Părintele TEOFAN de la Nera

"Pe oamenii bucuriei se clădeşte nădejdea”

Ascunsă între pădurile de pe Valea Nerei, mânăstirea "Sf. Paraschiva” (comuna Sasca Montană, jud. Caraş-Severin), fondată de re­numitul doctor Pavel Chirilă, chiar pe locul copilă­riei sale, este una dintre cele mai mari din Banat. Aici vieţuiesc şaizeci de maici şi surori, după rânduiala atho­nită. Viaţa aspră, cu trudă multă, priveghere înde­lungată, rugăciune permanentă şi hrană puţină, le-a transformat pe măicuţe într-un soi rar de fluturi trans­parenţi, care când străbat aerul, împrăştie miros de flori de câmp şi de smirnă. Chip al ascezei este şi du­hov­nicul lor, părintele Teofan, un monah ascuţit în ne­voin­ţe şi cu un veşnic zâmbet pe buze. Căci, deşi este sever în păzirea temeiurilor de credinţă, părintele Teofan e mereu plin de bu­cu­rie. Foarte căutat de tineri, nu numai pentru că şi sfinţia sa este tânăr (are 39 de ani), ci, mai ales, pentru că ştie să deschidă sufletele şi să găsească leac fiecăruia, părin­tele Teofan a renunţat de câţiva ani să mai spovedească credincioşi din afara obştii de la Nera. Însă primeşte oameni cu beteşuguri du­hovniceşti şi îi ajută pe cât poate, cu un cuvânt de învăţătură, cu un sfat.
Născut la Bârlad, a copilărit în munţii Buzăului, la Mânzăleşti, unde au mers cu serviciul părinţii lui, care erau profesori. Primind o educaţie atee în fa­milie şi la Liceul Militar din Breaza, viitorul părinte Teofan a căutat alte căi de desăvârşire spirituală decât cea orto­doxă, trecând, ca mulţi alţii din generaţia sa, prin prac­tici orientale. După primul an la Academia Teh­nică Militară din Bucureşti, a abandonat cariera militară, pentru a merge la mânăstire. Spune că această decizie a fost rezultatul unui "pro­ces al întoarcerii din ateism în biserica Dumnezeului celui Viu. Am decis să-l slujesc pe Domnul, în forma extremă a monahis­mu­lui.” A fost în vizită pentru peri­oade mai lungi la mâ­năstirile Fră­sinei, Sihăstria şi Sihla, dar s-a aşezat la Cras­na, în Prahova. Aco­lo a fost călugărit şi hirotonit. De aco­lo a fost trimis în Grecia, să în­veţe limba greacă, devenind unul dintre traducătorii ro­mâni cei mai buni. O vreme a stat şi la mânăs­tirea Vato­pedu, din Sf. Munte Athos, şi spune că i-a folosit mult. Du­pă întoarcerea din Grecia, acum 13 ani, a primit binecu­vân­tare pentru a clădi, împre­ună cu câteva maici, mânăs­tirea de la Nera. Smerit şi doritor de linişte, părintele Teo­fan acordă foarte rar inter­viuri. Preferă ca oamenii să-l descopere în mod direct, prin în­tâlnirea faţă către faţă. To­tuşi, a acceptat să stea de vor­bă cu noi despre problemele generaţiei tine­re, care îl preo­cupă în chip deose­bit.

"Trăim pe orizontal, nu pe vertical. Sunt două dimensiuni ale timpului, iar noi o preferăm pe aceea care merge numai la suprafaţa lucrurilor”

- Părinte, călugărul fuge din lume pentru a se apropia de Dumnezeu. Dar astăzi nu mai este aşa de uşor să te izolezi, nici dacă te ascunzi în vârf de munte. Cum simţiţi tremurul lumii în mânăstire?

- Sfântul Siluan Athonitul l-a întrebat cândva pe ucenicul său, părintele Sofronie de la Essex, cum îi merge rugăciunea. Şi părintele Sofronie i-a spus: "Câ­teo­dată reu­şesc să uit lumea, pierd legă­tura fizică, şi când mă adâncesc în rugăciune, uit chiar şi trupul.” Şi părintele Siluan i-a spus: "Dar trupul nu e tot lumea?”. Deci, da­că trupul ne este conectat total la această lume, tot ce se întâmplă în lume ne afectează. Resimţim puternic frământările lumii, chiar dacă ar fi să nu întâlnim pe ni­meni luni de zile şi să nu avem nici un mij­loc de informare. Ecou­rile zbate­rii continue a lu­mii, care aleargă fără ţintă, fără să-şi tragă sufletul, ajung şi la noi. Şi, într-o anumită măsură, ne şi influenţează. Cu toţii ne plân­gem că timpul este prea scurt, că nu mai avem tihnă. Facem foarte multe într-un timp mai scurt decât înainte, dar nu reuşim să împli­nim în adâncurile vieţii noastre ceva temeinic.

- De ce credeţi că se întâm­plă aşa?

- Pentru că trăim pe orizon­tal, nu pe vertical. Sunt două di­men­siuni ale timpului, iar noi o preferăm pe aceea care merge numai la suprafaţa lucrurilor, cu o viteză tot mai mare, dar fără nici un câştig. Pe vertical înaintezi mai greu, dar cu mai multă bucurie şi mai mare linişte, căci mergi spre Domnul. Însă e foarte dificil să alegi di­men­siunea verticală, pentru că ar tre­bui să poţi să te însingurezi. Or, omul nu mai poate sta cu el însuşi. Suntem învăţaţi de mici să nu acceptăm să rămânem singuri cu noi înşine. Oriunde ne-am afla, la lucru, în maşină, acasă, la o întâlnire cu prietenii, sun­tem asal­taţi de stimuli şi clişee exterioare. Ascultăm muzică, ne uităm la televizor, vorbim la telefon, facem orice, numai să rămânem "conectaţi” - de fapt, deco­nectaţi de la interiorul nostru şi, în mare măsură, de la viaţa adevărată. Tot timpul avem în viaţa noastră un fond sonor, care produce o ieşire a omului în afara lui, nu-l lasă să se interiorizeze. Asta o spunea avva Do­rotei, acum 1600 de ani: dacă vrei să vezi care sunt limitele cuiva, închide-l într-o cameră fără nimic de făcut, lasă-l acolo singur o zi, două, trei şi vezi cum reacţio­nează. Dacă acum te las fără telefon mobil, fără com­puter şi internet, fără o carte, într-o cameră absolut goa­lă, să vezi ce faci tu cu tine însuţi. Să faci experi­enţa aceasta de rupere de anexele care îţi scot sufletul în afară şi care îţi subţiază, de la puterea de concen­trare, până la puterea sufletească şi la cea trupească. Vei vedea că intri în panică. Dacă ai puterea să stai aşa o vreme şi să-ţi regăseşti viaţa lăuntrică, altfel te vei ruga, altfel vei gândi şi te vei comporta.

"Moştenim o fire din ce în ce mai stricată”

- Cu alte cuvinte, telefonul mobil, televizorul şi internetul ne dictează un alt stil de viaţă: trăim mai mult în afara noastră decât înlăuntru. Care sunt consecinţele?

- Cum spuneam, tendinţa aceasta de ieşire din noi nu e nouă. Sfinţii Părinţi ai Bise­ricii spun că e o boală care se numeşte "înstrăinare de la Dumnezeu”. Adică, noi am căzut din harul Domnului. Şi suntem în cădere "liberă” - pun ghilimelele pentru că nu e liberă deloc, ci e robie în păcat. Cădem dintr-un hău într-un hău mai mare, dintr-un întuneric într-un întuneric şi mai mare. Această degradare a fiinţei umane este pricinuită de mai mulţi factori: de la educaţia greşită, până la lipsa de pastoraţie serioasă.

- Înstrăinaţi de Dumnezeu erau oamenii şi acum 2000 de ani. De aceea a şi venit Mântuitorul, ca să ne poată aduce acasă. Totuşi, după Înviere, avem mai multe instrumente de luptă duhovnicească şi mai multă putere spirituală. Am primit învăţătura de credinţă şi slujbele, martirii şi sfinţii, spovedania şi împărtăşania... De ce căderea ne este şi mai mare?

- Pentru că şi ispitele sunt mai mari, frate dragă. Şi mai este un lucru: boala s-a cronicizat. Or, în condiţiile astea nu poate fi decât mai rău. Aş zice că e mersul firesc al istoriei. Ni s-a prorocit doar că va veni sfârşitul acestei lumi. Moştenim o fire din ce în ce mai stricată, din genera­ţie în ge­neraţie. Omul este ca un bulgăre de zăpadă care se măreşte prin ros­togoli­rea, generaţie după gene­raţie, prin păcate. Şi e firesc ca omul modern să fie mai păcă­tos.Nu ne dăm seama de asta, de­cât când vedem în copiii noştri ce de­gradare le-am transmis. Un exem­plu dintre cele mai banale. Când am ajuns la oraş, am fost foarte mirat să văd că sunt copii care li se adresează părinţilor cu "tu”, pentru că eu fusesem edu­cat să-i apelez numai cu "dum­neata”. Ei, şi acum, copiii care se adresau cu "tu” au copii la rân­dul lor, iar aceştia li se adresează cu "bă”. Mâi­ne ce va deveni acest "bă”?

- Dar nu e totul pierdut. Cel puţin la noi, românii, bisericile sunt pline, se construiesc multe schituri şi mânăstiri. E vorba de o trăire autentică sau de formalism?

- Într-un bloc de zece etaje din Bucureşti trăiesc peste 200 de persoane. La două, trei blocuri, o biserică ar fi deja neîncăpătoare, dacă am fi cu adevărat orto­docşi. Câte biserici se ridică? Par multe, dar nu sunt. Ca să nu mai spun că şi viaţa care se înfiripă în multe dintre parohii nu este o viaţă parohială în sensul propriu al cuvântului. Adică, parohia nu mai este o familie, cum ar trebui. E de citit, în acest sens, viaţa părintelui Constantin Sârbu, care e emblematică pentru ce a făcut din parohia de la Bariera Vergului.

"Drama tineretului de astăzi nu este că merge pe-o cale greşită, căci toate generaţiile fac greşeli, ci că nu-i mai pasă”

- Sunteţi un duhovnic căutat de către tineri. Care sunt problemele lor cele mai acute?

- Voi răspunde cu un cuvânt pe care l-am auzit de la Gheronda Iosif Vatopedinul, la mânăstirea Vatoped, şi care m-a marcat. Şi anume, că drama tineretului de astăzi nu este că merge pe-o cale greşită, căci toate gene­raţiile fac greşeli, ci că nu-i mai pasă. Dacă îi atragi atenţia unui tânăr că e în eroare, îţi va răspunde: "Şi ce dacă?”. Cea mai mare problemă a tinerilor de azi este lipsa de sens a vieţii lor. Este o consecinţă a înstrăi­nării noastre de Dumnezeu. Omul nu ştie nici de unde vine, nici încotro se îndreaptă, nici dacă are vreun rost să încerce să afle. Toate celelalte probleme decurg din lipsa de sens.Dacă tu nu ştii pentru ce trăieşti, cum să-ţi întemeiezi o familie? De ce să faci ceva pentru celălalt? Cum să te bucuri de viaţă?... Durerea acestei absenţe a rostului poate fi conştientizată sau nu, expri­mată sau nu. Dar cu toţii suferă din pricina asta. Se vede pe chipurile lor, sunt scurşi de viaţă, mohorâţi, ca drogaţii care s-au îmbâcsit de substanţe care să le excite simţirile sufleteşti şi trupeşti şi după aceea se pră­buşesc într-o gaură neagră, fără speranţă. Unii cer ajutor, alţii nu ştiu cui să-l ceară, alţii refuză, se închid în ei înşişi sau se lasă pradă exceselor care le dau senzaţia că trăiesc - în consum de droguri, de porno­grafie sau în second life, în reţelele sociale... Sunt cu totul ieşiţi din ei înşişi şi nu-şi mai trăiesc, de fapt, pro­pria viaţă. Asta înseamnă foarte multă suferinţă.

- Ce faceţi, ca duhovnic, să le arătaţi drumul bun?

- Pot să ajut oamenii în măsura în care Domnul îi luminează pe cei care îşi doresc să fie convinşi de ceva. Asta este una din experienţele mele dureroase ca duhovnic: ducem de multe ori o muncă titanică, cu suflete care nu-şi doresc cu adevărat să se vindece. Domnul a întemeiat Biserica, în primul rând, ca loc în care omul se vindecă şi pe urmă se îndumnezeieşte. Ca să devenim asemeni lui Dumnezeu, aşa cum sun­tem chemaţi, trebuie ca mai întâi să ne vindecăm de patimi, după cum ne arată Sfinţii Părinţi ai Bisericii. Eu pot să-l ajut foarte puţin pe omul care nu vrea să renunţe la patimi. Câteodată, oamenii nici nu conştien­ti­zează că sunt bolnavi sau cât de bolnavi sunt şi că au nevoie de ajutor din afară. Cu toate astea, noi, preoţii, suntem datori să oferim mai multe lucruri, bazate pe tradiţie, din care fiecare va lua câte ceva, ce i se va po­trivi, ce va putea. Ca şi Mântuitorul care vine cu trupul şi sângele lui, iar omul dacă vrea le primeşte, dacă nu, nu. Din păcate, marea majoritate a noastră, a preoţilor, nu ne facem datoria aşa cum trebuie. Suntem deficitari pe toate planurile: filantropic, misionar, catehetic, de duhovnicie. Ce faci ca să-i aduci pe tineri la biserică? Să deschizi o discotecă, o sală de internet pe lângă biserică, un centru social? Orice ai încerca să faci este o lucrare cu două tăişuri. Unul bun, care poate să taie lanţurile cu care dracul îl trage pe om în afara Bisericii şi îl face să se simtă "bine” şi relativ împlinit.Cine încearcă să facă în Biserică o replică la oferta dracului, dar evident cu efect invers, riscă să cadă într-o capcană de tip protes­tant. Se pot face însă altele. De pil­dă, un centru cultural. Avem şi noi unul în proiect, pe lân­gă mânăs­tire, dar numai neputinţele noastre şi lipsa de ajutor din afară ne-au îm­pie­dicat să-l realizăm până acum. Când spun un centru cultu­ral, nu mă refer la unul strict orto­dox, ci la unul care să-i înveţe pe tineri să deprindă valorile umane profunde, general valabile, să-i în­ve­ţe să fie oameni. Pe urmă, ar ­tre­bui să facem tot felul de activităţi care să-i pună împreună pe fetele şi băieţii din biserică. Tine­rii noştri nu se mai cunosc în bise­rică, ci în cu totul alte medii, şi asta se traduce îndeobşte în tot felul de neînţelegeri şi ne­împliniri, atunci când formea­ză cu­pluri. Mi-aduc aminte că pă­rin­tele Emilianos, sta­re­ţul mânăs­tirii Si­mon Petras din Grecia şi duhovni­cul mânăstirii de maici de la Ormi­lia, a îngăduit ca tine­rele şi tinerii să meargă împre­ună în tabere mânăsti­reşti, nu pentru desfrâu, ci pentru a învăţa să fie împreună. La vremea aceea, duhovnicii mai tra­diţionalişti s-au arătat indig­naţi de o asemenea iniţiativă. Iar părintele Emilianos le-a răspuns că cel mai "rău” lucru care se poate în­tâm­pla este ca tinerii aceia să se că­să­torească, altceva nimic (râ­de). "Iro­nia sorţii” face ca marea lor ma­jori­tate să fie astăzi membri ai obşti­lor de la Simon Petras şi Ormilia. La noi, tinerii nu se mai cunosc în bise­rică, pentru că nu avem activităţi să-i punem îm­pre­u­nă, să comunice şi să dobân­deas­că valorile funda­men­tale ale vieţii şi o perspectivă creştin-orto­doxă asupra lor. Cine-i vinovat în afară de noi? Şi încă o pro­blemă. Tot ce oferă Biserica, de la sistem de edu­caţie, până la petre­cerea timpului liber, de la presă la cultură, este in­signifiant prin com­pa­raţie cu ce oferă restul societăţii unui om în for­mare. Şi atunci, acest război este unul pierdut. Asta nu înseamnă că trebuie să ne predăm.
Ca părinte, sunt obligat să-i dau co­pilului tot ce pot eu mai bun şi, cândva, acea sămân­ţă bună va înflori. Domnul nu a spus că toate neamu­rile se vor converti, ci i-a trimis pe apostoli să arunce sămânţa la toate neamurile, să propovăduiască la toată făptura Evan­ghe­lia. Câţi din toţi cei care au auzit Cu­vântul îl vor asculta şi-l vor urma e o problemă care nu e a noastră.

- Părinte, aţi atins multe răni în acest interviu, dar zâmbetul de pe chip nu vi s-a şters. De unde vă vine această putere? Cumva de la acei, câţi vor fi fiind, care vă învăluie cu dragostea lor?

- Şi de la ei. Dragostea cu care sun­tem înconjuraţi este una dintre marile bucurii pe care Domnul ni le dă din când în când, în ciuda nevred­niciei noas­tre. Când am venit aici, la mânăstire, la înce­put trăiam într-o sărăcie lucie. Nu foarte departe de noi, o femeie în vârstă avea un teren pe care venea să-l lu­creze de la câţi­va kilometri depărtare, de unde lo­cuia, pe jos. Era un om trăit greu, muncit mult, ca ţăranul ro­mân veri­tabil. Dar avea mereu o bu­cu­rie pe faţă. Într-o zi, a venit la mâ­năstire, şi-a deschis de­saga şi a scos un boţ de mămăligă cu brânză, pe care ni l-a dat. Era mâncarea ei, de la care se înfrânase, deşi fusese toată ziua la sapă. Ne văzuse cum trăim şi a consi­derat că avem mai multă ne­voie de boţul acela de mămă­ligă cu brânză. Omul ăsta este emblema poporului român, care şi-a rupt întot­dea­una de la gură pentru cel mai în nevoie. Ăştia sunt oamenii care ne dau speranţă şi pe care se întemeiază binele pen­tru ge­neraţiile care vin. Pe oamenii bucuriei se clă­deşte nă­dej­­dea. De astfel de oameni avem parte mereu, din mila Domnului, şi nu sunt numai bătrâni, sunt şi tineri, care fie au avut parte de o educa­ţie sănătoasă, fie Dom­nul a găsit în sufletul lor o fantă prin care a putut să-şi strecoare iubirea lui şi minunata Lui chemare către o viaţă nouă.

- Sunteţi o mânăstire care se im­plică social, din dragoste pentru se­meni. Simţiţi că dragostea sfinţiilor voas­tre este primită?

- Cred că Domnul îngăduie pentru fiecare mânăstire, ca şi pentru fiecare om care vrea să-I slujească, să aibă par­te şi de multe mângâieri, dar şi de multe împotriviri. Când apuci pe calea Dom­nu­lui, mergi împotriva curentului, şi atunci e normal să fii lovit. Aşa a fost în­tot­deauna. Alţii ne primesc dragostea şi ne îmbrăţişează, alţii ne răstălmăcesc şi ne judecă. Toate le ducem cu bucu­rie.


La Mânăstirea Nera (com. Sasca Montană, 327330, jud. Caraş-Severin) se poate ajunge pe DN 57 Oraviţa, spre SV (NULL km), apoi pe DJ 571 Ciuchici-Ma­covişte-Sasca Montană (NULL km) şi, în fine, pe un drum forestier de 2 km.

Fotografiile autorului