De când se știu, șirnenii și-au împărțit traiul cu animalele pe care le cresc, în mare parte din nevoia de a trăi, dar și din încăpățânarea de a fi în fruntea tuturor ciobanilor din satele cuprinse între Munții Piatra Craiului și Bucegi. Asprimea vieții li se citește și azi în cutele săpate pe obraji, în mâinile bătătorite și-n căutătura aproape mereu încruntată, ce se deschide, însă, atunci când e vorba de animalele lor.
Pe vremuri, satul Șirnea era încă plin de tineri, și când jucau bărbații la nunți, se cutremurau temeliile lumii. Duduiau munții de sârbe, brâuri, hore și chindii. Dar acestea toate au rămas acum uitate și mai trăiesc doar în povești, fotografii și amintiri, pentru că, așa ca în multe alte așezări de munte din România, oamenii s-au împuținat. Unii au coborât la câmpie, la o viață mai ușoară, alții s-au mutat în cimitirul de pe dealul bisericii. În ultima vreme, zilele acelea renasc, totuși, ca o adiere a unor vremuri apuse, dar nu și uitate, când șirnenii încearcă să refacă din cioburi, viața satului de altădată. Un astfel de prilej este și "Măsura laptelui”, sărbătoare străveche, cu care începe cel mai frumos anotimp al anului în Șirnea: anotimpul fânului.
Pleașa
Așa se numește dealul pietros și plaiul cu iarbă aspră de pe culmile lui pe care, de când e satul, vacile ies la păscut. Laptele lor de seară, muls la lumina tremurată a stelelor, miroase a cimbrișor și coada șoricelului, are gust de țintaură și de crețișoară, de gălbioară și saschiu, buruieni parfumate care umplu poienile. Pleașa este o avere obștească, pe care șirnenii și-au transmis-o și au gospodărit-o din tată în fiu, după reguli străvechi. Dreptul de a duce un număr de oi și de vaci pe Pleașă se moștenea și se întreținea cu zile de muncă. Și nimeni nu se dădea înapoi, pentru că, de cum era întreținută Pleașa, depindea laptele binecuvântat al animalelor, adică, la urma urmei, câștigul și traiul. Așa că era normal ca acolo, în capătul Pleșii, să se adune șirnenii și-n anul acesta, în ultima duminică a lunii iunie, la sărbătoarea laptelui. Au adus cu ei brânză în coajă de brad, caș afumat, urdă dulce și sărată, cârnați, slănină și pastramă, bulz ciobănesc fript pe jar, miel prăjit la frigare, balmoș cu caș proaspăt, țuică moale de Voinești, fiartă cu mirodenii, ca să-i aștepte cum se cuvine pe cei veniți de departe: neamuri și nepoți strămutați la oraș, turiști, dansatori, cântăreți și fluierași de la Dâmbovicioara, Runcu, Dumbrăvița și Bran. Sărbătoarea câmpenească s-a încins, jocul și muzica au umplut văile și, pentru câteva ore, chiar și cei mai bătrâni șirneni parcă au înflorit. Pentru o zi, inima Șirnei a bătut, a cântat și a jucat tinerește, în iarba înflorită de pe culmea înaltă a Pleșei.
Sufletul satului
Azi, în Șirnea mai trăiesc mai puțin de un sfert din șirnenii de altădată. Tot mai multe case rămân goale, tot mai multe ogrăzi rămân necosite, cotropite de ierburile ce se înalță, arse de soare și neputincioase, către cerul ucigător de fierbinte. În sat au venit mulți străini care și-au făcut case mari și cabane, dar pentru ei locul nu este decât o destinație de vacanță. Șirnea nu poate supraviețui decât tot prin șirneni, care au, așa cum spunea primarul Marian Pâtea, "datoria de a ține viu sufletul satului”. Iar "Măsura laptelui” este o dovadă că sufletul lor este viu. În acest sat de munte, în care principala activitate a locuitorilor este creșterea animalelor, ziua aceasta este o mare sărbătoare, pe care o așteaptă toți cu nerăbdare și interes. Ciobanii măsoară laptele pe care îl au animalele, pentru a ști câtă brânză trebuie să dea stăpânilor de oi toamna, la răvășit. De fapt, se măsoară câștigul, venitul anului pastoral. E adevărat că efectivele de animale au scăzut, totuși, încă mai sunt crescători de animale în Șirnea și cât vor fi pe pământ, sărbătorile strămoșești trebuie duse mai departe, preluate de la bătrâni și predate nepoților. "Poate că celebrându-le an de an, vom putea gândi și spera la o renaștere a acestei ocupații de crescător de animale, așa cum a fost ea cu zeci și sute de ani în urmă. Oricum, noi suntem deschiși pentru orice inițiativă care susține promovarea tradițiilor și a locurilor din Șirnea. Vrem să facem cunoscute aceste lucruri, pentru că și turismul este o soluție pentru dezvoltarea tuturor zonelor montane în care, din cauza climei, a condițiilor de mediu, în afară de creșterea animalelor nu prea există alte ocupații pentru săteni”, a spus primarul Marian Pâtea. Cel mai bucuros să audă asemenea vorbe a fost nea Viciu Țăposu, Iosif, pe numele din buletin, ani de-a rândul președinte al obștei sătești, care nu se putea să lipsească tocmai de la sărbătoarea laptelui, chiar dacă acum are peste optzeci și cinci de ani. A venit însoțit de vecinul lui, scoțianul Ronald G. Young, care-și petrece verile la Șirnea, într-o casă veche, refăcută în spiritul tradiției locului. Scoțianul vine de mulți ani în Șirnea, îi place satul, îi plac oamenii, le știe obiceiurile, postează informații și fotografii despre ei pe blogul personal și-i face astfel cunoscuți în lumea întreagă. Nea Viciu și-a adus vecinul ca să-l facă părtaș și la bucuria acestei zile de vară. "E fain că se mai ține sărbătoarea asta”, spune nea Viciu, "până vor mai fi vaci și oi pe-aici, pe dealurile astea, e musai să ne ținem de tradiție. Că satul ăsta prin asta a trăit de când e el, de sute de ani, prin animale, și eu, după părerea mea, tot așa zic, că tot prin animale se poate salva. Numa o țâră de inițiativă să fie, la ăi mai tineri, și-un pic de grijă față de țărani, la ăi de ne conduc, și așa s-ar face trebile bune pentru toți”.
Sărbătoare străveche
În anii '60 ai veacului trecut, Șirnea a fost declarată primul sat turistic din România. Atunci a apărut și ideea de turism cultural și au fost reluate două sărbători mai vechi: "Iarna la Șirnea” și "Măsura laptelui”. Inițiatorul reluării acestor sărbători a fost învățătorul Nicolae Frunteș, omul despre care șirnenii vorbesc și acum ridicându-și pălăria în semn de respect. El a fost mentorul care i-a scos pe șirneni în lume, cu dansuri, jocuri, obiceiuri, el a ținut viu spiritul gospodăresc, comunitar, el i-a învățat nu numai literele alfabetului, ci, mai ales, să-și poarte cu mândrie în lume, oriunde ar ajunge, neamul și obârșia. Și, ca o minune, un alt "luminător al poporului”, fiul lui, profesorul Radu Frunteș, duce mai departe crezul părintelui, că sufletul satului românesc nu va muri, atâta vreme cât se respectă formele civilizației ancestrale, adică tradiția. Doi oameni tineri, un primar și-un profesor, au făcut ca într-o zi luminoasă de vară un sat bătrân, de sub culmile Pietrei Craiului, să-și sărbătorească bucuria de-a fi.
La asfințit
A fost o zi plină de voie bună la Șirnea. Pleașa a fost plină de oameni, a fost o paradă a costumelor populare, muzică și dansuri. La vremea asfințitului, au apărut și vacile, și Gicu al Aldii, zis Țacă, zis Țăndărică, și-a luat găleata nouă, pregătită anume, și le-a muls în fața sătenilor. Vorbele lui s-au auzit peste toată adunarea: "Mai mult cu un litru decât anul trecut!”, ceea ce înseamnă că e bine, că și anul ăsta șirnenii vor asculta bucuroși clopotele oilor și tălăngile vacilor din pășunile raiului de pe Pleașa.