Demult, în Şirnea, un sat aflat sub crestele Pietrei Craiului, timpul nu se măsura cu "pana ceasului”, ci după rânduielile legate de oi: "vremea mulsului”, "coborâtul din munte”, "măsura laptelui”. Zilele şirnenilor se socoteau după alte repere, ce n-aveau nimic de-a face cu viaţa grăbită a celor de la oraş.
De când se ştiu, şirnenii şi-au împărţit traiul cu animalele pe care le cresc, în mare parte din nevoia de a trăi, dar şi din încăpăţânarea de a fi în fruntea tuturor ciobanilor din satele cuprinse între Munţii Piatra Craiului şi Bucegi. Asprimea vieţii li se citeşte şi azi în cutele săpate pe obraji, în mâinile bătătorite şi-n căutătura aproape mereu încruntată, ce se deschide, însă, atunci când e vorba de animalele lor.
Pe vremuri, satul Şirnea era încă plin de tineri, şi când jucau bărbaţii la nunţi, se cutremurau temeliile lumii. Duduiau munţii de sârbe, brâuri, hore şi chindii. Dar acestea toate au rămas acum uitate şi mai trăiesc doar în poveşti, fotografii şi amintiri, pentru că, aşa ca în multe alte aşezări de munte din România, oamenii s-au împuţinat. Unii au coborât la câmpie, la o viaţă mai uşoară, alţii s-au mutat în cimitirul de pe dealul bisericii. În ultima vreme, zilele acelea renasc, totuşi, ca o adiere a unor vremuri apuse, dar nu şi uitate, când şirnenii încearcă să refacă din cioburi, viaţa satului de altădată. Un astfel de prilej este şi "Măsura laptelui”, sărbătoare străveche, cu care începe cel mai frumos anotimp al anului în Şirnea: anotimpul fânului.
PleaşaAşa se numeşte dealul pietros şi plaiul cu iarbă aspră de pe culmile lui pe care, de când e satul, vacile ies la păscut. Laptele lor de seară, muls la lumina tremurată a stelelor, miroase a cimbrişor şi coada şoricelului, are gust de ţintaură şi de creţişoară, de gălbioară şi saschiu, buruieni parfumate care umplu poienile. Pleaşa este o avere obştească, pe care şirnenii şi-au transmis-o şi au gospodărit-o din tată în fiu, după reguli străvechi. Dreptul de a duce un număr de oi şi de vaci pe Pleaşă se moştenea şi se întreţinea cu zile de muncă. Şi nimeni nu se dădea înapoi, pentru că, de cum era întreţinută Pleaşa, depindea laptele binecuvântat al animalelor, adică, la urma urmei, câştigul şi traiul. Aşa că era normal ca acolo, în capătul Pleşii, să se adune şirnenii şi-n anul acesta, în ultima duminică a lunii iunie, la sărbătoarea laptelui.
Au adus cu ei brânză în coajă de brad, caş afumat, urdă dulce şi sărată, cârnaţi, slănină şi pastramă, bulz ciobănesc fript pe jar, miel prăjit la frigare, balmoş cu caş proaspăt, ţuică moale de Voineşti, fiartă cu mirodenii, ca să-i aştepte cum se cuvine pe cei veniţi de departe: neamuri şi nepoţi strămutaţi la oraş, turişti, dansatori, cântăreţi şi fluieraşi de la Dâmbovicioara, Runcu, Dumbrăviţa şi Bran. Sărbătoarea câmpenească s-a încins, jocul şi muzica au umplut văile şi, pentru câteva ore, chiar şi cei mai bătrâni şirneni parcă au înflorit. Pentru o zi, inima Şirnei a bătut, a cântat şi a jucat tinereşte, în iarba înflorită de pe culmea înaltă a Pleşei.
Sufletul satuluiAzi, în Şirnea mai trăiesc mai puţin de un sfert din şirnenii de altădată. Tot mai multe case rămân goale, tot mai multe ogrăzi rămân necosite, cotropite de ierburile ce se înalţă, arse de soare şi neputincioase, către cerul ucigător de fierbinte.
În sat au venit mulţi străini care şi-au făcut case mari şi cabane, dar pentru ei locul nu este decât o destinaţie de vacanţă. Şirnea nu poate supravieţui decât tot prin şirneni, care au, aşa cum spunea primarul Marian Pâtea, "datoria de a ţine viu sufletul satului”. Iar "Măsura laptelui” este o dovadă că sufletul lor este viu. În acest sat de munte, în care principala activitate a locuitorilor este creşterea animalelor, ziua aceasta este o mare sărbătoare, pe care o aşteaptă toţi cu nerăbdare şi interes. Ciobanii măsoară laptele pe care îl au animalele, pentru a şti câtă brânză trebuie să dea stăpânilor de oi toamna, la răvăşit. De fapt, se măsoară câştigul, venitul anului pastoral. E adevărat că efectivele de animale au scăzut, totuşi, încă mai sunt crescători de animale în Şirnea şi cât vor fi pe pământ, sărbătorile strămoşeşti trebuie duse mai departe, preluate de la bătrâni şi predate nepoţilor.
"Poate că celebrându-le an de an, vom putea gândi şi spera la o renaştere a acestei ocupaţii de crescător de animale, aşa cum a fost ea cu zeci şi sute de ani în urmă. Oricum, noi suntem deschişi pentru orice iniţiativă care susţine promovarea tradiţiilor şi a locurilor din Şirnea. Vrem să facem cunoscute aceste lucruri, pentru că şi turismul este o soluţie pentru dezvoltarea tuturor zonelor montane în care, din cauza climei, a condiţiilor de mediu, în afară de creşterea animalelor nu prea există alte ocupaţii pentru săteni”, a spus primarul Marian Pâtea. Cel mai bucuros să audă asemenea vorbe a fost nea Viciu Ţăposu, Iosif, pe numele din buletin, ani de-a rândul preşedinte al obştei săteşti, care nu se putea să lipsească tocmai de la sărbătoarea laptelui, chiar dacă acum are peste optzeci şi cinci de ani. A venit însoţit de vecinul lui, scoţianul Ronald G. Young, care-şi petrece verile la Şirnea, într-o casă veche, refăcută în spiritul tradiţiei locului. Scoţianul vine de mulţi ani în Şirnea, îi place satul, îi plac oamenii, le ştie obiceiurile, postează informaţii şi fotografii despre ei pe blogul personal şi-i face astfel cunoscuţi în lumea întreagă. Nea Viciu şi-a adus vecinul ca să-l facă părtaş şi la bucuria acestei zile de vară. "E fain că se mai ţine sărbătoarea asta”, spune nea Viciu, "până vor mai fi vaci şi oi pe-aici, pe dealurile astea, e musai să ne ţinem de tradiţie. Că satul ăsta prin asta a trăit de când e el, de sute de ani, prin animale, şi eu, după părerea mea, tot aşa zic, că tot prin animale se poate salva. Numa o ţâră de iniţiativă să fie, la ăi mai tineri, şi-un pic de grijă faţă de ţărani, la ăi de ne conduc, şi aşa s-ar face trebile bune pentru toţi”.
Sărbătoare străvecheÎn anii '60 ai veacului trecut, Şirnea a fost declarată primul sat turistic din România. Atunci a apărut şi ideea de turism cultural şi au fost reluate două sărbători mai vechi: "Iarna la Şirnea” şi "Măsura laptelui”. Iniţiatorul reluării acestor sărbători a fost învăţătorul Nicolae Frunteş, omul despre care şirnenii vorbesc şi acum ridicându-şi pălăria în semn de respect. El a fost mentorul care i-a scos pe şirneni în lume, cu dansuri, jocuri, obiceiuri, el a ţinut viu spiritul gospodăresc, comunitar, el i-a învăţat nu numai literele alfabetului, ci, mai ales, să-şi poarte cu mândrie în lume, oriunde ar ajunge, neamul şi obârşia. Şi, ca o minune, un alt "luminător al poporului”, fiul lui, profesorul Radu Frunteş, duce mai departe crezul părintelui, că sufletul satului românesc nu va muri, atâta vreme cât se respectă formele civilizaţiei ancestrale, adică tradiţia. Doi oameni tineri, un primar şi-un profesor, au făcut ca într-o zi luminoasă de vară un sat bătrân, de sub culmile Pietrei Craiului, să-şi sărbătorească bucuria de-a fi.
La asfinţitA fost o zi plină de voie bună la Şirnea. Pleaşa a fost plină de oameni, a fost o paradă a costumelor populare, muzică şi dansuri. La vremea asfinţitului, au apărut şi vacile, şi Gicu al Aldii, zis Ţacă, zis Ţăndărică, şi-a luat găleata nouă, pregătită anume, şi le-a muls în faţa sătenilor. Vorbele lui s-au auzit peste toată adunarea: "Mai mult cu un litru decât anul trecut!”, ceea ce înseamnă că e bine, că şi anul ăsta şirnenii vor asculta bucuroşi clopotele oilor şi tălăngile vacilor din păşunile raiului de pe Pleaşa.
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
