam 400 dintre ele erau orfane sau părăsite de părinţi, din pruncie. Mamele veneau şi le lăsau noaptea, la poarta mânăstirii, cu un bilet în scutece. Când am ajuns eu acolo, unele dintre acestea erau deja călugăriţe la mânăstire. Ţin minte că era o fată demonizată. Maica Olga Gologan, stareţa Mânăstirii Bistriţa - Mama Olga, cum îi spuneam noi - ne-a zis:
- Dacă o vedeţi cum cade prin curte şi face spume, s-o prindeţi de deget, să strângeţi tare şi să vă rugaţi la Dumnezeu, să ziceţi Tatăl nostru, ca să-şi revină.
La Bistriţa, făceam cu rândul, cu săptămâna, la bucătărie. Se coceau 9 cuptoare de pâine în 24 de ore. Se făceau şi 32 de mămăligi în tuci. Tuciul era cât roata carului. Curgeau apele pe noi. Sâmbăta ieşeam din această slujire şi intra altă serie.
După 4-5 ani de la venirea în mânăstire, am fost călugărită. Atunci au venit şi alte patru tinere. Acestea studiaseră Teologia la Sibiu. Au vrut să se călugărească şi Părintele Arsenie le-a trimis la Mânăstirea Bistriţa de Vâlcea, unde urmau să fie şi profesoare la Seminarul Monahal. Eram 16 persoane pe listă pentru a ne călugări, dar a fost amânată tunderea noastră o săptămână şi au fost călugărite mai întâi aceste patru fete, cu numele: Timoteia, Apolinaria, Paisia şi Heruvima. Timoteia a trăit 104 ani. După o săptămână, am fost călugărită şi eu, cu numele Glicheria.
O conducere pentru păcatele noastre
Nu departe de Mânăstirea Hurezi e Schitul "Sfântul Ştefan”. Biserica schitului era veche, afumată, părăsită. Un credincios din Constanţa, care a venit şi a rămas acolo, a făcut curăţenie, a spălat pereţii bisericii, a făcut de jur-împrejur ziduri groase de piatră, chilii, bucătărie şi baie. Şi o cameră mare, unde se lucrau covoare la gherghef, la războiul de ţesut. Am făcut acolo un covor de lână cu culori naturale, aşa cum e oaia: albă, neagră, maro, gri. La Piteşti se duceau covoarele. Şi într-o zi, m-a întrebat Mama Olga:
- Tu ai făcut covorul cu culori naturale?
- Da.
Părintele Arsenie Boca, în anii petrecuţi la Mănăstirea Sâmbăta
- Trebuie să te duci la Piteşti. Eu tremuram toată. Dacă n-am făcut bine vreo floricică şi mă pedepsesc? Când colo, mi-au dat o diplomă, 200 de lei şi o insignă, ca premiu.
Bătrânului care ajutase la restaurarea schitului, noi îi spuneam Tataia. Locuia şi el la schit, într-o cameră. Maica stareţă de la Horezu, Mihaela Ghişoiu, ucenică a Părintelui Arsenie, m-a dus să stau la Schitul "Sfântul Ştefan” şi să am grijă de el, deşi eu la început nu prea voiam. La patru paşi de schit e pădurea, şi ca să mergi de la schit la Mânăstirea Hurezi trebuie să treci peste un râu, pe o punte îngustă cât o scândură. Mi-era cam frică, dar am făcut ascultare. A venit cu mine şi Maria Tavă, o altă maică.
Într-o zi, pe vremea lui Gheorghiu-Dej, în anii '50, a venit la schit un securist ori miliţian, îmbrăcat civil. Era cu un copil. I-am deschis şi s-a uitat în biserică. A văzut că sunt spălaţi pereţii, că e curat. Erau covoare frumoase pe jos. Când a ieşit din biserică m-a întrebat: - Ce ziceţi dumneavoastră despre conducerea ţării?
- Dacă-i bună, e pentru mântuirea noastră. Iar dacă-i rea, e pentru păcatele noastre, am răspuns eu. După ce a plecat, m-am dus la maica stareţă şi i-am povestit.
- Vai, maică, da' cum te-a luminat Dumnezeu să ştii să-i spui aşa!? - a zis bucuroasă Maica Mihaela.
Ajutorul sfinţilor
În perioada cât am fost la mânăstire, am avut timp de câteva zile cangrenă la un picior. Mergeam în grădină peste pârleaz, cu baniţa cu cartofi. Era toamnă, era frig, aveam ciorapi de lână şi mi s-au tot frecat până când mi s-a făcut o băşicuţă. Şi mă durea. Mi s-a învineţit piciorul de jos până sus. Trei dintre fetele găsite la poarta mânăstirii ajunseseră doctoriţe. Şi i-au zis mamei Olga că trebuie să merg la Cluj, ori la Târgu-Mureş sau la Bucureşti, că am cangrenă. Mi-au zis maicile să mă duc la Mama Olga, să-mi dea bilet de voie. Da' ce - am zis eu - să-mi taie piciorul!? Noi îl avem aici pe Sfântul Grigorie Decapolitul! La Mânăstirea Bistriţa de Vâlcea sunt moaştele Sfântului Grigorie Decapolitul.
Pelerinaj la mormântul părintelui Arsenie Boca, sub soarele fierbinte al acestei veri
M-au dus la infirmerie. A doua zi era prăznuit Sfântul Ierarh Spiridon, pe 12 decembrie. Toată lumea era la priveghere. Eu, la infirmerie, singură, am citit Acatistele Maicii Domnului, al Sfântului Spiridon şi al Sfântului Grigorie Decapolitul. Şi, după câteva zile, m-am dat jos din pat şi m-am dus la masă, la amiază. Doctoriţele s-au minunat: "Vai, da' cum te-ai făcut bine?!”... Uite aşa, m-au ajutat Maica Domnului, Sfântul Grigorie, Sfântul Spiridon. Şi m-am dus la biserică. Şi maica crâsnică m-a rugat s-o ajut să cureţe în altar, unde vărsase puţin ulei. Am curăţat pe jos şi am frecat podeaua din întreaga biserică. Şi e mare biserica de la Mânăstirea Bistriţa! Am dat slavă lui Dumnezeu şi, după două săptămâni, n-am mai ştiut care e piciorul bolnav.
Să cerem mereu ajutorul sfinţilor. Nu degeaba a spus Părintele Arsenie că din lumea de dincolo, din Împărăţia Cerească, ne va ajuta mai mult. Atâţia oameni cer ajutorul Părintelui Arsenie, merg în pelerinaj la mormântul său de la Prislop, la Sâmbăta, la Drăgănescu, şi rugăciunile lor sunt auzite. Să ne rugăm lui Dumnezeu, Preasfintei Născătoare-de-Dumnezeu şi Sfinţilor cu credinţă şi cu dragoste. Şi ce e mai bun pentru noi vom primi, că Domnul Iisus Hristos ne învaţă: "Toate câte veţi cere, rugându-vă cu credinţă, veţi primi. (Matei 21, 22)"
Doisprezece bărbaţi m-au cerut în căsătorie, înainte de a merge la mânăstire şi unul după ce am venit de la mânăstire. Toţi îs morţi. Aşa că tot văduvă aş fi fost şi dacă mă măritam. N-am vrut să mă mărit cu nici unul. Nici cel puţin să-l las să mă sărute. Unul dintre cei care mă ceruseră înainte de-a merge la mânăstire, de aici din Ocna, de-acum căsătorit, cu copii - trecuseră mulţi ani - mă întâlneşte într-o zi şi-mi spune că-l doare piciorul şi c-a rugat-o pe fiică-sa să-l ducă la spital, la Sibiu. I-am zis: "Mă, să nu-i laşi să-ţi taie piciorul. Eu am avut cangrenă, m-am rugat Sfinţilor şi m-am vindecat”. S-a dus la spital, după două săptămâni i-au tăiat piciorul şi după alte cinci-şase săptămâni a murit.
Monah în mijlocul lumii
La începutul anului 1960, ne-a dat afară din mânăstire, în urma decretului 410.
Altarul de vară
Cu referire la acei ani ai ateismului şi cred că şi la vremurile de acum, Părintele Arsenie spune într-o predică: "Întruparea lui Iisus în istorie însemnează împărţirea istoriei în două: cea dinainte de Hristos şi cea de după Hristos. În istoria după Hristos se iveşte încă o despărţire: cea împotriva lui Hristos. Aceştia sunt anii de sminteală, despre care zice Iisus că şi aceştia trebuie să vină”.
De la mânăstire am venit aici, la Ocna, dar nu te lăsau acasă, ca să duci o viaţă de monah în mijlocul lumii, să stai retras undeva, ci te obligau să te angajezi la oraş. Eu am lucrat la Sibiu. Mai întâi am fost angajată la "Îmbrăcămintea”, în Piaţa 6 Martie - cum se numea atunci -, ca să cos haine. Şi duminica uneori, şi de Paşti, trebuia să coşi. Trei zile şi trei nopţi am stat odată acolo, de s-a speriat mama, c-a venit la Sibiu şi-a văzut că nu-s acasă. M-a căutat la serviciu şi mi-a zis plângând: "Draga mamii, am venit de ieri dimineaţă şi, când am văzut că nici în noaptea asta n-ai venit, am crezut că ţi s-a întâmplat ceva”. M-a angajat apoi fratele meu la Fabrica "13 Decembrie”. Am avut grijă şi de Biserica "Dintre brazi” din Sibiu, unde era părintele Gherghel.
La Ocna, Părintele Miron Mihăilescu făcea Sfânta Liturghie în fiecare dimineaţă. Când puteam, mergeam să ne cuminecăm cu Trupul şi Sângele Domnului. Eram odată împreună cu o altă maică. Şi ea fusese la mânăstire şi era atunci, la fel ca mine, alungată în lume. Ne-am dus în gară la Sibiu, ca să luăm trenul către Ocna. Să mergem la biserică, să ne împărtăşim. În gară, l-am zărit pe Părintele Arsenie, în dreptul ultimului ghişeu. Îşi luase bilet de tren şi stătea retras. Ne-am apropiat de Sfinţia sa şi, de la distanţă, ne-a zis: "Fără gesturi, fără gesturi!”.
Mănăstirea Sâmbăta / Foto: Horia Ţurcanu
- Vreţi să-mi spuneţi ceva? - ne-a întrebat Părintele.
- Da.
- Haideţi acolo, unde se vând ziare.
- Părinte, am fost la mânăstire şi am plecat cu decretul şi ne e tare greu. Ne-am plâns fiecare de acest mare necaz. Dar n-am apucat să vorbim mult, că ne-a zis:
- Mă, mie-mi vine trenul, că eu merg la Făgăraş. Da' fără gesturi. Am înţeles că nu voia să atragă atenţia asupra sa. S-a urcat în tren. A deschis geamul şi până dincolo de pod ne-a tot făcut cu mâna. Şi i-am făcut şi noi cu mâna. Şi ne-am simţit mângâiate.
Din 1968, am tot fost la Drăgănescu, unde Părintele Arsenie a pictat biserica satului, ca să-l văd şi să mă întăresc duhovniceşte. Am fost martoră la multe discuţii pe care le-a avut Părintele cu oamenii care-l căutau pentru a scăpa de necazurile lor. Spunea Părintele: "Necazul, piedicile sau încercările sunt puse ca să le trecem, iar nu ca să ne oprim sau să ne întoarcem păgubaşi. Încercările de tot felul sunt binecuvântate de Dumnezeu şi trimise oamenilor cu rostul ca din prilejul lor să ne întâlnim cu El, căci de la El primim puterea neobişnuită, care întoarce necazul în bucurie”.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
