Bătrâna stă în patul de la geam, cu mâinile încleştate deasupra cearceafurilor şi cu privirea tulbure. Cumva, pare normal, la cei 101 ani ai săi. Părul tuns băieţeşte este, pe cât de alb, pe atât de des. Vecina de salon poartă şi acum, pe căldurile astea, un fes gros pe cap, şi are neîntrerupt un zâmbet misterios pe faţă. "Doamna este turcoaică”, mi se spune. "Orientală!”.
"Ne primiţi cu câinii?”, se aude de pe hol şi, odată aprobarea primită, în cameră apare o căţea puternică şi agilă, dând din coadă şi mirosind peste tot: Mulan. Bătrânele o mângâie uşor, îi zâmbesc, însă în patul de la geam s-a produs o transformare (dacă nu eram acolo, poate nu credeam). Străbunica de o sută de ani s-a ridicat în capul oaselor, râde ca un soare, o mângâie pe Mulan, îi vorbeşte, se bucură de entuziasmul şi de energia câinelui. Îi spune "Ia stai un pic”, şi începe să caute pe sub perne, de unde apar, rând pe rând, hârtiuţe împăturite bine, ascunse în punguţe din plastic, cu mâncare pentru Mulan. "Să ştii că nu te las să pleci până nu dai lăbuţa”, şi animalul se conformează, spre hazul întregului salon.
O dată pe săptămână, miercurea, trei maidanezi dresaţi, Mulan, Ţuca şi Tibi, vin însoţiţi de instructorii lor de la Fundaţia Vier Pfoten în vizită la "Floare Roşie” din Bucureşti, azil de bătrâni şi complex de servicii sociale. Un azil modern, dotat cu de toate, cu personal afectuos şi prietenos, cu spaţiu verde, copaci şi un foişor de vară. Chiar şi aşa, pentru bătrânii ce au avut animale acasă, pentru cei ce se simt singuri, ziua de miercuri este o mare bucurie. "E bine şi-o dată pe săptămână, că ne mai veselim şi noi. Chiar vorbeam de dimineaţă, ce fac căţeii, când vin căţeii, că-i iubesc de sunt înnebunită după ei, toată viaţa am avut acasă căţei şi pisici. Mai trec şi pe aici, prin curte, pisici, câteodată chiar le luăm în cameră şi dormim cu ele în pat o noapte”, îmi povesteşte o doamnă care le-a cam dat peste cap tactica instructorilor, atunci când a scos din geantă câţiva cârnaţi pe care i-a fluturat în faţa celor trei patrupede. Un domn înalt şi deşirat apare în capătul holului, agitând victorios deasupra capului o pungă cu bobiţe pentru câini. A umblat prin soare, pe caniculă, ca să le cumpere de mâncare noilor săi prieteni. Am văzut multe mâini tremurânde, întinse spre capetele câinilor, care sunt şi ei foarte încântaţi de atenţia şi de afecţiunea cu care sunt primiţi. Unora le-a fost frică să le dea de la început de mâncare din mână, alţii nu au vrut să-i primească în salon de la prima vizită, însă în scurt timp, lucrurile s-au schimbat. Am văzut un surdo-mut, un pacient nou, bucurându-se ca un băieţel de cinci ani de prezenţa lui Tibi şi a lui Mulan la el în cameră. Cuvintele ar fi fost de prisos. O doamnă, într-un capot mov, de vară, o plimbă pe Ţuca în lesă, pe hol, dându-i comenzi: "şezi”, "culcat”, "la pas”. Apoi am aflat că suferă de schizofrenie şi că, înainte de a veni câinii la azil, nu voia să se dea jos din pat.
Cei de la Vier Pfoten au încercat de mai mulţi ani să demareze acest proiect cu bătrâni, însă a fost nevoie de aprobări peste aprobări, de hârţogăraie. Au pornit de o lună şi jumătate, iar rezultatele sunt deja peste aşteptări. Sunt pacienţi cu Alzheimer care, în degringolada lor, au totuşi, ca reper, ziua de miercuri, ştiu că vor veni câinii şi chiar îşi amintesc numele lor. S-au creat prietenii, relaţii, fiecare cu favoritul său, Mulan, Ţuca sau Tibi. "Bătrânii internaţi în centre tind să se izoleze şi să devină foarte pasivi, iar în multe cazuri apare depresia. Câinele e un element viu, dinamic, care-i scoate pe bătrâni din rutina specifică vârstei”, spune Victor Chitic, psihologul echipei "Câini pentru oameni”. "Pe de altă parte, prezenţa câinilor le oferă un context în care să socializeze, dându-le un subiect de conversaţie. Acest lucru previne apariţia depresiei şi în acelaşi timp le stimulează memoria. Mergem de puţin timp la centru, şi deja observăm la unii rezidenţi o îmbunătăţire a tonusului, a atitudinii şi a disponibilităţii de a comunica”.
Un medicament fără efecte secundare
Numărul lor mare, agresivitatea unora dintre ei, face ca problema câinilor fără stăpân de pe străzile oraşelor să fie una reală şi spinoasă. O dată la câţiva ani, politicienii profită de impactul emoţional, pentru a distrage atenţia, pentru a ieşi în evidenţă, propunând adevărate măceluri pentru rezolvarea problemei.
Câini şi copii
"Ţuca, ce face Ţuca? A venit Tibi? Când începem?”.
Câţiva copii "instituţionalizaţi” (orfani sau abandonaţi) s-au adunat la gard şi sunt cu ochii pe maşină, să prindă momentul în care vor ieşi câinii. Lui Ionuţ nu-i mai tace gura: "Ce înseamnă dezinsecţie? Ce înseamnă alarmă? De ce...? Mâine plecăm la mare, cu autocaru'... Ştii cum se scrie Ţuca? Ţ, U, C, A”. Când pune, în sfârşit, mâna pe Ţuca, spune: "Ţuca e sora mea”, şi o mângâie, dar numai în anumite locuri, încă evită să o atingă pe burtă. Atât Ionuţ, cât şi Ţuca, au avut de străbătut o cale lungă până să ajungă aici. Acum, la zece ani, Ionuţ, un copil cu întârziere psihică medie, a făcut progrese remarcabile şi are şanse reale să părăsească centrul "Sfântul Andrei”. Când a intrat în program, cu patru ani în urmă, nu vorbea, tot ce putea spune era un şir nesfârşit de "ta-ta-ta-ta”. Îl întrebai care-i maşina, ţi-o arăta, îl întrebai care-i copacul, mergea şi punea mâna pe el şi, în rest, "ta-ta-ta-ta”, ca o mitralieră fără gloanţe.
O altă pereche este Nicu şi Tibi. La începutul întâlnirii cu câinele, Nicu taie cu foarfeca bucăţi de crenvurşti, ca să i le ofere recompensă. În felul acesta, îşi îmbunătăţeşte mobilitatea fină, pentru că Nicu are probleme cu încheieturile. Mergea cu genunchii ţepeni, ca un robot, acum face eforturi să-i îndoaie, să facă din mâini un cerc, prin care Tibi sare cu plăcere. Nicu este un copil cu retard mediu, care, în urmă cu doi ani, când a intrat în program, stătea foarte retras, foarte timid, vorbea cu multă dificultate şi avea probleme locomotorii. Acum, este mai sociabil, mă întreabă cum mă cheamă şi îmi povesteşte cum o să meargă la mare, o să mănânce cartofi prăjiţi, apoi o să meargă la Buşteni. Timiditatea şi-o stăpâneşte scuturând din mâini atunci când vorbeşte. Nicu vorbeşte foarte încet, trebuie să ciuleşti bine urechile ca să auzi ce spune. Însă cu Tibi nu merge, lui Tibi trebuie să-i spui clar şi răspicat ce vrei să facă, aşa că Nicu nu are încotro, îşi îngroaşă vocea şi spune "Tibi, aşteaptă! Tibi, culcat! Tibi, la loc!”. La început, când Nicu ieşea cu Tibi în lesă, de fapt câinele îl scotea pe el la plimbare şi-l ducea unde voia. Cu timpul, rolurile s-au inversat, şi pentru prima oară în viaţă, Nicu a preluat controlul, acum el plimbă câinele. Tibi este veteranul echipei. Proaspăt tuns, zburdă cum are prilejul, este copilăros, jucăuş, n-ai zice că-i în pragul pensionării. Şi "râde”. Are un fel de a-ţi arăta dinţii care i-ar fi adus numai necazuri pe stradă, acolo unde câinii folosesc acest gest ca un semn de intimidare. Tibi a fost găsit la Craiova, în 2003, într-o pungă aruncată lângă un tomberon. Avea doar o lună şi era într-o stare deplorabilă.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
