De vorbă cu un mare savant - Solomon Marcus - "Paşaportul meu spre universalitate a fost matematica”

- Matematician ca formare, dar autor al multor cercetări în semiotică, lingvistică, filosofie sau istoria ştiinţei, despre Solomon Marcus s-ar putea mai degrabă spune că e inclasabil. Statutul său de academician recunoscut peste hotare nu i-a ştirbit nici curiozitatea, nici firescul cu care se apleacă asupra marilor idei. Privirea lui mereu proaspătă, lipsită de prejudecăţi sau locuri comune, ne dezvăluie ştiinţa ca pe-un univers fascinant -

Bolnav de mirare

- Celebritatea dvs. este, mai degrabă, ştiinţifică. Iată de ce vă rog, pentru început, să ne vorbiţi despre începuturile vieţii dvs.

- Mi-am trăit copilăria şi adolescenţa la Bacău, în anii '30, '40. Tatăl meu era un croitor foarte priceput, la care venea toată protipendada oraşului. Iniţial, avu­sese o oarecare stare, cumpărase o casă pentru familia noastră, dar, în urma crizei din anii '30, a sărăcit rapid. Încă elev în ultimele clase, a trebuit să mă gândesc, împreună cu fraţii mei mai mari, cum să îi ajutăm pe părinţi. Aşa am început să dau meditaţii elevilor mai mici. De multe ori, eram plătit în natură. Copiii unui fabricant de mezeluri îmi aduceau câte un pachet de produse ale fabricii, de care eram foarte bucuros. Era război şi trăiam sub imperiul unei incertitudini majore, în care viitorul se reducea la ziua de mâine.

- Nesiguranţa vremurilor v-a trezit ambiţia de a învăţa? Cum s-a născut pa­siu­nea pentru studiu?

- S-ar fi putut uşor întâm­pla să ajung un pierde-vară. Tatăl meu, care ţinea foarte mult să fie moştenit în meseria lui, vă­zând că a eşuat cu toţi fraţii mai mari, şi-a pus ultima nădejde în mine. După o şe­dinţă de o oră, în care a în­cercat să mă înveţe lucrul fun­damental al croitoriei, să mâ­nuiesc foarfeca, a ajuns la con­cluzia că nici de atâta nu sunt capabil. M-a catalogat la re­buturi, drept pentru care am ris­cat să nu mai fiu dat la şcoală, noroc că m-a înscris un frate al meu. Nici mai târziu n-am avut un parcurs exem­plar. Mă îngro­zeau orele de lucru manual, fiindcă n-aveam nici o înde­mâ­nare. Mă îngro­zeau ore­le de muzică, fiindcă n-aveam voce, dar profesorul era convins că mă prefac. Mă îngrozeau toate materiile la care trebuia să me­morez mult. Şi totuşi, din toată această şco­laritate spălăcită (într-un an am rămas chiar re­pe­tent), la ba­calaureat m-am clasat pri­mul din vreo 160 de candi­daţi.

- Tot la vârsta baca­la­u­reatului aţi descoperit şi ma­tematica...

- Matematica a fost pentru mine o descoperire foarte târ­zie. Dar, uitându-mă în urmă, îmi dau seama că existau foar­te multe lucruri care prefi­gurau pasiunea mea de mai târziu. Erau în mine anumite curio­zităţi. Am fost, de mic, bolnav de mirare. Mă miram tot timpul de ce se întâmplă. Ţin minte că-l citisem pe Walt Whit­man, care spunea că fiecare centimetru pătrat e aco­perit de o minune. Ei bine, eu trăiam aceas­tă stare, iar lucrul ăsta era mai puternic decât orice altceva. Simplul fapt de a mă putea mişca şi de a putea contempla strada era pentru mine o răs­plată extraordinară. Eram apoi obsedat de lucrurile care urmează, de lucru­rile care se află "dincolo” de locul unde mă aflam. Cu­rios să aflu ce e dincolo de colbul străzii mele din Ba­cău, la 3-4 ani m-am rătăcit pe străzi şi am fost re­cu­perat de nişte cetăţeni. Mă întrebam mereu "Dar din­colo de asta ce mai este?”. O întrebare care pre­figura studiul limitelor şi al infinitului.

Ştiinţa infinitului

- Şi dincolo de matematică ce e? Are şi ea limitele ei?

- Asta e o întrebare nefericită. Pentru că, dacă observăm cu atenţie istoria, constatăm că mai toate răs­pun­surile au fost contrazise de evoluţia ulterioară. Eu nu spun că nu există limite, dar nu sunt limite presta­bilite, sunt limitele fiecărei epoci. Un scenariu, frecvent adoptat şi în cultura românească, e să stabileşti mai întâi neputinţele şi limitele stiinţei, pentru ca acestea să de­vină mană cerească pen­­tru filozofie şi teologie. S-a construit un portret ro­bot falsificator al ştiinţei, un portret care cores­punde mai degrabă ştiinţei de acum 200 de ani, decât celei actuale, pen­tru ca, pe baza acestui por­tret, să se ultra­sim­plifice discuţia despre Divinitate. Religia este un lucru prea se­­rios, cu o istorie care a mar­­­cat profund evo­luţia ome­­­nirii, pentru a nu avea în­cre­dere în propriile ei re­surse de spiritualitate. E o greşeală să pui ştiinţa şi re­ligia/filosofia în competiţie, cum îi pui pe Federer cu Djokovic, la o par­tidă de te­nis. Eu le con­templu ca pe două realităţi is­torice care coexistă, care au un puternic numitor comun. De pildă, amândouă recurg la meta­fore autoreferenţiale. Di­vi­nitatea, în toate tradiţiile, are atribu­tul infinităţii, dar infi­nitul este cu precădere obiec­­­­tul de investigaţie al ma­tematicii.De aici, o legă­tură puternică între ele. Ma­tematica este chiar definită uneori ca studiul infinitului. Augustin, Toma d' Aquino şi alţi teologi catolici ai Evu­lui Me­diu şi-au redactat lu­cră­rile des­pre Dumnezeu du­­pă mo­delul geometriei eu­cli­die­ne. Despre toate a­ces­tea am scris pe larg în cărţile mele.

- Există, totuşi, adevă­ruri la care nu ajungi pe calea matematicii, ci pe cea directă, a intuiţiei...

- Între momentul găsirii unui lucru şi momentul con­fir­mării lui este de multe ori o distanţă enormă. Blaise Pascal spunea că nu căutăm decât ceea ce deja am gă­sit. Intuiţia faptului că suma pătratelor catetelor unui triunghi dreptunghic este egală cu pătratul ipo­tenuzei exista şi la babilonieni, dar Pitagora e cel care a trans­format-o în teoremă. Există însă şi situaţia in­versă, vedeţi cazul acelei planete a cărei existenţă a fost întâi prevăzută prin calcule, pentru ca ulterior să fie identificată prin observare cu aparate corespun­ză­toare. În matematică e la fel: întâi ai o idee, o străfulgerare, mult mai târziu o poţi clarifica. Când ai impresia că ai înţeles un lucru, dar încercarea de a-l demonstra eşu­ează, poate să apară o stare de panică. Simţi că în orice moment îl poţi pierde, dacă nu reuşeşti să-l fixezi într-o expresie. Din păcate, limbajul uman are limite. Lim­bajul intră în criză când vrei să sondezi ce se întâmplă în infinitul mare şi în infinitul mic. De aceea, intuiţia e fundamentală. Poate că tot în această ordine de idei se explică atenţia acordată viselor. Personal, mi-am dez­vol­tat un antrenament de a-mi nota imediat după mo­mentul trezirii lucrurile care mă vizitează în somn. Sigur, multe din vise sunt destul de simple. Numitorul lor comun e că mă rătăcesc, nu mai ştiu unde sunt, nu mai găsesc un drum. Se vede acolo nevoia mea profun­dă de ceea ce numesc acasă.

- Vă simţiţi acasă în matematică?

- M-am perindat prin tot felul de domenii, dar toate lucrurile pe care le-am întâlnit le-am citit cu ochelarii ma­tematicii şi le-am gândit şi trăit cu modul matematic de gândire. Matematica a fost paşaportul meu spre uni­versalitate. E un punct de plecare de unde poţi să ajungi oriunde: spre lingvistică, informatică, literatură, semio­tică, poetică, antropologie, filosofie, religie etc. Am colindat toate aceste domenii, nu numai ca amator, ci şi ca cercetător recunoscut şi acreditat.

Acel "Ceva”

- Oamenii simt, mai ales la maturitate, nevoia să se sprijine pe ideea de divinitate. Formaţia dvs. ştiin­ţifică vă face să vedeţi lucrurile diferit. Totuşi, credeţi în Acel Ceva, indiferent cum i-am spune? Şi, dacă nu, care sunt lucrurile acelea fixe în care vă găsiţi sprijin în faţa necunoscutului?

- Folosesc cu mare precauţie cuvântul Dumnezeu. Există multe cuvinte care, folosite des şi abuziv, se aco­peră de rugină. Bertrand Russell spunea: "Feriţi-vă de lucrurile prea familiare, sunt cele mai periculoase în materie de cunoaştere!”. Cred în cultura de toate felu­rile. Am nevoie de toate formele pe care cultura umană le-a dezvoltat, inclusiv de religie.În definitiv, ma­tematica, la fel ca poezia sau religia, nu face decât să descopere, într-un ocean de aparentă dezordine, o po­sibilă ordine, o simplitate ascunsă a lumii. Ca şi re­ligia, matematica e un mod de a vedea lumea şi de a par­ticipa la misterele ei, este o expresie a relaţiei noas­tre cu uni­versul. Acel "Ceva”, acel "sprijin în faţa ne­cu­­nos­cutului” la care vă referiţi sunt pentru mine an­sam­­blul Omenescului, care include tot ceea ce marile frunţi gânditoare au putut produce de-a lungul veacu­rilor, de la Biblie la Homer, Pitagora şi Platon, de la Shakespeare şi Newton la Bach sau Rembrandt etc.

- Şi toate aceste minţi strălucite şi creaţiile lor sunt suficiente? Reuşeşte cultura să alunge şi spaima în faţa morţii?

- Ca individ, omul moare, dar se poate salva prin acest ansamblu al Omenescului, care este esenţial altceva şi mai mult decât fiecare fiinţă umană în parte. Este ca o orchestră care execută o partitură ce se scrie chiar în timp ce se execută, iar orchestra în cauză este pro­priul ei dirijor. În splendoarea acestei unităţi a cu­noaşterii şi creaţiei umane şi a acestei solidarităţi între generaţii succesive, care rezistă peste milenii, îmi gă­sesc sprijinul la care vă referiţi; dacă vreţi, această orchestră este pentru mine metafora Divinităţii.

Baia de singurătate

- Aţi fost căsătorit timp de mai multe decenii. Cum aţi acordat existenţa în doi cu lungile perioade de studiu, care cer însingurare?

- Nu mi-a fost foarte uşor. Până în 1972, când m-am întors din America, unde fusesem ca profesor invitat la o universitate, nu am avut niciodată o locuinţă civilizată. Aveam aproape 47 de ani când am reuşit să obţin un loc al meu, în care să pot funcţiona normal. Stă­tusem la cămin, pe perioada studenţiei, apoi m-am mutat într-una din cele trei camere ale unui etaj de pe str. Ion Slavici, în spatele Cişmigiului, fără acces la bucătărie şi cu o baie la comun. Când m-am împrietenit cu viitoarea mea soţie, ea obţinuse o cameră într-un bloc construit de Universitate pentru cadrele didactice, unde avea o cameră mare, cu dependinţe comune cu o altă familie. M-am mutat şi eu la ea, în aceste condiţii. Aşa se face că mi-am scris cărţile mele de bază în con­diţii ingrate. Lingvistica matematică a fost scrisă parte în biblioteci publice, parte în cabinetul de catedră, parte în parcuri şi grădini publice. Iar Poetica mate­matică am scris-o în această locuinţă precară a soţiei mele, fo­lo­sind ca masă un scaun şi ca scaun marginea patului. Au învins însă pasiunea şi nevoia mea de a mă ex­prima. Ca să răspund însă la întrebare, pe cât de mare e nevoia de anumiţi oameni, pe atât de puternică e şi ne­voia de însingurare, de a fi numai cu tine. Eu am nevoie de o baie de singurătate înainte de orice ieşire în public, am nevoie să savurez momentele în care vreau să nu mă bată nimeni la cap. Atunci mă vizitează cele mai bune idei. Toată relaţia mea cu lumea este o alter­nare de vino-ncoace, du-te-n colo!

- A fost important sprijinul familiei pentru un om de ştiinţă ca dvs.? V-a oferit un anume echilibru?

- Soţia mea, Paula Diaconescu, a fost profesoară la Facultatea de Litere, unde a predat Istoria Limbii Ro­mâne Literare. A murit, din păcate, la 76 de ani. N-aş putea spune exact ce m-a făcut să mă îndrăgostesc de ea. Fapt e că ne-am apropiat greu unul de altul. Noi ne-am căsătorit mult înainte ca fiecare dintre noi să aibă o nevoie organică de celălalt. E o enigmă cum ne-am descoperit unul pe altul, după ce de nu ştiu câte ori am trecut prin ezitări. Cert este că după o vreme am ajuns la o comunicare atât de bună, încât reuşeam să ne com­pletăm cuvintele.Cred că a contat foarte mult şi faptul că amândoi eram pasionaţi de cunoaştere. Ea mi-a stârnit interesul pentru lingvistică şi mi-a procurat o bună parte din cărţile de care aveam nevoie. Discu­tam foarte mult. Problemele pe care le cerceta ea de­ve­neau şi pasiunea mea. Aveam un schimb intens de idei. Pe de altă parte, iubirea te poate face prizonier al unei subiectivităţi totale. Când partenera îţi spune că eşti singurul om sincer din lume, devine clar că ceva nu e în regulă. (râde) Evident, niciodată n-am crezut în ab­so­lutizările astea, le luam ca pe nişte declaraţii pur afec­­­tive. În timp, s-a creat o nevoie extraordinară a unu­­ia de celălalt. De aceea, multe luni după moartea ei, nu mi-am găsit locul. Revine şi acum în vise, e mar­ca cea mai clară că a intrat în mine, a devenit parte consti­tuentă a persoanei mele. Au existat însă în mine forţe atât de puternice de viaţă, încât am reuşit să depă­şesc această situaţie.

- Cum v-aţi regăsit pofta de viaţă? Sunteţi extrem de activ în lumea academică, chiar şi la această vârstă înaintată.

- Pofta mea de viaţă şi de muncă este intactă, pentru că şi capacitatea mea de a mă mira a rămas intactă. Si­gur, şi de mâncarea cea mai bună te poţi plictisi, dacă o mănânci zilnic. Dar eu am ştiut să-mi mut centrul de interes, de fiecare dată când am simţit că un anumit domeniu mă oboseşte, ca apoi să revin, după o vreme, cu forţe noi. Gândiţi-vă că merg spre 88 de ani. Am be­neficiat, deci, de un timp de reflecţie foarte mare. Dacă din nu ştiu ce motiv m-aş fi oprit la 60, vârsta la care mulţi se retrag şi se pensionează, aş fi pierdut enorm. Abia după 60 de ani am început să câştig în viziune, în înţelegere, să mă ridic în zbor şi să cu­prind orizonturi cât mai vaste. E nevoie de o anumită înţelepciune, care vine foar­te încet. Azi am o nevoie atât de pu­ternică de a mă exprima, lucrurile des­pre care vreau să scriu sunt atât de multe, că stau la rând în mintea mea. Mi se pare că mai am nevoie de mulţi ani ca să spun tot ce am de spus.

- Vă regăsiţi în lumea de azi? Nu vă agresează cu mitocănia ei, care debordează şi la televizor?

- Mă apăr cu două arme imbatabile: umorul şi ironia. Gravitatea e pă­guboa­să. Educaţia de azi suferă de un exces de gravitate, pe care o confundă cu se­rio­zitatea. Adevărata seriozitate nu se poate lipsi de o componentă de umor. Fă­ră umor, fără relaxare, nu există bucu­rie autentică, nu e posibilă învă­ţarea, nu e posibilă creaţia.

- Vă propun să aruncăm un ochi în actualitate. Cum priviţi eşecul bacalaureatului de anul acesta?

- Eşecul elevilor e de fapt eşecul unui scenariu şcolar complet greşit, bazat pe supunerea şi datoria ele­vului, nu pe plăcere şi pe bucuria de a în­văţa. Vina este a programelor şi ma­nua­lelor complet învechite, a metodelor pe­rimate, fără nimic atrăgător, complet inadecvate la realitate. Cancerul care roa­de sistemul educaţional este confun­dat cu o simplă răceală, pe care o putem trata cu câteva şedinţe de meditaţii. Foarte mulţi elevi de azi sunt pur şi sim­plu predestinaţi la incultură.O men­ta­litate nemărturisită, dar predominantă printre profesori, e că cei mai mulţi elevi nu pot înţelege nici matematica, nici poezia, nu au înzestrarea intelec­tuală necesară în acest scop, de aceea mai bine să nu ne batem capul, decât cu cei mai răsăriţi. Contest această teorie. Potenţial, în orice fiinţă umană există o capacitate de acces la marile bucurii intelectuale şi, chiar dacă şansa pentru unii este mică, eu n-am dreptul, ca pro­fesor, s-o anulez din start.

- Ceva s-a schimbat totuşi fun­damental şi la nivelul elevilor. Să nu uităm că trăim în epoca internetului. Îl folosiţi?

- Viaţa fără internet nu mai e po­sibilă! Internetul nu e doar un nou ins­tru­ment de lucru, e mult mai mult. După ce îl valorifici cum trebuie, devine o a do­ua natură, îţi schimbă viaţa. Multă lu­me are această prejudecată, că duşmanul culturii e calculatorul, că tineretul de azi nu mai citeşte.Am participat la tabere şcolare şi am descoperit elevi din ulti­mele clase de liceu care nu citiseră mai ni­mic, dar care au demonstrat o capa­ci­tate extraordinară de a construi un dis­curs şi care au organizat dezbateri ex­trem de interesante pe teme de ei alese. Una dintre ele întreba dacă Facebook-ul atentează sau nu la viaţa noastră per­so­nală. I-am văzut discutând şi m-au im­presionat plăcut. Erau inteligenţi, şi nu din cărţi, era evident că s-au format pe o cale alternativă, în care internetul a avut un rol fundamental. Ideea că toată cul­tura e în cărţi ar trebui revizuită.

- Care vă sunt bucuriile, acum, la 87 de ani?

- Ştiţi de ce se zice că la chinezi cos­tul vieţii e mult mai mic? Fiindcă s-au obişnuit să se mulţumească cu o lingură de orez. Eu mi-am găsit şi-mi găsesc motive de bucurie într-o serie de lucruri pe care mulţi le aruncă la categoria ba­na­lităţi, care nu merită atenţie. Dacă trece pe lângă mine un copil care-mi zâmbeşte, mă încarc cu energie pentru o bucată de vreme. De multe ori mă bucur, pur şi simplu, că merg pe pro­priile mele picioare. Sau că văd ceva fru­mos pe stradă, ca "trecătoarea” lui Baudelaire. Secretul e să ştii să te fereşti de acele găuri negre, care te scot din viaţa autentică: lâncezeala, rutina, plic­tisul, viciile, stresul.Sunt stări în care nu trăieşti cu adevărat, în care nu poţi fi creativ, nu te poţi îndrăgosti. Din ele poţi scăpa oferindu-ţi spectacole, fiecare la nivelul care îi este accesibil. Eu pot beneficia la vârsta mea de marile spectacole ale ştiinţei, care celor mai mulţi le sunt inaccesibile - acele spectacole pentru care biletul de intrare nu se plăteşte în bani, ci în cultura pe care ai acumulat-o. Dispun de suficientă energie pentru a mă împrospăta continuu, pentru a putea privi cu un ochi limpede lucruri pe care, poate, le-am văzut de sute de ori, dar care îmi aduc de fiecare dată bucurie. Trăiesc în bucurie, deşi ştiu că fericirea ne este inaccesibilă. Existenţa umană este fundamental tragică.

Fotografii din arhiva personală