Un timișorean pe orbită internațională - Pictorul CRISTIAN SIDA

"Timișoara este singurul motiv pentru care am mai rămas în țară”

O expoziție de excepție

Printr-o explozie de entuziasm, la București, într-un cochet cartier interbelic, câțiva tineri au deschis de câ­teva luni cea mai mare galerie particulară de artă con­temporană din Capitală. Botezată sofisticat Art Your­self, galeria se află între Șoseaua Kiseleff și bule­vardul Ion Mihalache, în spatele pieții 1 Mai, într-o vilă cons­truită în stilul acela neoromânesc care a dat atâta per­sonalitate "Micului Paris”. În această vară canicu­lară, m-a mânat la Art Yourself dorința de a vedea ex­po­ziția pictorului timișorean Cristian Sida, profesor la Univer­sitatea de Artă din Timișoara, a cărui faimă, la numai 38 de ani, a depășit de mult hotarele Banatului și ale României, prin nenumăratele expoziții și rezi­den­țe în străinătate, dar și prin premiile internaționale obți­nu­te. Și de cum am pășit la parterul galeriei Art Your­self, lumea picturilor lui Cristian Sida m-a captivat și m-a cotropit cu fantasmele ei magnetice. Din tablourile sale uriașe, sugerări de personaje la limita abstractului te priveau răsărind incomplet din spuma culorilor, ca dintr-o spumă a mării. O pictură "La fel de sensibilă pe cât de cumpătată, la fel de construită pe cât de instinc­tivă”, cum scria criticul de artă francez Alain Leduc, cel care i-a dedicat tânărului pictor timișorean un stu­diu amplu. Iar acestui recital de la Art Yourself ar trebui să-i urmeze și altele, pentru ca românii să-și cunoască mai bine valorile.

Un avanpost occidental al României

- Timișoara are faima celui mai occidental oraș românesc. Un oraș cosmopolit, tolerant, cu istorie și cultură puternice, la vederea zilei. Cum te simți în frumoasa grădină a trandafirilor de pe Bega? Ce înseamnă pentru tine capitala Banatului?

- Timișoara, pentru mine? Timișoara înseamnă singurul motiv pentru care am mai rămas în țară. Este adăpostul meu de liniște și de echilibru, dar și o poartă prin care e foarte ușor de pătruns spre Occident. De aceea, aici deschiderea față de arta contemporană a lumii este mult mai intensă. Timișoara a rămas un loc al experimentului, un avanpost al artei sincere, mai aproa­pe de ce se întâmplă în Occident. Iar asta e para­doxal, pentru că Bucureștiul ar trebui să dea aici tonul, cum a făcut-o până nu demult. Dar, din păcate, în Ca­pi­tală, arta se face cumva prea mult după mode și pen­tru comerț, pentru a face repede bani, se pictează prea mult pe griuri, căci școala de griuri de la Cluj do­mină Bucureștiul, la fel ca și hiper-realismul ăs­ta fă­ră sare și piper. Mie-mi pare rău de toate astea și mă simt bine ca timi­șo­rean, mai ales când aud și din Bucu­rești ecouri bune despre noi. Și totuși, eu nu cred că a înflorit în­că o mare miș­care cul­turală în Ti­mișoara, nu așa cum ar me­rita. De vină sunt și vremurile as­tea preca­re, ce taie cu­­rajul oamenilor care vor să cumpere artă. Dar există și în Timișoara colecționari care gustă arta necomer­cia­lă. Și mai avem și câteva galerii de elită experi­mentale, toate particulare: galeria Calina, galeria Jecza, deschisă mai de curând, și încă o galerie foarte bună, care e în fostul bastion al cetății, acum restaurat. Și uite așa, apar și în Timișoara tot mai mulți galeriști tineri, dispuși să riște în artă, fără să-ți impună ce să pictezi.

- Numește, te rog, pentru cititorii noștri, câțiva artiști de valoare ai Timișoarei.

- Să știi că eu am o problemă cu ideea asta de "ar­tist”! Și mai sunt și încăpățânat. Artiști, în Timișoara, cred că nu sunt decât vreo doi-trei: Constantin Flondor, Le­on Vreme și răposatul Romul Nuțiu. Alături de ei, sculptorii Ștefan Călărășanu, Horia Bojin și pictorul Călin Beloescu. Restul sunt buni pictori, buni de­se­natori. Artistul, ca să-l poți numi așa, trebuie să fie foar­­te sincer și recognoscibil. Eu le vorbesc mereu stu­denților mei despre diferența între a reproduce vizibilul și-a exprima vizibilul. Ce rost mai are să pictezi realist în epoca asta, a explo­ziei tehnologice?!... Mi se pare inu­­til să mergi pe zona asta a hiper-realismului. Inutil și nesincer. Artist e cel deschis să experimenteze, să se re­inventeze tot timpul și să transmită. Și, înainte de toate, artist e cel care te emoționează cu arta lui. De aceea, zic eu, la Timișoara sunt câțiva ar­tiști mari, aceiași care au fost și înainte de '89. În rest, sunt mulți care se chinuie. Dar, ca să nu ră­mân atât de critic, Timișoara este un loc în care arta contemporană câștigă teren. Iar asta depin­de și de noi, cei care predăm la facultate.

- Vând bine artiștii timișoreni pe timp de criză?

- S-ar părea că da! Asta e valabil cel puțin pentru câți­va, între care mă număr și eu, alături de Ștefan Că­lă­ră­șanu, Gheorghe Fikl și Ștefan Popa-Popas. Ce să zic, dacă câțiva reușesc să dea la câteva luni o lucrare pe un preț bun, nu știu dacă înseamnă că în Timișoara se vin­de bine în vremuri de criză. Înseamnă că sunt câțiva ca­re vând foarte des și vând prostii, și că pe lângă ei mai sunt unii care vând mai rar, așa ca mine, dar vând exact ce vor ei.

- Mi-ai spus că la Timișoara sunt câțiva oameni de afaceri bine educați și care investesc în artă. Cum i-ați apropiat de arta voastră?

- Noi i-am educat. La un pahar de vin, poți pune la cale tabere interesante, cu oameni pasionați. Îți dau exemplu pe Andrei Herțeg, patronul unei firme de cons­trucții, cu care am devenit foarte buni prieteni și, îm­preună cu sculptorul Ștefan Călărășanu, am reușit să organizăm o tabără internațională la Gărâna, care e deja la a 2-a ediție. Organizată de el, cu artiști selectați îm­pre­ună. Acum, pe lângă români, am invitat un artist din Azerbaidjan, doi francezi, o belgiancă. Din păcate, nu există spațiu pentru a chema mai mulți. E o tabără cu con­diții bune, sponsorizată, foarte intimă, și care se fi­na­lizează cu o expoziție și un catalog. Asta e una. Apoi, mai sunt alți oameni de afaceri, care văzând că altul a cumpărat artă, mai investesc și ei. Și pentru că tu stai în­tr-o tabără sponsorizată de ei, îi educi, le spui ce tre­buie evitat, ei văd, se nasc discuții, se pronunță niște nu­me de artiști etc. De aceea, la Timișoara sunt oameni de afa­ceri pasionați de artă, care sunt mult mai bine informați despre pe­rioada contem­porană decât mulți artiști din Timișoara.

- Succesul internațional al artiș­tilor timișoreni e datorat și orașului, cosmopolit și mai occi­dental?

- Contează și faptul că Timi­șoara este mai mică și mai cosmo­polită, cu rădăcini ra­mi­ficate și cu multe influențe. La noi sunt, de pil­dă, oameni care stau în Germania de 30 de ani, dar au o casă și în Ti­mi­șoara, și mulți dintre noi suntem mai informați, mergem mai des la Viena. Dacă te-ai pus în mașină, ai ajuns din Timișoara la Viena în patru ore. Și acolo ai cel puțin cinci muzee de artă contemporană, de ga­lerii nu mai vorbim. Și eu am fost de curând la Viena, la doamna Ma­ria Altmann, colabo­ra­toare la Muzeul Albertina. Are în casă o colecție de artă contemporană se­rioasă și i-am făcut și eu o lucrare. Doamna are lucrări de artiști timi­șoreni, dar și de sculptori bucu­reș­teni de valoare. Deschiderea asta a Timi­șoarei ne ajută foarte mult.

"Lucrările mele se nasc pe drum”

- Ce înseamnă pentru tine pic­tura, Cris­tian Sida?

- Pictura e o cale de a rămâne sincer cu mine însumi. Un fel de autobiografie. Eu pic­tez cu "mine în­sumi”, parafrazându-l pe Nichi­ta, care vorbea așa de frumos des­pre "scrierea cu tine însuți” - he­mo­grafia, cum o numea el. În artă, în pictură, dacă nu ești sincer, te tră­dezi singur. Și asta mai în­seam­nă și să nu fii tributar nici unei influențe. Și ăsta e mai mult decât un crez artistic al meu, este, dacă vrei, un pariu. Să rămân sincer în ceea ce fac. Să nu pic­tez după pofta cuiva. Unii pictează ca să vândă, alții ca să facă pe plac, alții ca să devină cunoscuți. Pe mine nu mă interesează "pictura de frumos”, nu mă intere­sează să fiu ca atâ­ția care "pictează cu aparatul de în­re­gistrat imagini fru­moa­se”, acum, când îți poți cum­păra ultimul tip de Ni­kon, cu cea mai mare rezoluție. La ce bun să repro­duci? Pentru mine, înainte de a fi un fapt estetic, pictura este un fapt moral. Așa cum e mersul la biserică pentru cre­din­cios. Moralitatea în artă e foarte importantă. Asta în­seamnă respectul față de atelier, munca, mersul la ate­lier zilnic. Mai mult, pic­tura este pentru mine și o te­rapie, are un scop curativ. In­tra­tul în atelier reprezintă ie­șirea din lumea gân­durilor negre. Sigur că ele se re­levă după aceea pe pânza ta. Dar lucrările mele se nasc pe drum. Eu am și un traseu pe care-l fac zilnic prin Ti­mișoara. Deși am mașină, o iau aproape în fiecare zi pe jos, merg la fa­cultate, îmi văd studenții, discut cu ei, beau o cafea. Apoi trec prin centru, merg prin parc și ajung în cele din urmă la atelier, cam în trei sferturi de oră, timp în care eu mi-am gândit deja gama cromatică, mi-am gândit spațiul pictural din lucrarea respectivă. Acest drum al meu e și un tabiet, și un traseu spiritual.

Crinii captivi în culori

- Cum ai început să pictezi?

- Am pictat și am desenat de mic, tot timpul! Îmi aduc aminte cum prin 1978-1979, copil de cinci-șase ani fiind, la Arad, voiam să desenez, ca mulți alți copii, ani­male și oameni. Și cum bunicul meu era pa­sio­­nat de cai și de porumbei, mi-a inoculat și mie pa­siu­nea lui. Așa că am început să umplu caiete întregi cu desene din astea de cai, foarte expresivi, și cu oameni. Mai târziu, s-a întâmplat ceva în fa­­mi­lia mea. Ai mei s-au despăr­țit, și mama s-a dus să lucreze la 20 de km de Arad, era directoare la o casă de cultură acolo, la Curtici, și nu mai avea cu cine să mă lase. Așa că am ră­mas toată ziua singur, cu cheia la gât, și nu făceam ni­mic altceva decât să desenez ca nebunul și să joc fotbal. Iar la matematică eram bâtă, cu meditații cu tot nu tre­ceam de 5, ba mă și emoționam așa tare când mă scotea profe­sorul la lecție, încât ștergeam în neștire toată tabla, mi se rupea filmul. Așa că tata, văzând că-s înne­bu­nit după desen, mi-a spus: "Te tri­mit la Timișoara, la liceul de artă”. Și s-a ținut de cuvânt. M-am trezit la 12 ani singur, la internat, și acolo, fiind foarte sen­sibil, pictura a devenit un re­fu­giu pentru mine: mă as­cun­deam și pictam, ca să nu mai iau bătaie de la ceilalți, pentru că, fi­ind mai pirpiriu, eram primul ca­re o încasam. Și tot atunci, pro­fesorul meu mi-a zis așa: "Tu n-ai nici o șansă să-i iei din ur­mă pe colegii tăi”. Așa că mama a cărat la cafea și la sucuri din Ungaria, ca eu să intru la liceul de artă. Și ține cont că eram bun. Iar acum se intră atât de ușor... Apoi, într-o lună de zile, am de­ve­nit cel mai bun. Eram coman­dant de grupă și responsabil cu cheia, plecam dimineța la opt la atelier și mă întorceam seara la opt. Pe vremea aia, erau doar câ­teva licee de artă în toată țara, iar cel din Timișoara era unul ex­trem de experimental, așa că sunt mândru că am fost elev acolo. Pentru că la Timișoara, și la li­ceu, și la Facultatea de artă, încă se practica, atunci când am fost eu elev, învățământul de tip Bau­haus, introdus la noi de artiștii Flondor și Bertalan. Ei făcuseră prin anii '70-'80 experimente spec­taculoase: aruncaseră din fa­cul­tate toate gipsurile alea didac­tice, cu personaje, lăsând stu­den­ților libertate deplină de invenție. Și asta, în răspărul artiștilor bucu­reșteni, care încă mai gravitau în zona lui Baba și a lui Ciucurencu. Pe când la noi, eram în avangardă. Toate astea, dacă le spui acum unui francez, se miră: "Pe vremea lui Ceaușescu?”. "Da, pe vremea lui Cea­u­șescu!”. La Timișoara, am studiat cu Constan­tin Flon­dor și, mai târziu, la facultate, cu Romul Nuțiu. Și am avut mare noroc, acestea au fost întâlnirile mele esen­țiale. Pentru că de abia de la Romul Nuțiu, de pildă, am în­țeles, în sfârșit, culoarea. Am înțeles că arta culorii e tot o matematică.

- Cum ți-ai format sin­teza asta, drumul tău de la abstract spre semi-figurativ?

- Lucrările la mine se nasc pe drum! De fapt, treaba e destul de simplă. Eu am în­ceput cu niște formule abstrac­te. Am mers mult pe valențele culorii, pe con­­traste aplicate pe su­pra­fețe mari, am mers mult pe puterea senzorială a culorii. Culoarea ca sen­zor, ca vibrație, ca olfac­tiv. Mai târ­ziu, în 2006, eram la Paris, și mi-am zis că niciodată nu fusesem să văd arta egip­teană. A fost locul potrivit la momentul potrivit. Am avut o reve­lație când am descoperit ce combinații făceau egip­te­nii între figura umană și ani­mal, pe care, de fapt, le re­găsești și la moderni, la Pi­cabia, Andreas de Sali­nio sau la Chirico - com­bi­nația asta de personaj cu cap de animal.

- Am văzut că ai prins și flori, niște crini, în ta­blourile tale.

- Da. Asta e o poveste foarte interesantă. Pentru ea îi sunt dator și priete­nu­lui meu, Andrei Herțeg, cel care a avut ideea să facem un grup de artiști și ne-a propus să pictăm pe butoaie. Și datorită lui am schimbat tot în pictură, atunci când m-am trezit la un mo­ment dat cu un butoi în atelier. A fost așa. Acum un an, ne-am gândit să fa­cem un grup cu 22 de artiști, unul inter­na­țional. Așa m-am trezit cu un butoi nou-nouț, în atelier. Și-mi zic: "Na, acu ce fac cu ăsta? Doar n-o să mă apuc acum să-mi fac perso­najele mele pe butoi, să copiez”. Așa că întâi am dat cu culoare în exces. Dar nu mi-a plăcut. După care a apărut hazardul, în care eu cred. M-am dus la un magazin de chi­mi­cale de pe la noi din zonă, la Iosefin, unde-i plin de chinezi și de magazine de prost gust; voiam să cumpăr niște sodă caus­tică, ca să-mi degresez butoiul. Și, dintr-o dată, am văzut în spatele maga­zi­nului un buchet de crini de plastic, atât de fru­mos colorați, kitschioși, dar de un roșu pe ca­re nu-l găseai în tub de cu­loare. Și i-am făcut ăluia o vânzare, i-am cum­părat toate florile de plastic. Și mi-a venit o idee ca din butoiul ăla să crească viță de vie și flori de plastic. Un butoi vivant. După aceea, m-am gândit că de ce să nu apară și pe pânză ideea asta, și am făcut personaje care țineau niște flori. Și am făcut și urări și aluzii vesele: lucrările astea sunt un soi de cadouri pentru botezuri, nunți și înmormântări; le poți duce în orice ocazie, și butoiul la fel, care arăta ca un tort funebru. Dacă Maria Antoa­neta ar mai fi trăit, ar fi cum­părat butoiul ăsta. Avea ceva burghez, aris­tocratic și pervers. Ei, și de acolo a în­ceput ciclul pe care l-am expus și la Art Yourself, în București.


Navetist România - Franța

- Ești printre pictorii care expun și sunt cunoscuți mai mult în străinătate. Mai mult poate decât în țară. Cum reușești?

- Aș evita să spun că sunt cu­noscut în străi­nătate, dar au fost mai multe oportu­ni­tăți le­ga­te de Fran­ța. Mergând foarte des acolo, am în­ceput să-mi dau seama ce se în­tâm­plă în artă la Paris și care sunt tendințele în arta contem­po­rană și am știut să aleg de acolo niște in­gre­diente pentru pic­tura mea, ca­re să nu mă in­fluențeze, să nu fiu într-o mo­dă. Conjunc­tu­ral, am reușit să expun și în niște galerii. Acum, de pildă, urmează să expun într-o galerie chiar foarte bine cotată în Paris, "Art Club Galery” se nu­mește, și e peste drum de Lu­vru. Va fi o expoziție de grup, deocamdată ga­le­­ristul parizian nu-și asu­mă un risc mai mare, exact așa mi-a spus: "Nu am curaj încă să vă ex­pun singur”. Dar galeria lui expune Andy Warhol și alți monștri sacri, așa că voi fi într-o companie foarte selectă. Pe de altă parte, tot mergând în Franța și scriind eu și o carte îm­preună cu criticul de artă Alain Le­duc, am fost in­vitat la tot felul de tabere și rezidențe, care s-au finalizat cu expo­ziții. Nu de foarte mare anver­gu­ră, dar poate că vor veni și cele mari. Totul tre­bu­ie făcut pas cu pas. Dar am făcut de curând și în Ger­mania, la Karlsruhe, o expo­ziție cu artiști ti­mi­șoreni, cu Călin Belo­escu și cu Ștefan Călără­șanu, de pildă. Și ur­mea­ză o altă expoziție timi­șoreană, la Manicourt, în nor­dul Fran­ței, un pro­iect inițiat de niș­te prie­teni francezi, care au fost foarte atrași de ceea ce se întâmplă în Timișoara, nu doar de arta plastică, ci și de literatură. Așa că la Manicourt vom face un fes­tival, cu o seară de poe­zie și altă seară de ar­tă timi­șo­reană. Selecția am făcut-o eu. Printre plas­ti­­cieni vor fi domnul Cons­tantin Flon­dor, Leon Vre­me, Ștefan Că­lă­ră­șanu și Că­lin Beloescu, toți artiști impor­tanți. Alături de ei, vor fi scriitorii Robert Șerban și Șerban Foarță, care nu mai au nevoie de prezentări.

- Spune-mi, te rog, te consideri un navetist Ro­mânia-Franța?

- Asta, da! Toți banii pe care-i fac din pictură, îi in­vestesc în bilete de avion. Și când nu am cursuri la facultate, plec și cutreier muzeele, galeriile Franței. Alt motiv nu am. Acum am fost invitat la niște festivaluri. Chiar în Franța, în vestul ei, sunt invitat de onoare la un fes­tival la Nantes. Acum e o retrospectivă Richter la Paris, o expoziție extrem de im­por­tantă, a început de­­ja pe 1 iunie. Și mă și duc. Apoi ur­mea­ză o re­zidență la Gentioux, în centrul Franței, unde am avut deja onoarea să expun alături de pic­torul Henri Cueco, un clasic în viață al fran­cezilor, un sim­bol al ge­ne­rației '68, cea a figu­rației nara­tive. Dar toate a­ces­tea sunt niște întâm­plări. Pur și sim­plu s-a în­tâm­plat că am expus și eu lângă Henri Cueco, ni­mic mai mult. El având o casă de vacanță la Getioux, a fost cooptat în acest pro­iect de re­zi­dențe. Și fiind un nume, a atras niște bani, și în ju­rul lui s-a coagulat un grup de artiști, printre care am avut norocul să fiu și eu. A fost pentru mine un joc al șansei, pentru că în Occi­dent, ei au atât de mulți artiști, încât poți să fii tu ca român oricât de ta­­lentat, că fără reco­mandări și fără noroc nu răzbați.
_______________________

Micul palat al artelor

Fermecat de frumusețea și de rafinamentul locului care găzduiește galeria Art Yourself, am vrut să aflu mai multe amănunte despre acest veritabil palat al artelor. Pentru asta am stat de vorbă cu Dragoș Farmazon, foarte tânărul ei director.

- Cum au reacționat cumpărătorii bucureșteni de artă la pictura mai puțin convențională a lui Cris­tian Sida?

- Mai bine decât mă așteptam. Desigur, este o pic­tură mai greu digerabilă, care cere un public cunos­cător. Cu toate astea, nu au întârziat să apară oameni extrem de interesați și chiar clienți. De altfel, una dintre lucrările lui Cristian Sida pe care le-am vândut a ajuns deja într-o importantă colecție din Monaco.

- V-aș ruga acum să faceți o prezentare a galeriei Art Yourself. De ce ați simțit nevoia să înființați a­ceastă galerie?

- Art Yourself este o galerie care se ocupă exclusiv de promovarea artei contemporane. A fost deschisă în septembrie 2011, după mai bine de șase luni de pre­gă­tiri, iar decizia a fost luată de mine și de colegii mei în primăvara anului trecut. Simțeam cu toții că, într-o piață emergentă și energică, arta con­temporană trebuie să bene­ficieze și ea - la fel ca arta veche ori modernă - de un spațiu adec­vat de expunere și promovare, un spațiu în care atât artiștii, cât și publicul lor, să se simtă excelent; în fine, voiam un spațiu care în scurt timp să devină un adevărt hotspot bucureștean.

- Cum ați reușit să rezistați și să vă dez­­voltați în aceste vremuri cam pau­pere?

- Greu să spun cum am reușit! Cred că a fost vorba despre un program expo­zițional bine gân­­dit, despre eficiența cu care am reușit să atingem publicul țintă și despre modul în care publicul s-a simțit la evenimentele noastre.

- Care este programul galeriei dvs.? Și cum vedeți viitorul ei?

- De anul acesta, vom face, o perioadă bună de timp, o organi­zare tripartită a expozițiilor. La parter, vom expune, ca și până acum, artiști con­temporani seniori. Etajul întâi va rămâne dedicat artiștilor tineri, care au deja un oarecare grad de notorietate. În fine, ultimul nivel al galeriei este deschis acelor artiști tineri care abia acum își fac apariția pe piață; sunt acei artiști în care noi credem și pe care vrem să îi ajutăm la început de drum.

- Sunteți un galerist foarte tânăr. Ce aduceți nou, dvs. și generația dvs. de manageri, în arta noastră vizuală?

- Mă puneti puțin în încur­că­tură, pentru că trebuie să vorbesc și despre mine. Poate că noi aducem în pri­mul rând energia și entu­zias­mul cu care înțe­legem să ne facem meseria. Apoi, cu si­gu­ranță, vi­ziu­nea pe care o avem despre func­ționarea pie­­­ței de artă. Pentru că gene­rația mea este generația care abia învă­ța să meargă atunci când comu­nismul se pră­bușea. Noi sun­tem crescuți și educați în capita­lism. În fine, cred că putem cu mai mare ușurință să înțele­gem, să inte­riori­zăm și să explicăm mai departe discursul noii generații de artiști. Până la urmă, ei sunt colegii noștri de generație.

- Cum simțiți pulsul artei ro­mâ­nești de acum?

- Arta românească contem­porană este într-o evo­luție incontestabilă și constantă. Iar piața de artă este în­tr-o creștere care pare de neoprit. Aceste două pre­mize nu pot atrage după ele, cred eu, decât lucruri bune.