Ciorba de urzici
Atunci, în vara aceea când ciorba de urzici a devenit cea de-a opta minune a lumii, cea mai aromată, mai aburindă şi mai fierbinte dovadă a faptului că sunt viu şi mă bucur, am întâlnit-o pe ea. Am auzit-o mai întâi râzând: râdea de parcă lumea ar fi început atunci, cu râsul ei, râdea de parcă mâine n-ar mai fi existat, râdea ca şi cum dimineaţa, munţii, soarele care se ridica încet deasupra pădurii o ascultă şi i se supun, ca şi cum ea ar fi inventat tot ce trebuia să ştim, ca şi cum, în lipsa ei, am fi rămas mai departe în bezna plină de frig pe care tocmai o părăsiserăm. Râdea al naibii de frumos, şi am râs şi eu. Apoi a intrat în penumbra aceea din cabană şi ne-a privit o vreme, cum sorbeam din ciorba de urzici, ca dintr-o a opta minune a lumii. Nici nu ştiu dacă era frumoasă. Era pur şi simplu acolo, în pragul uşii, ea şi toată lumina dimineţii, fata cu cel mai frumos râs din lume. Era tot ce trebuia să simt atunci, era tot ce aveam nevoie. "Voi sunteţi ăia care s-au rătăcit”, a zis. Nu era nici măcar o întrebare. "N-aţi murit”. Nici asta nu era o întrebare. Am tăcut, doar nu ne întrebase nimic, doar ştia dinainte cine suntem şi ce ni se întâmplase, iar ea a râs încă o dată, încet, în şoaptă. Apoi a ieşit. Am mâncat mai departe. Bucuria era totuna cu ciorba de urzici.
Apoi le-am povestit tuturor, o dată şi încă o dată, cum acolo, la lacul Avrig, soarele s-a acoperit de pâclă şi s-a lăsat ceaţa, cum ceaţa ne-a acoperit cu totul şi n-am mai văzut nimic, cum am luat-o, bezmetici, înainte, fără să mai vedem marcajul, iar, de la un punct încolo, nici măcar poteca, cum, din ceaţa aceea vie, stranie, a început dintr-odată să ningă, cum am simţit frigul şi înserarea aproape, acolo, sus, la peste două mii de metri, în inima bătrână şi tăcută a munţilor Făgăraş. Le-am povestit oamenilor care ne ascultau (şi nu erau puţini, era o tabără întreagă care îşi aşezase corturile chiar lângă Cabana Bârcaciu) ce înseamnă să simţi cum spaima muşcă adânc în tine, odată cu ninsoarea, odată cu frigul, odată cu ceaţa şi umbrele înserării. Le-am povestit ce înseamnă să urci şi să cobori orbeşte peste stânci, ce înseamnă să cauţi puţină lumină, o urmă de potecă, un semn de viaţă, orice. Şi ce înseamnă să nu le găseşti, atunci când ninsoarea se opreşte şi te trezeşti singur, în mijlocul unei tăceri asurzitoare, în mijlocul celei mai înspăimântătoare frumuseţi cu putinţă. Să fii singur, doar tu şi prietenul tău bun, şi să se lase noaptea. Atunci te opreşti şi ştii că n-ai să mai ajungi la cabană, că va trebui să-ţi găseşti un adăpost sus, pe creste, şi asta repede, până când întunericul nu te va înghiţi cu totul. Că adăpostul ăsta va fi o văgăună pe care o vei acoperi cu pietre, pentru ca vântul să te lase o vreme în pace. Noaptea aceea de iulie, cea mai lungă şi mai friguroasă noapte a vieţii mele, noaptea aceea din Munţii Făgăraş, în care mi s-a părut că aud oameni şi câini, când toată viaţa mea de 16 ani a început să se amestece cu repeziciune într-un miliard de imagini fără sens. Sau aşa mi s-a părut atunci. Abia de dimineaţă, nu era nici 6, ieşiţi din adăpostul de pietre care ne-a salvat viaţa, lucrurile s-au limpezit şi am văzut, departe, deasupra pădurii, poteca pe care trebuia să o urmăm. În nici patru ore eram la Cabana Bârcaciu şi terminaserăm de mâncat ciorba de urzici. Era iulie, era soare, simţeam că vreau să dorm. Am dormit.
M-am trezit spre seară, după un somn lung, de moarte. În poiană se făcea deja focul, băieţii şi fetele se strânseseră aproape, cântau la chitară. Am zâmbit. Aveam 16 ani şi, cu siguranţă, nimerisem în cea mai frumoasă lume dintre lumile posibile. Am ieşit din cort, am întrebat cât e ceasul, simţeam vântul cald, mirosul de cetină. Cântau "Râpa”, ştiam versurile pe dinafară, nu-mi plăcuseră niciodată. Până atunci. "Arăţi ca şi cum ai vrea să mănânci cinşpe porţii de ciorbă de urzici”, mi-a spus o fată cu părul lung şi apoi a râs. Era râsul acela, râsul pe care credeam că-l visasem, râsul care nu putea fi adevărat, cel mai frumos râs din lume. Am râs şi eu. Nu, eu nu râdeam la fel de frumos. "Şaişpe”, am spus, era tot ce-mi trecea prin minte să spun. Ea râdea oricum, doar că de data asta se însera şi o puteam privi mai bine, doar că de data asta râdea la ceva ce spusesem eu. Când râdea, i se însenina faţa, râdea cu toată fiinţa, de parcă ar fi fost locuită doar de un duh al bucuriei. Aş fi vrut să-i spun asta. N-am îndrăznit. Aveam 16 ani şi n-aveam curaj să spun prea multe lucruri. Am tăcut. Ne-am aşezat lângă foc şi am cântat. O vreme a stat lângă mine, o auzeam cum cântă, cum respiră, cum tace. O priveam pe furiş. Nici asta nu îndrăzneam să fac prea mult. Târziu, când se făcuse noapte de-a binelea, iar din flăcări nu rămăsese decât jarul, s-a apropiat de mine şi mi-a şoptit s-o caut când ajung la Bucureşti. Nu, nu avea nevoie să ştie cum mă cheamă. Eram băiatul cu ciorba de urzici. I-am spus că da, că am s-o caut. A doua zi nu mai era. Plecase. Râdeau şi alte fete în poiana de la cabană, dar nu aveau râsul ei. E de ajuns să închid ochii. O aud. E lângă mine.
TRAIAN T COŞOVEI
Fata de la dozatorul de îngheţată
Vara... toate femeile înseamnă iubire, iar la mare te îndrăgosteşti întotdeauna, chiar dacă vii cu dragostea de acasă. Vara... fluturarea în briza uşoară a unei şuviţe parfumate de păr ori sclipirile unor inele pe degete lungi, frumos lăcuite, au darul de a ne face să reinventăm dragostea. Fetele oraşului se îmbracă în rochii superb colorate, iar pielea lor bronzată se răzgândeşte tandru în luminile apusului, ca o îmblânzire a nisipului în umbrele piramidelor. Vara... toate parfumurile iau forma trupului de femeie şi ies pe bulevardele devorate de lumini ale melancoliei, purtând în braţe buchete de floarea-soarelui. Iar secundele trec înspre ore, în adieri înşelătoare ca un suspin, ca un zâmbet, ca o insomnie de mângâieri...
Am coborât în gara Constanţa ca din întâmplare, însă nimic nu părea să fie întâmplător. Oraşul meu mă chema, ca în fiecare an, cu argumentele lui albastre. Imensa sculptură hidraulică a maestrului Lucaci nu funcţiona la acea oră. Dar bazinul era plin. M-am bucurat de răcoarea apei, după care m-am lăsat "purtat” de briza răcoroasă a dimineţii, am tras adânc în piept aerul sărat venit dinspre mare şi am traversat bulevardul, cu gândul să mă aşez la o terasă, la o masă de plastic, sub o umbreluţă Tuborg, evident. Am comandat o bere, în timp ce priveam în jur clipind des, ca să mă obişnuiesc cu lumina dimineţii. Străzile din jurul Gării se animau în ritmul plecării şi sosirii trenurilor... mai ales al sosirilor, căci vremea frumoasă atrăsese mulţi turişti.
Cum până la întâlnirea cu amicii mei constănţeni mai era destulă vreme, am plătit, am coborât treptele terasei şi am pornit pe jos spre centru. Nu era prea cald, aşa că am trecut cu pas uşor pe lângă locul în care fusese Hotelul Continental, am făcut la dreapta şi m-am îndreptat spre Piaţa Ovidiu, în ritmul muzicii tranzistoarelor şi casetofoanelor pe care vilegiaturiştii le cărau după ei, odată cu prosoapele şi umbrelele de plajă.
Mi-am dat seama că soarele urcase bine pe cer, pentru că străzile erau deja pustii... lumea coborâse pe plajă. Pe trotuare, tarabagiii dădeau zor să pregătească porumb fiert, covrigi, plăcinte, mici gustări şi zaharicale. În piaţă, chiar vis-a-vis de statuia lui Ovidiu, am poposit la o terasă aproape pustie... doar câţiva localnici, la o masă vecină, se bucurau că mersese bine anul acesta cu închiriatul camerelor la sezonişti...
N-am zăbovit mult. Am făcut un ocol să văd Moscheea, Muzeul, Farul Genovez, Cazinoul şi Acvariul. Apoi m-am întors în centru pe lângă Portul Tomis. Era vremea să mă îndrept spre Satul de Vacanţă, unde eram aşteptat, pe seară, de dragi şi buni prieteni.
Simţeam nevoia să rămân singur, să privesc valurile risipindu-se pe ţărm... caligrafia firmelor luminoase ori siajul vreunei bărci cu vele dispărând după diguri...
Tocmai când mă întrebam cât ar putea să coste un taxi până la Bucureşti, am zărit, cu o bucurie istovită, firma unei terase: "Casa Argeşeană”. Dar muzica părea mexicană, pentru că venea de la localul de alături, aşa cum fata de la dozatorul de îngheţată părea ireală: adică foarte frumoasă pentru căldurile acelea.
M-am aşezat la o masă de la care să o pot admira în voie. Deşi înconjurat de maşinăriile ciudate ale vacanţei (căluşeii ce se învârteau în gol, maşinuţele electrice care scoteau scântei, barăcile de tir care bubuiau ca la Verdun) nu vedeam decât misterioasa apariţie feminină: cu păr lung de culoarea abanosului şi ochi verzi sclipind drăceşte, a vicii proaspete, necunoscute. Îmi imaginam mersul ei exotic, ce ar fi făcut să tresalte un întreg continent... Apăruse de niciunde, ca o ploaie pe mare, ca un dans de nicăieri. Parfumul ei, zâmbetul, gesturile, gusturile, culorile, carnea, amprenta, gleznele ei, dualitatea şi hedonismul în care se scălda atât de natural, ca într-un jacuzzi de fină senzualitate - toate mă duceau cu gândul la petreceri fastuoase, dezmăţ luxuriant, opulenţa simţurilor, parfumuri rafinate... Până şi motoarele Rolls Royce ar fi tăcut la trecerea ei. Doar aşa, din răutatea că ar fi putut s-o piardă.
Târziu în noapte, ea, iubita mea de la dozatorul de îngheţată, s-a "împrăştiat” în mii de cioburi ale unui puzzle pe care nu aveam să-l desluşesc niciodată, iar eu, rămas singur la masa din Satul de Vacanţă, mă gândeam la drumul de întoarcere acasă şi la toamnă - două vicii gemene, bătrânicioase...
LILIANA URSU
Câte puţin despre iulie şi iubire
De când mă ştiu, am fost îndrăgostită de... luna iulie. Şi cum există o simetrie a întâmplărilor, pentru mine ele au toate un punct comun: iubirea.
Părinţii mei s-au cunoscut în iulie şi s-au căsătorit după numai o săptămână. Evident, tot în iulie. Dragoste la prima vedere, dragoste fierbinte de iulie. Şi o căsnicie fericită, care a durat o jumătate de secol, până ce doar moartea i-a despărţit.
Eu am venit pe lume tot în iulie. Cum altfel? Cu o zi înainte de naşterea mea, când tot cerul Sibiului mirosea a fâneţe, a flori de câmp, şi a Palma Maicii Domnului, tata de mână cu mama au urcat dealul de deasupra Guşteriţei. I-a cules cele mai frumoase flori de câmp, i-a cântat: ”Fetele de la Sibiu”, "Pe Mureş şi pe Târnave” şi i-a şoptit tandru: "Va fi o fetiţă frumoasă ca tine. Îi vom pune ce nume vor naşii, dar şi Maria, ca s-o aibă în pază mereu Maica Domnului”. Şi mama i-a răspuns fericită de alegerea tatei: "Va fi a treia generaţie de Mării, mama, eu şi ea, de va fi fetiţă, iar de va fi băiat, Marian să se cheme”.
Seara, când au coborât dealul (mama avea braţele încărcate de flori) au trecut şi printr-o livadă plină cu pomi pe roadă, şi tata i-a povestit o legendă care spunea cum marele compozitor Johann Sebastian Bach, într-o iarnă aspră, ca să salveze de la îngheţ şi ultimul măr din livada sa, l-a înfăşurat în partiturile manuscris ale concertelor sale brandenburgice. Mici fapte de iubire. "Ca nişte licurici într-o noapte de iulie”, a şoptit mama.
Când au ajuns acasă, pe strada Balanţei, tata i-a propus mamei să-i facă portretul. Trebuie să amintesc că tata era inginer şi că nu desenase şi nu pictase în viaţa lui. Mirată, mama l-a întrebat dacă vorbeşte serios. El a zâmbit, a luat un creion şi o hârtie şi a aşezat-o pe mama pe un fotoliu. Şi a pus la cererea mamei un disc, cu concertele brandenburgice. Şi a început să o deseneze. A durat până pe la miezul nopţii. A ieşit un portret superb, pe care îl am şi acum, înrămat pe biroul meu. A doua zi era luni, 11 iulie, şi mama m-a născut între ziduri vechi de cetate, unde se afla, pe atunci, maternitatea sibiană. Acasă m-au adus câteva zile mai târziu, într-o trăsură încărcată de tata cu flori. Din marea milă şi dragostea lui Dumnezeu şi a Maicii sale Sfinte, eram o familie fericită, Ioan şi Elena Maria, cu prunca lor, Liliana Maria.
Şi iată că acum, după o jumătate de veac şi mai bine, mă aflu la Braşov, vărul dulce al Sibiului. E tot iulie şi eu vieţuiesc în Valea Cetăţii, preţ de o vară. Spre seară, obişnuiesc să cercetez pădurea, în căutare de... pene de ciocârlie, pentru cuvinte de aur, cu peruzele vocale şi rubinii, consoane cu care să pictez poeme pe nasturii rochiilor de mirese.
Uneori, număr de pe Tâmpa ferestrele luminate din vale. Ca nişte boabe de rouă trecute prin raze. E o noapte de iulie, ce se furişează ca o pisică în fiinţele noastre nescrise de fulgere sau de fâneţe, ci numai de blânde nalbe transparente şi de caprifoi şi, uneori, de roata norocului din Stejăriş.
Fiul prietenilor mei schiază în plină vară, pe câte o limbă de gheţar din Piatra Craiului. De aceea, poate, când coboară din munţi, schiurile lui au mireasmă de zăpezi inocente, dar şi de boabe de zmeură. Vorbindu-i, e ca şi cum m-aş întoarce la o altă viaţă. Doar cât o drumeţie de o clipă pe strada Sforii, când intri copil şi ieşi bătrân.
Şi ca un film 3D rulează, acum, în ziua toridă de iulie, bătălia de la Moara de Hârtie din Braşov, din vara lui 1611, când Principele Transilvaniei, Gabriel Bathory, a fost făcut praf şi pulbere de către Radu Şerban, aliatul braşovenilor, care au bătut în cinstea lui o monedă cu inscripţia: ”El crede în cal şi car, noi însă în ajutorul lui Dumnezeu”.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
