AMINTIRILE DOAMNEI CLOTILDA

Clotilda

O masă mare, cu douăzeci şi patru de scaune, în mijlocul unui salon imens. Uşile se dau maiestuos la o parte, candelabrele de cristal se aprind, unul câte unul. Mân­­căruri în porţelanuri fine, veselă de argint, şiruri de pahare strălucitoare, aliniate după etichetă... E sea­ră, în amurg. Casa Drăgan îşi aş­teaptă iarăşi oaspeţii...
Clothilde-Hélène Drăgan îşi aminteşte şi acum, în toate detaliile, acest salon fabulos şi toate faptele care s-au petrecut în casa aceea din Iaşi, în urmă cu peste 85 de ani: dulapul uriaş din palisan­dru, vitrina mare de cristal şi încă un bufet mic, cu două vitrine "de colţ”, tot de cristal, lucrate toate la Viena, covorul Buhara, moale şi gros, soba c-o arhi­travă su­perbă, cele câteva fotolii de pe marginea încăperii, comoda tapisată cu mă­tase... Dar mai ales pe tatăl său, Paul, "mo­şierul boem”, doctor în ştiin­ţe economice la Liège, stăpân a încă trei conace la fel de mari şi a vreo mie de hectare de pă­mânt, pe toate dealurile dim­prejurul Ia­şu­lui, un bo­gătaş cult, care era me­reu încon­jurat de cei mai mari in­telectuali şi oameni politici ai ţă­rii... Unde sunt toate as­tea? Clotil­da (după numele românizat cu forţa de comunişti) trăieşte astăzi foarte modest, dar tot într-o casă mare, într-un orăşel de mun­te - Câm­pulung Moldovenesc - acolo unde s-a refu­giat cândva împreună cu soţul ei, acum foarte mulţi ani, ca să scape de ochii Securităţii, care-i urmărea me­reu, oriunde se mutau prin ţară. O mătuşă nem­ţoai­că de-a bărbatului le-a lăsat moştenire o casă fru­moa­să, dar ei nu îi place. Zice că "o urăşte”, fiindcă nu a vrut să trăiască nicio­dată în acest târg îndepărtat din munţi, dar şi fiindcă între pereţii acestei case s-au adu­nat prea multe amin­tiri dureroase. Graţian, soţul ei, a murit demult, de vreo 25 de ani, singurul lor copil, Tudor, s-a stins de foarte tânăr, în 1991. Clotilda a ră­mas complet singură. În ultima vreme, şi-a dăruit toate lucrurile de valoare oamenilor dragi din oraş. Sute şi sute de cărţi vechi, mul­te în ger­mană, franceză, porţe­la­­nuri, bijuterii scum­pe, tablouri de pictori ce­lebri. To­tul! Nu de mult, a făcut cadou chiar şi casa asta mare unei doc­toriţe care "i-a fost simpatică” şi a ajutat-o în ultimii ani. I-a făcut acte, a semnat fără să clipească. A dat tot, fără nici o ezitare. Ei nu îi mai trebuie. Nu a vân­dut absolut nimic, pur şi simplu a dat. Fiindcă, zice, "eu nu am vândut niciodată nimic în viaţa mea. Nu sunt făcută pentru aşa ceva”.
Sufrageria în care stăm e mare, aproape cât tot apartamentul meu de la Bucureşti, însă ea-mi spune că acel salon al copilăriei era mai mult decât dublu. Întins, strălucitor! Doi bărbaţi unul pe umerii celui­lalt nu-i puteau ajunge la tavan. Nimic nu se poate compa­ra cu acea încăpere. Acolo parcă totul era magic, mis­te­rios, imens. Ea, fetiţă la vreo doispre­zece ani, intra în încăpere cu sfială, cu teamă aproa­pe. "Teama aceea... Şi toate lucrurile... Obiectele închise în vitrine, la care nu puteai ajunge să le atingi... Oh, misterul acela...”, zice, şi-şi pune mâna pe stomac, ca o tânără abia îndrăgostită.

1925. Străbunica face cafea

La 91 de ani, doamna Clotilda vorbeşte ca o şco­lăriţă rebelă. Acum, când o reascult pe reportofon, mă minunez: chiar n-are grai de om bătrân. Cor­zile vo­cale i-s nestricate, te poţi lesne gândi la o fe­meie de vreo 40 de ani. Nu se tân­guie, nu-i e frică de boli, nu-şi acoperă nicicând părul vâlvoi, des şi alb, aşa cum fac ade­sea bătrânele, de teamă să nu ră­ceas­că.Îmi spusese că pot veni s-o vizitez chiar şi la ora zece noaptea, fiindcă ea ori­cum se culcă mereu pe la ora două - până atunci, citeşte. O alintată, o răzvrătită îm­potriva tuturor modelor şi clişeelor, mai ales îm­po­­triva oamenilor "proşti şi care mă plic­tisesc”. Pe aceş­tia, zice, "îi tratez cu humor, cu ironie. Ăsta a fost ma­rele meu avantaj în viaţă, că am avut extra­or­dinar de mult humor. Aşa cred. Că începi să îmbătrâneşti, de fapt, abia când începi să îţi pierzi humorul, când încep să te-apese unele frici pentru bani, familie, casă, situa­ţie socială... Chestii de-astea. Eu n-am prea avut ase­menea frici. Mie me­reu mi-a mers bine, atunci când n-am luat-o chiar aşa în se­rios...”.
Clotilda are memoria neatinsă şi-o poftă de viaţă nebună, ba chiar o anume "ironie drăgăstoasă”, cu care-şi priveşte toate amintirile din epoci apuse, a că­ror nobleţe nu va mai reveni niciodată. Mama sa a murit aproape de 90 de ani, bunica la 93, străbunica la 97. "Toate am fost fâşneţe”, râde. "De asta am trăit atât”. Are multe amintiri cla­re, chiar de la vârsta de trei-patru ani. O ţine minte perfect pe străbunica Dra­gomira, era prin 1925. "Cum se scula de dimineaţă, se primenea, îşi punea rochia cea lungă, ca­meea la gât şi ghetele lungi până aici, la genunchi, apoi mergea să îşi facă cafea în salon. La 97 de ani, să-ţi legi ghetele alea, fir cu fir, până la genunchi, în fiecare dimi­neaţă... Vă daţi seama. O fe­meie născută în 1829! Era înaltă, slabă, îmbrăcată toată în negru, îşi purta părul alb ca ar­gin­tul strâns într-un coc. În salon avea o masă tur­ceas­că de aramă, pirogra­vată, cu picioarele încruci­şate şi un fo­toliu mic. Ea se aşeza în fotoliu şi îşi încălzea apa cu spirtiera. Nu ştiu, era aşa... o eti­che­tă. Atâta nobleţe... Pentru mine, toate gesturile astea aveau farmec. Străbunica mea, în fotoliu, cum îşi face cafea... Şi îmi dădea şi mie cafea, şi îmi po­ves­tea cum se plimba cu caleaşca la Viena, cum mer­gea la opera din Viena - «Wiener hoffoper», ţin minte şi acuma cum zicea -, cum se ducea la balurile ace­lea... Bunica mea, care era o pragmatică, foarte fru­moa­să, dar mai dură, răbufnea zâmbind: «Ia lasă fata-n pace, cu poveştile tale! Mai bine spune-i cum v-aţi tocat acolo toată ave­rea la cărţi...». Şi eu rămâ­neam aşa, şi mă gândeam: «Cum o fi asta cu toca­tul?». Nu-nţelegeam: ce cărţi?... Cum a tocat străbu­ni­ca la cărţi?...”.
Îl mai ţine minte şi pe bunicul dinspre tată, Ior­da­chi, numai de două ori l-a văzut în viaţa ei, tot pe când avea 4 şi apoi 8 ani. Fusese maestrul de vânătoare per­sonal al lui Carol I, făcuse "Facultatea de Vână­toare-Cinegetică” la Viena. Odată i-a dăruit Clotildei o cutie de argint, foarte frumoasă, lucrată cu lemn de cireş, având sub sticlă o fotografie-gravură cu "Intra­rea Re­gelui Carol în România la Turnu Severin”, ca­setă pe care ea apoi a purtat-o mereu, peste tot, cu dânsa, te­mându-se să n-o găsească securiştii la perche­ziţii. Păs­trează şi acum cutiuţa asta şi cana de porţelan a străbunicii. Mi-o arată: e albă, c-o floricică cu mar­gini de aur. N-ai zice că are cam 200 de ani. Aceste două obiecte n-ar putea să le dăruiască cuiva, deocam­dată.
Au urmat anii '30-'33, ani plini de lumină, cu casa lor plină de flori de pe dealul Copoului, era chiar între palatele Ghica, Sturza, Balş, pe bulevardul larg, aco­pe­rit de ramurile cedrilor bătrâni, un conac stil baroc, încântător, care de mult nu mai este. Casa, salonul, pă­rinţii, buni­cii... Şi ea, "o fetişcană cu două cozi bălane, groase şi ridicate-n sus, ca un extraterestru ie­şind dintre flori. Aşa eram”.

Masa cu 24 de scaune

În primul rând, mi s-a părut uimitor cât de multe per­sonalităţi au putut veni în casa Drăgan, în acea peri­oadă interbelică. Ce şansă a avut femeia asta, pe atunci o fetiţă, să stea între toţi aceşti oameni, să-i vadă, să îi asculte!... Îi ţine minte pe toţi. Atunci, pe la ceasul amurgului, uşile cele mari şi duble, lucrate de sus până jos în pătrăţele de cristal şlefuit, se dădeau într-o parte, trase de cele două servitoare, de mamă şi de fiică. Şi, pe aleea lungă de la intrare, începeau să apară...
Marele om politic I. G. Duca, în perioada când a fost ministru de externe şi apoi prim-ministru al ţării, "un bărbat grozav, ele­gant, cu fruntea înal­tă şi oche­lari mi­cuţi, rotunzi, puşi aşa, pe rădăcina nasului, fără rame sau şnur. Era o plăcere numai să-l asculţi, chiar dacă nu înţelegeam tot ce zice. Ţinea mâinile pe masă, lungi şi fine, semn de nobleţe! În vremea aia eram prea tânără, îmi mergea mintea cu sorcova, la joacă, teatre, muzee. Dar îl ţin minte ca ieri. În '33, prin iarnă, a venit pentru ultima oară la noi acasă, era deja prim-ministru şi foarte abătut. La vreo săptămână am aflat că l-au ucis legionarii...”.
Culmea, la aceeaşi masă stăteau şi intelectuali de dreapta, chiar antisemiţi. Vestitul politician A. C. Cuza, profesor de drept şi economie politică, unul din cei mai înverşunaţi duşmani ai evreimii. Stăteau alături şi po­le­mizau decent, c-o înverşunare bine ascunsă sub poli­teţuri. "A. C. Cuza era deja mai bătrân, dar încă un mare curtezan, cu mustăcioiul ăla stufos, răsucit, cu fa­voriţii lui imperiali şi barba tunsă foarte scurt, dar care-i urca pe toată faţa până la pomeţii obrajilor. A mai venit la noi cam până ce-a început războiul. Eu mai crescusem şi mă tot gândeam cum de l-au iubit atâta femeile pe omuleţul ăsta miti­tel, plinuţ, care mergea cu paşi repezi şi mărunţi, aşa: «poc-poc, poc-poc!»... Dar când începea să vorbească... era divin! L-am avut şi eu profesor la Universitate, la drept roman. Uneori venea şi fe­cioră-su, Jorj Cuza, tot profesor de drept, mai beţivan, totdeauna roşu la faţă şi înaaalt!... Nu ştiu cui Dumnezeu semăna. Şi când intra în sa­lon, mereu spunea afectat, cu em­fază: «Bon­juuur!...»”.
Vorbeau franceză în casă. Şi acum, Clotilda o ştie la perfecţie, deşi n-a mai rostit-o absolut deloc, de peste 70 de ani. "Clothilde”, doar aşa o strigau, de mică, fusese botezată de doi mari oameni de afaceri parizieni, soţii Roger şi Clothilde Gussman. Iar oaspe­ţii o preţuiau, vorbeau cu ea cu "dumneavoastră, Clothilde”, îi arătau respect ca unei gazde, chiar dacă ei erau ditamai mi­niş­trii şi dânsa doar o copilă de 8 sau 12-13 ani. Uneori, chiar ea îi conducea la locurile lor de la masa cu 24 de scaune, deşi fie­care şi-l ştia de mult, nu stăteau ni­ciodată în al­tă parte. In­trau în salon sobri, scro­biţi, se du­­ceau spre sca­u­nul lor şi, înainte de a se aşeza, îi salutau pe cei­lalţi prin­tr-o scurtă încli­nare a capu­lui. După de­jun, câte unul îşi mai scotea pipa sau o ţi­ga­retă din taba­cheră şi mer­geau să fumeze într-un alt salonaş din hol, cu câte­va fotolii, canapele şi măsuţe mici. Aici vorbeau de obicei doi câte doi, mai şoptit, la cât-o măsuţă din acelea, pe care era pusă o scrumieră de argint, lucrată "cu scene în relief”. Dis­cutau doar între bărbaţi, despre chestiuni politice "mai sensibile”, despre principii şi idei de conducere ale unei naţii. O atmosferă ca din­tr-un film englezesc de epocă. O tot ascult pe Clotilda şi efectiv nu-mi vine să cred că mai există astăzi cineva care-a văzut asemenea timpuri, care-a trăit într-o ase­menea ambianţă, ce nu bănuiam să se mai păstreze de­cât prin cărţi. Adesea mă simt mândru doar fiindcă stau lângă ea. O mare onoare.

"De la ei am învăţat să trăiesc înalt”

Tot în franceză vorbea şi cu alt comesean, Nicolae Tonitza, pictorul "mereu zburlit şi cu nişte ochi ficşi, aşa, rotunzi, care parcă te îngheţau când se întorceau spre tine. Cu tot corpul se întorcea şi se uita la tine de sus, mustrător, dacă auzea orice zgomot care îl de­ranja.Era deja bolnăvicios, foarte sensibil. Deseori venea şi cu ucenicul lui, Corneliu Baba, un băiat tânăr pe-atunci şi destul de urâţel, după gustul meu. Cu na­sul lui măreţ, puţin strâmb, şi-un păr lins, tăiat drept, ca de paj. Am fost bună prietenă cu Corneliu, ne-am vizitat până nu de mult, prin anii '90, el a fost căsătorit cu cea mai bună prietenă a mea, Ţuca Zosin. Dar atunci era încă tinerel, student. Eu aşa îl ţin minte, în salonul nostru: mereu lângă maestrul Tonitza, care-l ocrotea ca pe-un pui. Şi mâncaaa!... de rupea. Trei far­­furii de-i puneai în faţă, totul mânca. Nu pot să uit scena asta: Tonitza vorbind amplu, tunător, şi Cor­neliu Baba mâncând, tăcut, lângă dânsul...”.
Tonitza era, politic, de stânga, la fel ca alţi come­seni, precum Iorgu Iordan sau istoricul Andrei Oţetea. Însă adesea, la aceste dineuri veneau şi Corneliu-Zelea Codreanu ("băiat frumos, dar cam mă enerva, că era tăcut ca sfinxul, vorbea la zece ceasuri o dată”) sau filosoful Nae Ionescu, "un bărbat fabulos, cu părul negru-negru, strălucitor, întins pe spate cu briantină şi cu nişte sprâncene tot negre, stufoase şi arcuite-nspre tâmple, ca de demon. Sprâncenele astea-i umbreau nişte ochi ascunşi în orbite, parcă din întuneric îi stră­luceau ochii, nu ştiu cum. Ca un Lucifer era! Şi când vorbea, se scula în picioare. Întotdeauna. Nu putea vorbi altfel. Greu era să-i ţii piept, se făcea linişte când se ridica el. Venea de la Bucureşti special ca să îl vadă pe tatăl meu, la care ţinea mult. Iar tata, care era complet apolitic, stătea într-un colţ, calm, şi-i pri­vea pe toţi şi zâmbea. Asta era bucuria lui: doar să-i aibă ca oaspeţi. Uneori, mă ţinea şi pe mine în braţe, în timp ce ăia discutau de politică, de filosofie. Ei se certau, şi noi vorbeam de-ale noastre, tot felul de glu­me copilăreşti, jocuri. Tata mă lua în seamă, nu mă trimitea în camera cealaltă ca să nu m-amestec între oamenii maturi, aşa cum fac foarte mulţi părinţi. Mă lăsa. Şi, într-adevăr, pot spune că, cumva, salonul acela mi-a dat şi nişte mari direcţii de viaţă. Nu doar şcoala, educaţia. Am făcut cele două facultăţi ale mele, Istoria şi Dreptul, dintr-o reală bucurie, fără nici o constrângere.Fiindcă îmi aminteam mereu de toţi acei «24 de oameni mari», pe care îi văzusem cândva. Oamenii aleşi îi simţi, chiar dacă uneori nici nu înţe­legi tot ce zic. Au o iradiere care se transmite, o înflă­cărare care-ţi dă poftă de ceva mai înalt. Cât de multe lucruri ştiau!... Ce retorică, ce spirit, cât de uşor reu­şeau să mânuiască chestiunile esenţiale... Eu l-am cunoscut pe Iorga încă de când eram elevă. Am vorbit cu el. Era enorm, un colos! Ca un ţar rus uriaş! Vor­bea dur şi «cântat» puţin, intenţionat îşi cânta cuvin­tele şi îşi ridica mânile în cap, aşa, când vorbea, iar noi, elevele, îl ascultam ca hipnotizate, topite. Am în­vă­ţat enorm de la oamenii ăştia. Am învăţat, în primul rând, că trebuie să «trăieşti sus», oricât de năpăstuit ai fi. Să te respecţi, să fii atent cu tine, cu fiecare vorbă de-a ta. Mie şi azi nu-mi trebuie mult timp ca să-mi dau seama dacă un om are calitate, o «via­ţă a spiri­tului». Trebuie doar să-i observ privirea, încordarea sprâncenelor, mişca­rea degete­lor, s-aud doar câteva cuvinte când începe să vor­bească... Îi depistez uşor pe filfizoni, pe impostori, pe oamenii fără substanţă, chiar dac-au citit mii de cărţi. Nu mă pot înşela. Şi asta nu mi se pare pu­ţin lucru. Mie, în viaţă, între oamenii «cu miez» mi-a plăcut să trăiesc”.

Lecţii de observat lumea

Cel mai pregnant însă, dintre toţi oas­peţii, i-a rămas în memorie Mihail Sado­veanu, cel despre care zice că a învăţat-o "să vadă” lumea. Erau ve­cini. Sadovenii stăteau chiar peste bulevard, spre grădina botanică, şi aveau o casă poate şi mai mare decât a lor - vechiul conac al lui Kogăl­ni­ceanu. Clo­tilda era singurul copil străin acceptat fără limite în casa aceea, oricând voia, fiindcă-i era simpatică scriito­rului - nici azi nu pri­cepe de ce - şi mergea aproa­pe zilnic la dânşii. Splendid domeniu!... Sadoveanu avea moşie mare, pădure, vie, lac, livezi, gră­dini, terenuri de te­nis, toate aflate chiar acolo, lângă casa din Iaşi.Avea ca­leaşcă, auto­mobil şi bihuncă, o trăsură pe două roţi cu care învăţau caii să meargă la trap frumos... În mij­locul grădinii tunse, ga­zon, sub un tei enorm, trona scriitorul în jilţul lui şi se uita "la tineret” cum joacă volei sau crichet (un joc aristo­cra­tic, cu bile şi ciocane din lemn). Acolo, sub teiul acela, o ţinea pe ge­nunchi pe Clotil­da, spunân­du-i poveşti care-o înfiorau, despre luptele mol­do­venilor cu turcii sau întâm­plări magi­ce cu descântători, zâne şi vâr­colaci, iar ea nu se mai sătura ascultându-l, căci "par­că vedeai în faţa ochilor” toa­te cele povestite.
Aş mai putea scrie încă un reportaj, doar din amin­tirile Clotildei despre casa lui Sa­do­veanu, pe care şi-o amin­teş­te obiect cu obiect, despre cei unsprezece copii ai scri­ito­rului, cu care a fost bună prietenă, despre re­semnata mamă Catinca, împletind me­reu colţuni pen­tru fiul ei cel mare, Mite, bolnav de cancer la picioare, deşi ştia că-n tim­pul ăsta soţul ei o înşeală c-o dom­nişoară Mitru, despre Io­nel Teodoreanu, care venea şi el, adesea, sub teiul cel mare, bărbat elegant şi straşnic de frumos, purtând mereu că­măşi descheiate la gât şi "eşar­fe mov, roşu aprins sau albastru viu”, despre Topîr­ceanu, apărând îm­pre­ună cu Otilia Cazimir, chiar în perioada-n care cei doi îşi trăiau povestea de dra­goste, despre bume­rangul lui Topîrceanu pe care ea l-a rupt pe-un câmp, împreună cu Mihu (cel de-al cin­cilea copil al lui Sadoveanu, erau de aceeaşi vârstă), despre nenu­măratele poezii care s-au rostit acolo, sub teiul înflorit, primăverile... Cu toţi aceşti oameni, Clo­tilda a petrecut ani şi ani la rând, până la vâr­sta când a devenit aproape femeie. Mereu a fost între ei, i-a as­cultat, i-a pri­vit. Dar dac-ar fi să zică de ceva care i-a rămas, tulburător, în inimă, au fost acele plecări îm­pre­ună cu Sadoveanu şi fiul său, Mihu, prin păduri, la pescuit, la plimbări pe toate dealurile acelea blajine, dar încă sălbatice, dim­pre­jurul Iaşului. Doar ei trei. Un bărbat imens, cu doi copilaşi de mână, băiat şi fată, cutreierau pădurile. Acolo a avut Clotilda un soi de revelaţie, despre cum poate fi privită lumea puţin alt­fel. Sadoveanu se întindea pe iarbă într-un cot, "aşa o matahală de om, se lăbărţa leneş, punea picior peste picior, şi cădea zâmbind într-un fel de visa­re. Privea tot ce este în jur. Avea mereu o pernă cu el, în trăsură sau în maşină, aducea perna, punea capul pe ea şi stătea acolo în iarbă, cuprins de-o adâncă tihnă. Apoi ne po­vestea ce vedea. Cum învă­luie lumina lucrurile, cum se vede pădurea, de ce pie­trele astea sunt aici şi nu altun­deva, căci şi pietrele au «memo­rie» - zicea - una de mii de ani, la fel ca şi oa­me­nii, de ce flo­rile de tei mi­ros atât de puternic, fiind­că sunt în­chise prea mult timp într-o bobiţă, faţă de alte flori, iar atunci când ples­nesc «îşi urlă suferinţa» prin mi­resme încântă­toare de sevă proaspătă...Se uita la florile de câmp, înăuntrul lor, cu uimire. Parcă cu microscopul. Pri­veam un drum prăfos de ţară şi ne explica de ce şer­puieşte aşa şi nu altfel, ne arăta peştii în râuri şi ne spunea de ce înoată ei împotriva curen­tului, ca să se lupte, să se ascundă sub pietre, «să-şi dea un sens vieţii lor»... Avea răbdare imensă cu co­piii. Tot timpul din lume. Uita de el, povestind. Iar noi îl ascultam amândoi cu gura căscată, ca vrăjiţi, ne tot chinuiam să vedem şi noi ce vedea el, dar parcă nu în­ţe­legeam. Lucrurile astea simple... Tâlcul ăsta ascuns al firii... De ce şerpuieşte un drum de ţară printr-o pă­dure, atât de firesc, în lumina blândă a asfin­ţi­tului?... Nu înţele­geam, şi totuşi parcă da. Cred că, de la un timp, înce­pusem să văd şi eu lumea puţin altfel. Pu­ţiiiin... Numai câteo­dată. Când eram alături de el. Să văd că totul are un rost pe pământ. Nu ştiu de ce, dar cred că... ori­cât de ticălos a fost une­ori... (aici face o pauză lungă). Da, cred că l-am iubit. Poate prima iubire din via­ţa mea...”.
Apoi, ce-ar mai fi de spus? Că şi-au pier­dut casa, pământurile, absolut totul. Totul, pes­te noapte! C-au ajuns de râsul lumii, aproa­pe muritori de foame. Că tatăl a murit la puţi­nă vreme, după ce-a ieşit din închi­sorile co­mu­niste... Viaţa a mers înainte. Ea s-a căsăto­rit, a muncit, a fost o apreciată profesoară de istorie, a născut un copil care apoi avea să moa­ră. Nu poate spune că nu a fost fericită în toată viaţa ei, dimpotrivă. A fost. A trăit bine. A călătorit mult, prin toată ţara, alături de so­ţul şi băiatul ei. A văzut multe locuri şi mulţi oa­meni noi. Dar - mărturiseşte -, oricât s-a stră­­duit, nicio­dată nu a mai "văzut” ce a văzut atunci, cândva. De ce şerpuieşte un drum de ţară?... Peştii ăia nebuni, care înoată invers... Flo­rile care urlă, ascunse într-o bobiţă... Pie­trele... Oamenii... Rostul ascuns al lumii.