Cu cobza și daireaua, pe la curțile domnești: BEATRICE IORDAN

- Actor, menestrel -

"Chiar dacă lumea de azi nu mai trăiește după regulile curților boierești, se poate bucura de mu­zica ce se cânta atunci”

Subțire ca o trestie și cu chip de copil, Beatrice Ior­dan a fost răsfățată de ursitoare: este ac­tor-păpușar, cântă la cobză în trupa de mu­zică veche "Trei Parale”, pictează îngeri, con­fec­ționează păpuși de cârpă și ține ateliere de teatru pen­tru copii. Iar, mai presus de orice, este soție iubitoare și cre­din­cioasă pentru bărbatul vieții ei, Florin Ior­dan, cer­cetător la Muzeul Țăranului Român, și mamă perfectă pentru micuța Maruca. Cu nici o umbră de întristare pe chip, mereu zâm­bitoare, Beatrice pare mereu feri­cită, trăind undeva în alt timp, neatins de urâtul lumii. Rețeta ei de izbândă în viață? Iat-o!

Ilustrate din turla bisericii

- De unde ai, Beatrice, atâta talent artistic? L-ai moștenit din familie? Te-a încercat încă din copi­lărie?

- Sunt un copil de oraș. Nu am avut bunici la țară, dar, prin profesia tatălui meu, pictor de biserici, care lucra în fiecare vară într-o altă zonă a țării și ne lua în­tot­deauna cu el, pe mine și pe fratele meu, am avut con­tact strâns cu lumea satului. Abia așteptam să plec din București. Era aventura anului, după atâta școală și lecții de pian. De altfel, eu de acolo am primele amin­tiri, nu din București. Acolo m-am pomenit ju­cân­du-mă în praful uliței, cu copiii satului, sau uitându-mă la tata, plin de zugrăveli pe haine, cocoțat pe schele, sus, înșirând din vârful pensulei șiruri de sfinți pe pereți. Despre fratele meu, Dinu, zicea tatăl meu că era be­be­luș și-l țineau într-un coș împletit, pe schele, sus, alături de el și de mama, care îl ajuta. Erau foarte tineri și se luaseră din dragoste.

- Ce imagine de film tarkovskian... Mama ta era și ea artistă?

- Nu, terminase Artele Plastice, ca tata, dar ea lucra la atelierele Patriarhiei, făcea medalioanele de email cu care se împodobea ferecătura evangheliilor. Iar vara, mergea cu tata la restaurarea frescelor bisericilor vechi, sau la pictarea celor noi. Era o armonie și o mare iubire între ei, iar când am apărut noi, copiii, ne-au luat și pe noi, vara, pe șantier. La rândul lui, Dinu, când a crescut, a început să-l ajute pe tata, iar acum a ajuns și el pictor de biserici!...

- Ai amintiri pregnante din verile acelea ale co­pilăriei?

- Amintirile mele sunt pline de oameni și întâmplări încă vii. Pe mine mă lăsau în sat, la vreo femeie, pe care o tocmeau să-mi poarte de grijă. Îmi amintesc de tanti Manda, care avea un bărbat bețiv și ea ducea toată casa în spinare. Era croitoreasă. Am găsit, de curând, printre hainele vechi, o fustiță făcută de ea pentru mine, pe când aveam patru ani. Eram ca Maruca acum, fetița noastră. Mă iubea foarte mult, pentru că nu avea copii, și atunci toată dragostea ei era spre mine. Altădată, pe la șase ani, am stat într-un sat din Ardeal, la o femeie care era socăciță, făcea torturile și prăjiturile pentru nunți ori petreceri. Le priveam cu ochii măriți de poftă și așteptam să-mi rămână un rest de cremă de lins de pe fundul castroanelor. Bărbatul ei, nenea Ioani, îmi făcea moriști din lemn, cu care alergam repede, repede, ca să se învârtă. Și cum mi se strica una, imediat îmi făcea alta în loc. În fiecare vară mergeam în altă parte și, fiind fată de pictor, eram văzută ca o fată de preot, cu mare vază în sat, mi se împlineau toate voile, ca nu cum­va tata să se necăjească și să nu aibă inspirație la pictură. Toamna, plecam cu mama și cu fratele meu la București, pentru că începeau școlile. Uneori, tata mai lua ucenici sau ajutoare, dar toamna rămânea mai mult singur și lucra până dădea frigul. Ne mărturisea acum, în anii din urmă, că a avut multe momente de singu­rătate, în care se ruga pentru ca Dumnezeu să-i dea putere și inspirație în lucrul său. Uneori eram găzduiți în casa parohială, ori la vreun credincios care-și punea la dispoziție casa. Îmi mai amintesc că într-un sat casa parohială era exact în cimitir: mă uitam seara pe geam și vedeam umbrele crucilor crescând. Nu-mi era frică, eram prea mică pentru senzația asta, și, oricum, peste zi, mă jucasem printre ele, în plin soare. O altă amintire fru­moasă este dintr-un sat din Mara­mureș, Batargi. Du­minica se ținea joc la șopru, "ciu­percă”, cum îi spuneau sătenii, un pavilion rotund din lemn. Acolo stăteau ce­te­rașii și se făcea jocul. Fetele stăteau un pic mai înco­lo, rezemate de un gard, una lângă alta, ca rândunelele pe sârma de telegraf. Din "șopru”, feciorii le strigau, flu­ierându-le: "Tu, Ileană! Tu, Savetă!”. Și ele mer­geau la șopru, rumene ca focul, cu fustele înfoiate și cu cămeși pline de mărgele, să fie jucate. La final, le ridicau în brațe și le pupau zgomotos pe obraji, iar ele chicoteau, rușinate. Eu eram prin clasa a patra și mă minunam de o așa apropiere între băieți și fete. Mă uitam cu admirație la cele care se pregăteau să intre în joc, că numai de la 18 ani aveau voie, și pen­tru asta își fă­ceau cămăși noi, cusute cu arnici, și cu brâie și mâ­necare bătute în mărgele. De la ele am de­prins tehnica aceasta a țeserii cu mărgele, fără ac. Stă­team ore în șir în grădină, așezate pe un țol, lucrând la cămăși cu măr­gele. Era prin '91-'92, lumea încă nu ple­case la lucru în străinătate și Maramureșul încă rezista în frumusețea lui străveche, nedegradată.

Din dragoste și de drag

- Mi-ai mărturisit că la tine dragul de muzică a venit odată cu dragostea. Cum s-a întâmplat?

- La 19 ani, după absolvirea Liceului Pe­da­gogic, eram educatoare și studentă la Fi­losofie, când l-am cu­noscut pe Florin, și el stu­dent la Sociologie, pe atunci. Ne-am îndră­gostit și ne-am luat. Eu am pără­sit grădinița, și am urmat, tot din dragoste pen­tru copii și lumea copilăriei, Universitatea Națională de Actorie Teatru și Cinema­to­grafie - secția actori-păpușari, apoi un master în regie de teatru. Florin știa să cânte la fluier, eu mai ziceam cu glasul, pentru noi și prie­teni, pentru bucuria noastră. Mai învățam um­blând vara prin sate, după rapsozi bătrâni, într-un fel de "pelerinaj” etno-muzical, fără să fie propriu-zis o cercetare. Am trecut pe la un șir întreg de cobzari bătrâni, acum majo­ritatea duși din­tre noi, începând cu neîntre­cutul Constan­tin Negel, din Botoșani. Am avut norocul de i-am mai apucat în viață pe unii dintre ei. În Vran­cea a fost una dintre cele mai frumoase călă­torii pe care le-am avut. Am ajuns la un cioban fluieraș, bucuros tare că i-am făcut fotografii și care ne arăta bo­găția lor din cămară și pod: nuci, pere uscate, putina plină cu brânză. Erau fericiți că au de toate! Ce lume minunată! Apoi, Florin a în­ceput să lucreze în echipa de etnomu­zicologi a cunoscutei cercetătoare Spe­ranța Rădulescu de la Muzeul Țăranului Ro­mân și a început să facă cercetare de teren în mod sistematic. Pe atunci trăia Irina Nicolau, etnolog de mare anvergură, din echipa lui Ho­ria Bernea, cel care a repus bazele Muzeului Țăranului Ro­mân după 1989. Ea m-a chemat să vin la mu­zeu, să facem un spectacol de teatru popular, "Marioara și Vasilache”. Așa a pornit atelierul meu de confecționat păpuși și marionete pen­tru copii. Cu muzica mă întâlnisem întâi în co­pilărie, acasă, unde aveam pian și am stu­diat câțiva ani, la fel ca fratele meu, iar mai apoi la liceul pedagogic, unde am studiat chi­tară clasică. Când Florin a avut ideea aceasta a înființării unei formații de muzică veche, m-am reapropiat de muzică cu seriozitate și am în­ceput să cânt la cobză și instrumente de percuție, studiind mai întâi cobza cu un rap­sod bătrân din Vrancea, de la Nă­ruja. La început, cân­tam și cu vocea, dar după ce a in­trat în grupul nostru Daniel Pop, l-am lăsat pe el la mi­crofon. Ni s-a alăturat și fratele meu, Dinu Petrescu, absolvent de Arte Plas­tice, care coboară de pe schelele din bisericile pe care le pictează, urmând tatei, anume ca să meargă cu noi în spectacole, ca percuționist.

"Cu cobza și daireaua, să v-arăt ce e maneaua!”

- Când a început oficial aventura formației voas­tre de muzică veche, "Trei parale”? Cum v-ați con­tu­rat repertoriul?

- În 2003, am debutat printr-un concert dat într-un anticariat. Eram doar noi doi, Florin cu fluierul, eu cu cobza și glasul. În 2004, ni s-a alăturat Dinu, iar în 2005, și Daniel. Apoi repertoriul nostru a început să se contureze, observând că repertoriul urban vechi, al ma­halalelor, al târgurilor, unde era o lume mai amestecată, mai pestriță, avea un farmec nebun pentru public. Am început să studiem culegerea lui Anton Pann, "Spitalul Amorului”, și de acolo, plus niște cântări evreiești, pe care Florin le culesese de la niște bătrâni rapsozi din Moldova, am realizat materialul pentru primul album, "Bazar I”, lansat în 2006. A urmat al doilea, "Bazar II”, lansat la începutul verii acesteia. Proiectul s-a îm­bu­­nătățit, s-a rafinat. Ne-am dorit de mai multă vreme să avem o vioară în formație, este un instrument impor­tant pentru ceea ce facem noi, și pentru asta l-am găsit pe violonistul Mihai Balabaș, prin niște prieteni co­muni. A fost prezent pe ultimul disc, la înregistrarea a do­uă piese, din când în când este alături de noi și în concerte, sperăm să avem o colaborare cât mai lungă și mai frumoasă. Răspundem chemărilor în concerte care ni se fac pentru a promova noul nostru album. În mai, am avut un spectacol original de muzică evreiască tradițională în compania a doi muzicieni evrei. De curând ne-am întors din Germania, de la un eveniment desfășurat sub egi­da Institutului Cultural Român, unde am avut, cred, cel mai bine primit concert din străi­nă­tate al nostru, iar în țară, am fost la Hunedoara, pe 13 iu­lie vom fi la Râșnov și apoi, pe 15, la Mier­cu­rea-Ciuc, unde vom participa la un festival de muzică veche.

Întins leneș pe divan...

- Părerile exprimate pe site-ul formației "Trei parale”, du­pă concertele voastre, se referă la faptul că muzica pe care o faceți te scoate din timpul mo­dern și te trimite într-o vreme a unei vieți tihnite, de o lentoare orientală, a iubirilor întreținute cu vorbe dulci. Cum reușiți vraja aceasta, a întoar­cerii în timp?

- Într-un fel sau altul, muzica are capacitatea aceasta de a depăși și timpul, și contextul social care i-a dat naștere. Chiar dacă lumea de azi nu mai trăiește după regulile curților boierești, se poate bucura de mu­zica ce se cânta atunci, tocmai pentru că este interesată de propriile rădăcini. Cât despre noi, ne sus­tragem cât putem ritmurilor moderne, ne dăm răgaz pentru liniște și familie, dar și pentru prieteni, nu avem televizor în casă, dar ținem legătura cu lumea prin calculator, comunicăm mult pe net. Însă, nici pe departe nu stăm pe rogojină la umbră, la o narghilea și la o dulceață, ori o cafea turcească cu apă rece. Nu mai e timp, nu mai sunt timpurile! Din alt punct de vedere, ceea ce facem noi este și un demers de reconstituire a unor muzici tradiționale pierdu­te, un curent ali­men­tat în toată Eu­ropa, numit "revi­va­lism”. Aco­lo există astfel de încercări de multă vreme, tocmai pentru că ei nu mai au nici fărâmă din astfel de mu­zici, cum la noi încă mai există. "Trei Parale” asta înseamnă: că ne ocupăm de mu­zicile abandonate, părăsite, ajun­­se de "trei parale”! Cu os­teneala noas­tră constantă de nouă ani, cred că acum muzica veche face, totuși, ceva mai mul­te parale! Iar acesta e numai și nu­mai meri­tul lui Florin: el a cons­truit proiectul, el e "cre­ierul” formației.

- Spune drept: te-ai implicat în "Trei Para­le” numai de dragul so­țului tău, sau a în­ceput să-ți placă și ție să cânți?

- "Trei Parale” ne-a unit foarte mult și ca familie, pe mine și pe Florin. A fost ca și co­pilul nostru, ivit în lume înainte de Maru­ca, fiica noastră. Maru­ca cântă și ea foarte bi­ne, are o voce foarte pu­ternică și expresivă, pentru vârsta ei. Dar nu cântă decât când vrea ea, ori când o tentează să încerce flu­ie­rele lui Florin, sau cob­za mea. Cumva, eu și Florin am crescut împreună, ne-am luat de tineri, dar faptul că sun­tem tot timpul în mișcare și în cău­tare, că avem aceleași preocupări și lucrăm în același loc, că facem proiecte și le dez­voltăm împreună, ne ferește de plic­tiseala de care se plâng alte cupluri. Împărțim "șefiile”: eu sunt șefa acasă, iar Flo­rin la "Trei Parale”.

Îngerașii de lemn

- Muzica e doar una din preocu­pările tale. Ce faci acum, vara, la Mu­zeul Țăranului Român?

- Pe timpul vacanței de vară, am niște ateliere de bri­colaj pentru cei mici, și ateliere de confecționat păpuși din lână, pentru copiii mai mari. Pe parcursul anului școlar, susțin în cadrul muzeului un atelier de teatru de animație, unde pregătim piese de teatru de umbre, dar și cu marionete, avem două trupe de teatru, pe grupe de vârstă. În particular, am ate­liere pe care le țin în diferite locații. Una dintre aces­tea este librăria "Bastilia”, unde practic o combinație între poveste, tea­tru de umbre și muzică. La un moment dat, îm­pre­ună cu Florin, am făcut și am interpretat o piesă de teatru de păpuși, "Gre­ie­rele și furnica” se nu­mea, cu care mer­geam la grădinițe sau în festi­va­luri de gen. Apoi am mai făcut un atelier îm­preună cu Florin, care se nu­mea "La șezătoare: fluiere și povești” și care se centra pe ideea de a-i introduce pe copii în lu­mea muzicilor și a ins­trumentelor muzicale tradiționale românești. O să con­tinuăm atelierul acesta, este un lucru deosebit și chiar necesar, pentru că toți copiii participanți rămân cu drag de muzica tradițională, de instrumentele vechi. Îmi place grozav să lucrez cu copiii, îmi place să intru în lumea lor, în jocul lor, mă inspiră și mă energizează cu inocența și disponibilitatea lor.

- Am văzut că în mai toate lucrările tale de pic­tură apar îngerași, pictați într-o manieră naivă, ca pe vechile biserici de lemn. Ai prins drag de pictat în­geri de atunci, din copilărie, din pe­regrinările alături de tatăl tău pe la bisericile vechi din țară?

- Într-adevăr, de atunci am înge­rașii aceștia în min­te. Mă fascinau, îi priveam pe pereții bisericilor, erau niște îngerași-copii, aveau contu­ru­rile șterse de atâta vechime, și îmi propuneam mereu să îi fac eu la loc, dar tata nu mă lăsa, se-nțele­ge. După ce am terminat fa­cul­tatea de actor-păpușar, m-am apucat să fac păpuși. Tehnica de construcție o în­vă­­țasem în facultate și, ori­cum, din copilărie am avut manualitatea aceasta, mi-a plă­cut să construiesc, să cos, să mește­resc ceva. Așa că mai mulți ani, am făcut pă­puși și le-am vândut la târgu­rile de la MȚR, Muzeul Sa­tului etc. După vreo trei ani, m-am apucat de pictat: con­fec­ționam rame de lemn pen­tru oglinzi și apoi le pictam, chiar s-au vândut bi­nișor. Dar pentru că tot mai mult mă atrăgeau păpușile de teatru și copiii, am început să fac îngerași pictați pe lemn, cu aripioare cu balamale cu care parcă zboară, iar de aici am început să fac diverse obiecte pentru camere de copii. Pe urmă, am tot "crescut” în ceea ce pri­vește pictura, co­men­zile au început să fie tot mai numeroase, iar acum îmi doresc foar­te mult să fac ilus­trația unei cărți pentru copii. Am avut trei expoziții de pictură - două la "Căr­turești” și una în cadrul festi­va­lului "Viața e frumoasă”, de la Ope­reta Română.

- Ce alte proiecte îți ocupă agen­da de acum înainte?

- Cu "Trei Parale”, în afara muzicii lumii urbane de acum o sută-două de ani, mai avem un alt proiect, conceput tot de Florin, și legat de muzicile pastorale: cu alte cuvinte, vom trece de la baclava și sărmăluțe, la caș, urdă și brânză dulce. În rest, mă veți găsi în con­tinuare la Muzeul Țăranului Român, până în luna au­gust, iar după aceea, de la 1 octombrie, pe tot parcursul anului. Iar pentru luna vii­toa­re, am pregătit înde­lung, împreună cu so­țul meu, Florin, și cu câți­va prieteni, o ex­pediție cu rucsacul la munte, pe traseele de pe Valea Podragului. Dar în rucsacuri vom pune și fluierele: una-două ne vine cheful de cântat!

Foto: Gabriela Marinică și Laurențiu Ilie