Bătrâna stă în patul de la geam, cu mâinile încleștate deasupra cearceafurilor și cu privirea tulbure. Cumva, pare normal, la cei 101 ani ai săi. Părul tuns băiețește este, pe cât de alb, pe atât de des. Vecina de salon poartă și acum, pe căldurile astea, un fes gros pe cap, și are neîntrerupt un zâmbet misterios pe față. "Doamna este turcoaică”, mi se spune. "Orientală!”.
"Ne primiți cu câinii?”, se aude de pe hol și, odată aprobarea primită, în cameră apare o cățea puternică și agilă, dând din coadă și mirosind peste tot: Mulan. Bătrânele o mângâie ușor, îi zâmbesc, însă în patul de la geam s-a produs o transformare (dacă nu eram acolo, poate nu credeam). Străbunica de o sută de ani s-a ridicat în capul oaselor, râde ca un soare, o mângâie pe Mulan, îi vorbește, se bucură de entuziasmul și de energia câinelui. Îi spune "Ia stai un pic”, și începe să caute pe sub perne, de unde apar, rând pe rând, hârtiuțe împăturite bine, ascunse în punguțe din plastic, cu mâncare pentru Mulan. "Să știi că nu te las să pleci până nu dai lăbuța”, și animalul se conformează, spre hazul întregului salon.
O dată pe săptămână, miercurea, trei maidanezi dresați, Mulan, Țuca și Tibi, vin însoțiți de instructorii lor de la Fundația Vier Pfoten în vizită la "Floare Roșie” din București, azil de bătrâni și complex de servicii sociale. Un azil modern, dotat cu de toate, cu personal afectuos și prietenos, cu spațiu verde, copaci și un foișor de vară. Chiar și așa, pentru bătrânii ce au avut animale acasă, pentru cei ce se simt singuri, ziua de miercuri este o mare bucurie. "E bine și-o dată pe săptămână, că ne mai veselim și noi. Chiar vorbeam de dimineață, ce fac cățeii, când vin cățeii, că-i iubesc de sunt înnebunită după ei, toată viața am avut acasă căței și pisici. Mai trec și pe aici, prin curte, pisici, câteodată chiar le luăm în cameră și dormim cu ele în pat o noapte”, îmi povestește o doamnă care le-a cam dat peste cap tactica instructorilor, atunci când a scos din geantă câțiva cârnați pe care i-a fluturat în fața celor trei patrupede. Un domn înalt și deșirat apare în capătul holului, agitând victorios deasupra capului o pungă cu bobițe pentru câini. A umblat prin soare, pe caniculă, ca să le cumpere de mâncare noilor săi prieteni. Am văzut multe mâini tremurânde, întinse spre capetele câinilor, care sunt și ei foarte încântați de atenția și de afecțiunea cu care sunt primiți. Unora le-a fost frică să le dea de la început de mâncare din mână, alții nu au vrut să-i primească în salon de la prima vizită, însă în scurt timp, lucrurile s-au schimbat. Am văzut un surdo-mut, un pacient nou, bucurându-se ca un băiețel de cinci ani de prezența lui Tibi și a lui Mulan la el în cameră. Cuvintele ar fi fost de prisos. O doamnă, într-un capot mov, de vară, o plimbă pe Țuca în lesă, pe hol, dându-i comenzi: "șezi”, "culcat”, "la pas”. Apoi am aflat că suferă de schizofrenie și că, înainte de a veni câinii la azil, nu voia să se dea jos din pat.
Cei de la Vier Pfoten au încercat de mai mulți ani să demareze acest proiect cu bătrâni, însă a fost nevoie de aprobări peste aprobări, de hârțogăraie. Au pornit de o lună și jumătate, iar rezultatele sunt deja peste așteptări. Sunt pacienți cu Alzheimer care, în degringolada lor, au totuși, ca reper, ziua de miercuri, știu că vor veni câinii și chiar își amintesc numele lor. S-au creat prietenii, relații, fiecare cu favoritul său, Mulan, Țuca sau Tibi. "Bătrânii internați în centre tind să se izoleze și să devină foarte pasivi, iar în multe cazuri apare depresia. Câinele e un element viu, dinamic, care-i scoate pe bătrâni din rutina specifică vârstei”, spune Victor Chitic, psihologul echipei "Câini pentru oameni”. "Pe de altă parte, prezența câinilor le oferă un context în care să socializeze, dându-le un subiect de conversație. Acest lucru previne apariția depresiei și în același timp le stimulează memoria. Mergem de puțin timp la centru, și deja observăm la unii rezidenți o îmbunătățire a tonusului, a atitudinii și a disponibilității de a comunica”.
Un medicament fără efecte secundare
Numărul lor mare, agresivitatea unora dintre ei, face ca problema câinilor fără stăpân de pe străzile orașelor să fie una reală și spinoasă. O dată la câțiva ani, politicienii profită de impactul emoțional, pentru a distrage atenția, pentru a ieși în evidență, propunând adevărate măceluri pentru rezolvarea problemei. Fundația Vier Pfoten demonstrează că soluția este alta, că acești câini pot fi utili, pot ajuta oamenii. Dovada - proiectul "Câini pentru oameni”, în care foști câini fără stăpân sunt instruiți de experți și lucrează ca animale de terapie sau de salvare. Deseori, pacienții care suferă de dizabilități emoționale comunică mai ușor cu animalele decât cu oamenii. Acesta este punctul de plecare al terapiei asistate de animale, o metodă terapeutică complementară, introdusă în practica modernă de către doctorul Boris Levinson, în anii '60, în Statele Unite. Această practică, relativ larg răspândită în Statele Unite și în Europa de Vest, a fost adusă în România de către Fundația VIER PFOTEN, în anul 2004. De atunci, peste 40 de copii cu deficiențe psihice și (sau) fizice, cu autism sau sindrom Down, au fost ajutați, prin această terapie, să își îmbunătățească abilitățile motorii, echilibrul și postura corporală, vocabularul, comunicarea verbală, să își diminueze sentimentul de singurătate, de izolare, de anxietate. Să aibă încredere în sine, să-și sporească puterea de concentrare și să înțeleagă ce înseamnă responsabilitatea. Este un schimb reciproc, un câine care intră în contact cu un copil cu probleme nu îl judecă în nici un fel și nu îl percepe ca pe un altfel de copil, îi oferă aceeași afecțiune. Pe de altă parte, animalul primește înapoi afecțiunea și, ajutând copilul, arată că nu este mai prejos decât un câine cu pedigree, faimos și prețuit pentru calitățile sale.
Câini și copii
"Țuca, ce face Țuca? A venit Tibi? Când începem?”.
Câțiva copii "instituționalizați” (orfani sau abandonați) s-au adunat la gard și sunt cu ochii pe mașină, să prindă momentul în care vor ieși câinii. Lui Ionuț nu-i mai tace gura: "Ce înseamnă dezinsecție? Ce înseamnă alarmă? De ce...? Mâine plecăm la mare, cu autocaru'... Știi cum se scrie Țuca? Ț, U, C, A”. Când pune, în sfârșit, mâna pe Țuca, spune: "Țuca e sora mea”, și o mângâie, dar numai în anumite locuri, încă evită să o atingă pe burtă. Atât Ionuț, cât și Țuca, au avut de străbătut o cale lungă până să ajungă aici. Acum, la zece ani, Ionuț, un copil cu întârziere psihică medie, a făcut progrese remarcabile și are șanse reale să părăsească centrul "Sfântul Andrei”. Când a intrat în program, cu patru ani în urmă, nu vorbea, tot ce putea spune era un șir nesfârșit de "ta-ta-ta-ta”. Îl întrebai care-i mașina, ți-o arăta, îl întrebai care-i copacul, mergea și punea mâna pe el și, în rest, "ta-ta-ta-ta”, ca o mitralieră fără gloanțe. Țuca are șapte ani, a fost preluată dintr-un adăpost de la marginea Bucureștiului și tratată pentru o maladie ce i-a afectat picioarele din spate. Dar asta am aflat după aceea, după ce am văzut-o alergând ca scăpată din pușcă, în micul spațiu verde al centrului. Când e foarte atentă, Țuca are o ureche ciulită și cealaltă pleoștită. "Ia uite, ce are Țuca aici? Urechi. Tu ai urechi, ia să vedem?”. Și Ionuț își duce palmele la cap. La început, îi era frică de câini, stătea la gard și îi privea cum alergă, apoi a învățat să se apropie și să le dea de mâncare din palmă, iar în ședința de azi, a conștientizat că Țuca are coadă și este fascinat de ea, nu o mai lasă din mână. Copiii învață să numere prin bobițele pe care le dau câinilor și învață culorile prin cuburile, unul roșu, unul verde, unul galben și unul albastru, sub care le ascund. Apoi, când dau comanda "caută!” și câinele pornește și le găsește, satisfacția este egală pentru amândoi.
O altă pereche este Nicu și Tibi. La începutul întâlnirii cu câinele, Nicu taie cu foarfeca bucăți de crenvurști, ca să i le ofere recompensă. În felul acesta, își îmbunătățește mobilitatea fină, pentru că Nicu are probleme cu încheieturile. Mergea cu genunchii țepeni, ca un robot, acum face eforturi să-i îndoaie, să facă din mâini un cerc, prin care Tibi sare cu plăcere. Nicu este un copil cu retard mediu, care, în urmă cu doi ani, când a intrat în program, stătea foarte retras, foarte timid, vorbea cu multă dificultate și avea probleme locomotorii. Acum, este mai sociabil, mă întreabă cum mă cheamă și îmi povestește cum o să meargă la mare, o să mănânce cartofi prăjiți, apoi o să meargă la Bușteni. Timiditatea și-o stăpânește scuturând din mâini atunci când vorbește. Nicu vorbește foarte încet, trebuie să ciulești bine urechile ca să auzi ce spune. Însă cu Tibi nu merge, lui Tibi trebuie să-i spui clar și răspicat ce vrei să facă, așa că Nicu nu are încotro, își îngroașă vocea și spune "Tibi, așteaptă! Tibi, culcat! Tibi, la loc!”. La început, când Nicu ieșea cu Tibi în lesă, de fapt câinele îl scotea pe el la plimbare și-l ducea unde voia. Cu timpul, rolurile s-au inversat, și pentru prima oară în viață, Nicu a preluat controlul, acum el plimbă câinele. Tibi este veteranul echipei. Proaspăt tuns, zburdă cum are prilejul, este copilăros, jucăuș, n-ai zice că-i în pragul pensionării. Și "râde”. Are un fel de a-ți arăta dinții care i-ar fi adus numai necazuri pe stradă, acolo unde câinii folosesc acest gest ca un semn de intimidare. Tibi a fost găsit la Craiova, în 2003, într-o pungă aruncată lângă un tomberon. Avea doar o lună și era într-o stare deplorabilă. A fost adoptat de Vier Pfoten la vârsta de un an, când a început dresajul de disciplină, care a durat 6 luni. Și Mulan a fost unul din miile de câini cu un început dramatic de viață. A fost găsită singură și speriată, pe șosea, la câțiva metri de mașinile ce treceau în viteză, în apropiere de comuna Cernica. Atunci, gest atât de rar, s-a întâmplat ca cineva să oprească mașina și să o ia pe Mulan, iar acum ea este o frumusețe de câine, care ajută în tratamentul copiilor orfani cu dizabilități și aduce bucurie pe chipul bătrânilor din azil. Când a fost salvată, avea doar două săptămâni, după ce a fost îngrijită, s-a dovedit a fi foarte inteligentă și foarte promptă la comenzi, intrând astfel, la cinci luni, în programul de pregătire al proiectului cu terapie asistată de animale. Acum, la un an și jumătate, este mezina echipei. O echipă în care muncesc instructorii Vier Pfoten și prietenii lor patrupede, ce sunt dăruiți aceleiași cauze nobile, de a aduce bucurie și alinare. Iar "Câini pentru oameni” este doar una dintre campaniile în care este implicată această echipă inimoasă.