O masă mare, cu douăzeci și patru de scaune, în mijlocul unui salon imens. Ușile se dau maiestuos la o parte, candelabrele de cristal se aprind, unul câte unul. Mâncăruri în porțelanuri fine, veselă de argint, șiruri de pahare strălucitoare, aliniate după etichetă... E seară, în amurg. Casa Drăgan își așteaptă iarăși oaspeții...
Clothilde-Hélène Drăgan își amintește și acum, în toate detaliile, acest salon fabulos și toate faptele care s-au petrecut în casa aceea din Iași, în urmă cu peste 85 de ani: dulapul uriaș din palisandru, vitrina mare de cristal și încă un bufet mic, cu două vitrine "de colț”, tot de cristal, lucrate toate la Viena, covorul Buhara, moale și gros, soba c-o arhitravă superbă, cele câteva fotolii de pe marginea încăperii, comoda tapisată cu mătase... Dar mai ales pe tatăl său, Paul, "moșierul boem”, doctor în științe economice la Liège, stăpân a încă trei conace la fel de mari și a vreo mie de hectare de pământ, pe toate dealurile dimprejurul Iașului, un bogătaș cult, care era mereu înconjurat de cei mai mari intelectuali și oameni politici ai țării... Unde sunt toate astea? Clotilda (după numele românizat cu forța de comuniști) trăiește astăzi foarte modest, dar tot într-o casă mare, într-un orășel de munte - Câmpulung Moldovenesc - acolo unde s-a refugiat cândva împreună cu soțul ei, acum foarte mulți ani, ca să scape de ochii Securității, care-i urmărea mereu, oriunde se mutau prin țară. O mătușă nemțoaică de-a bărbatului le-a lăsat moștenire o casă frumoasă, dar ei nu îi place. Zice că "o urăște”, fiindcă nu a vrut să trăiască niciodată în acest târg îndepărtat din munți, dar și fiindcă între pereții acestei case s-au adunat prea multe amintiri dureroase. Grațian, soțul ei, a murit demult, de vreo 25 de ani, singurul lor copil, Tudor, s-a stins de foarte tânăr, în 1991. Clotilda a rămas complet singură. În ultima vreme, și-a dăruit toate lucrurile de valoare oamenilor dragi din oraș. Sute și sute de cărți vechi, multe în germană, franceză, porțelanuri, bijuterii scumpe, tablouri de pictori celebri. Totul! Nu de mult, a făcut cadou chiar și casa asta mare unei doctorițe care "i-a fost simpatică” și a ajutat-o în ultimii ani. I-a făcut acte, a semnat fără să clipească. A dat tot, fără nici o ezitare. Ei nu îi mai trebuie. Nu a vândut absolut nimic, pur și simplu a dat. Fiindcă, zice, "eu nu am vândut niciodată nimic în viața mea. Nu sunt făcută pentru așa ceva”.
Sufrageria în care stăm e mare, aproape cât tot apartamentul meu de la București, însă ea-mi spune că acel salon al copilăriei era mai mult decât dublu. Întins, strălucitor! Doi bărbați unul pe umerii celuilalt nu-i puteau ajunge la tavan. Nimic nu se poate compara cu acea încăpere. Acolo parcă totul era magic, misterios, imens. Ea, fetiță la vreo doisprezece ani, intra în încăpere cu sfială, cu teamă aproape. "Teama aceea... Și toate lucrurile... Obiectele închise în vitrine, la care nu puteai ajunge să le atingi... Oh, misterul acela...”, zice, și-și pune mâna pe stomac, ca o tânără abia îndrăgostită.
1925. Străbunica face cafea
La 91 de ani, doamna Clotilda vorbește ca o școlăriță rebelă. Acum, când o reascult pe reportofon, mă minunez: chiar n-are grai de om bătrân. Corzile vocale i-s nestricate, te poți lesne gândi la o femeie de vreo 40 de ani. Nu se tânguie, nu-i e frică de boli, nu-și acoperă nicicând părul vâlvoi, des și alb, așa cum fac adesea bătrânele, de teamă să nu răcească. Îmi spusese că pot veni s-o vizitez chiar și la ora zece noaptea, fiindcă ea oricum se culcă mereu pe la ora două - până atunci, citește. O alintată, o răzvrătită împotriva tuturor modelor și clișeelor, mai ales împotriva oamenilor "proști și care mă plictisesc”. Pe aceștia, zice, "îi tratez cu humor, cu ironie. Ăsta a fost marele meu avantaj în viață, că am avut extraordinar de mult humor. Așa cred. Că începi să îmbătrânești, de fapt, abia când începi să îți pierzi humorul, când încep să te-apese unele frici pentru bani, familie, casă, situație socială... Chestii de-astea. Eu n-am prea avut asemenea frici. Mie mereu mi-a mers bine, atunci când n-am luat-o chiar așa în serios...”.
Clotilda are memoria neatinsă și-o poftă de viață nebună, ba chiar o anume "ironie drăgăstoasă”, cu care-și privește toate amintirile din epoci apuse, a căror noblețe nu va mai reveni niciodată. Mama sa a murit aproape de 90 de ani, bunica la 93, străbunica la 97. "Toate am fost fâșnețe”, râde. "De asta am trăit atât”. Are multe amintiri clare, chiar de la vârsta de trei-patru ani. O ține minte perfect pe străbunica Dragomira, era prin 1925. "Cum se scula de dimineață, se primenea, își punea rochia cea lungă, cameea la gât și ghetele lungi până aici, la genunchi, apoi mergea să își facă cafea în salon. La 97 de ani, să-ți legi ghetele alea, fir cu fir, până la genunchi, în fiecare dimineață... Vă dați seama. O femeie născută în 1829! Era înaltă, slabă, îmbrăcată toată în negru, își purta părul alb ca argintul strâns într-un coc. În salon avea o masă turcească de aramă, pirogravată, cu picioarele încrucișate și un fotoliu mic. Ea se așeza în fotoliu și își încălzea apa cu spirtiera. Nu știu, era așa... o etichetă. Atâta noblețe... Pentru mine, toate gesturile astea aveau farmec. Străbunica mea, în fotoliu, cum își face cafea... Și îmi dădea și mie cafea, și îmi povestea cum se plimba cu caleașca la Viena, cum mergea la opera din Viena - «Wiener hoffoper», țin minte și acuma cum zicea -, cum se ducea la balurile acelea... Bunica mea, care era o pragmatică, foarte frumoasă, dar mai dură, răbufnea zâmbind: «Ia lasă fata-n pace, cu poveștile tale! Mai bine spune-i cum v-ați tocat acolo toată averea la cărți...». Și eu rămâneam așa, și mă gândeam: «Cum o fi asta cu tocatul?». Nu-nțelegeam: ce cărți?... Cum a tocat străbunica la cărți?...”.
Îl mai ține minte și pe bunicul dinspre tată, Iordachi, numai de două ori l-a văzut în viața ei, tot pe când avea 4 și apoi 8 ani. Fusese maestrul de vânătoare personal al lui Carol I, făcuse "Facultatea de Vânătoare-Cinegetică” la Viena. Odată i-a dăruit Clotildei o cutie de argint, foarte frumoasă, lucrată cu lemn de cireș, având sub sticlă o fotografie-gravură cu "Intrarea Regelui Carol în România la Turnu Severin”, casetă pe care ea apoi a purtat-o mereu, peste tot, cu dânsa, temându-se să n-o găsească securiștii la percheziții. Păstrează și acum cutiuța asta și cana de porțelan a străbunicii. Mi-o arată: e albă, c-o floricică cu margini de aur. N-ai zice că are cam 200 de ani. Aceste două obiecte n-ar putea să le dăruiască cuiva, deocamdată.
Au urmat anii '30-'33, ani plini de lumină, cu casa lor plină de flori de pe dealul Copoului, era chiar între palatele Ghica, Sturza, Balș, pe bulevardul larg, acoperit de ramurile cedrilor bătrâni, un conac stil baroc, încântător, care de mult nu mai este. Casa, salonul, părinții, bunicii... Și ea, "o fetișcană cu două cozi bălane, groase și ridicate-n sus, ca un extraterestru ieșind dintre flori. Așa eram”.
Masa cu 24 de scaune
În primul rând, mi s-a părut uimitor cât de multe personalități au putut veni în casa Drăgan, în acea perioadă interbelică. Ce șansă a avut femeia asta, pe atunci o fetiță, să stea între toți acești oameni, să-i vadă, să îi asculte!... Îi ține minte pe toți. Atunci, pe la ceasul amurgului, ușile cele mari și duble, lucrate de sus până jos în pătrățele de cristal șlefuit, se dădeau într-o parte, trase de cele două servitoare, de mamă și de fiică. Și, pe aleea lungă de la intrare, începeau să apară...
Marele om politic I. G. Duca, în perioada când a fost ministru de externe și apoi prim-ministru al țării, "un bărbat grozav, elegant, cu fruntea înaltă și ochelari micuți, rotunzi, puși așa, pe rădăcina nasului, fără rame sau șnur. Era o plăcere numai să-l asculți, chiar dacă nu înțelegeam tot ce zice. Ținea mâinile pe masă, lungi și fine, semn de noblețe! În vremea aia eram prea tânără, îmi mergea mintea cu sorcova, la joacă, teatre, muzee. Dar îl țin minte ca ieri. În '33, prin iarnă, a venit pentru ultima oară la noi acasă, era deja prim-ministru și foarte abătut. La vreo săptămână am aflat că l-au ucis legionarii...”.
Culmea, la aceeași masă stăteau și intelectuali de dreapta, chiar antisemiți. Vestitul politician A. C. Cuza, profesor de drept și economie politică, unul din cei mai înverșunați dușmani ai evreimii. Stăteau alături și polemizau decent, c-o înverșunare bine ascunsă sub politețuri. "A. C. Cuza era deja mai bătrân, dar încă un mare curtezan, cu mustăcioiul ăla stufos, răsucit, cu favoriții lui imperiali și barba tunsă foarte scurt, dar care-i urca pe toată fața până la pomeții obrajilor. A mai venit la noi cam până ce-a început războiul. Eu mai crescusem și mă tot gândeam cum de l-au iubit atâta femeile pe omulețul ăsta mititel, plinuț, care mergea cu pași repezi și mărunți, așa: «poc-poc, poc-poc!»... Dar când începea să vorbească... era divin! L-am avut și eu profesor la Universitate, la drept roman. Uneori venea și fecioră-su, Jorj Cuza, tot profesor de drept, mai bețivan, totdeauna roșu la față și înaaalt!... Nu știu cui Dumnezeu semăna. Și când intra în salon, mereu spunea afectat, cu emfază: «Bonjuuur!...»”.
Vorbeau franceză în casă. Și acum, Clotilda o știe la perfecție, deși n-a mai rostit-o absolut deloc, de peste 70 de ani. "Clothilde”, doar așa o strigau, de mică, fusese botezată de doi mari oameni de afaceri parizieni, soții Roger și Clothilde Gussman. Iar oaspeții o prețuiau, vorbeau cu ea cu "dumneavoastră, Clothilde”, îi arătau respect ca unei gazde, chiar dacă ei erau ditamai miniștrii și dânsa doar o copilă de 8 sau 12-13 ani. Uneori, chiar ea îi conducea la locurile lor de la masa cu 24 de scaune, deși fiecare și-l știa de mult, nu stăteau niciodată în altă parte. Intrau în salon sobri, scrobiți, se duceau spre scaunul lor și, înainte de a se așeza, îi salutau pe ceilalți printr-o scurtă înclinare a capului. După dejun, câte unul își mai scotea pipa sau o țigaretă din tabacheră și mergeau să fumeze într-un alt salonaș din hol, cu câteva fotolii, canapele și măsuțe mici. Aici vorbeau de obicei doi câte doi, mai șoptit, la cât-o măsuță din acelea, pe care era pusă o scrumieră de argint, lucrată "cu scene în relief”. Discutau doar între bărbați, despre chestiuni politice "mai sensibile”, despre principii și idei de conducere ale unei nații. O atmosferă ca dintr-un film englezesc de epocă. O tot ascult pe Clotilda și efectiv nu-mi vine să cred că mai există astăzi cineva care-a văzut asemenea timpuri, care-a trăit într-o asemenea ambianță, ce nu bănuiam să se mai păstreze decât prin cărți. Adesea mă simt mândru doar fiindcă stau lângă ea. O mare onoare.
"De la ei am învățat să trăiesc înalt”
Tot în franceză vorbea și cu alt comesean, Nicolae Tonitza, pictorul "mereu zburlit și cu niște ochi ficși, așa, rotunzi, care parcă te înghețau când se întorceau spre tine. Cu tot corpul se întorcea și se uita la tine de sus, mustrător, dacă auzea orice zgomot care îl deranja. Era deja bolnăvicios, foarte sensibil. Deseori venea și cu ucenicul lui, Corneliu Baba, un băiat tânăr pe-atunci și destul de urâțel, după gustul meu. Cu nasul lui măreț, puțin strâmb, și-un păr lins, tăiat drept, ca de paj. Am fost bună prietenă cu Corneliu, ne-am vizitat până nu de mult, prin anii '90, el a fost căsătorit cu cea mai bună prietenă a mea, Țuca Zosin. Dar atunci era încă tinerel, student. Eu așa îl țin minte, în salonul nostru: mereu lângă maestrul Tonitza, care-l ocrotea ca pe-un pui. Și mâncaaa!... de rupea. Trei farfurii de-i puneai în față, totul mânca. Nu pot să uit scena asta: Tonitza vorbind amplu, tunător, și Corneliu Baba mâncând, tăcut, lângă dânsul...”.
Tonitza era, politic, de stânga, la fel ca alți comeseni, precum Iorgu Iordan sau istoricul Andrei Oțetea. Însă adesea, la aceste dineuri veneau și Corneliu-Zelea Codreanu ("băiat frumos, dar cam mă enerva, că era tăcut ca sfinxul, vorbea la zece ceasuri o dată”) sau filosoful Nae Ionescu, "un bărbat fabulos, cu părul negru-negru, strălucitor, întins pe spate cu briantină și cu niște sprâncene tot negre, stufoase și arcuite-nspre tâmple, ca de demon. Sprâncenele astea-i umbreau niște ochi ascunși în orbite, parcă din întuneric îi străluceau ochii, nu știu cum. Ca un Lucifer era! Și când vorbea, se scula în picioare. Întotdeauna. Nu putea vorbi altfel. Greu era să-i ții piept, se făcea liniște când se ridica el. Venea de la București special ca să îl vadă pe tatăl meu, la care ținea mult. Iar tata, care era complet apolitic, stătea într-un colț, calm, și-i privea pe toți și zâmbea. Asta era bucuria lui: doar să-i aibă ca oaspeți. Uneori, mă ținea și pe mine în brațe, în timp ce ăia discutau de politică, de filosofie. Ei se certau, și noi vorbeam de-ale noastre, tot felul de glume copilărești, jocuri. Tata mă lua în seamă, nu mă trimitea în camera cealaltă ca să nu m-amestec între oamenii maturi, așa cum fac foarte mulți părinți. Mă lăsa. Și, într-adevăr, pot spune că, cumva, salonul acela mi-a dat și niște mari direcții de viață. Nu doar școala, educația. Am făcut cele două facultăți ale mele, Istoria și Dreptul, dintr-o reală bucurie, fără nici o constrângere. Fiindcă îmi aminteam mereu de toți acei «24 de oameni mari», pe care îi văzusem cândva. Oamenii aleși îi simți, chiar dacă uneori nici nu înțelegi tot ce zic. Au o iradiere care se transmite, o înflăcărare care-ți dă poftă de ceva mai înalt. Cât de multe lucruri știau!... Ce retorică, ce spirit, cât de ușor reușeau să mânuiască chestiunile esențiale... Eu l-am cunoscut pe Iorga încă de când eram elevă. Am vorbit cu el. Era enorm, un colos! Ca un țar rus uriaș! Vorbea dur și «cântat» puțin, intenționat își cânta cuvintele și își ridica mânile în cap, așa, când vorbea, iar noi, elevele, îl ascultam ca hipnotizate, topite. Am învățat enorm de la oamenii ăștia. Am învățat, în primul rând, că trebuie să «trăiești sus», oricât de năpăstuit ai fi. Să te respecți, să fii atent cu tine, cu fiecare vorbă de-a ta. Mie și azi nu-mi trebuie mult timp ca să-mi dau seama dacă un om are calitate, o «viață a spiritului». Trebuie doar să-i observ privirea, încordarea sprâncenelor, mișcarea degetelor, s-aud doar câteva cuvinte când începe să vorbească... Îi depistez ușor pe filfizoni, pe impostori, pe oamenii fără substanță, chiar dac-au citit mii de cărți. Nu mă pot înșela. Și asta nu mi se pare puțin lucru. Mie, în viață, între oamenii «cu miez» mi-a plăcut să trăiesc”.
Lecții de observat lumea
Cel mai pregnant însă, dintre toți oaspeții, i-a rămas în memorie Mihail Sadoveanu, cel despre care zice că a învățat-o "să vadă” lumea. Erau vecini. Sadovenii stăteau chiar peste bulevard, spre grădina botanică, și aveau o casă poate și mai mare decât a lor - vechiul conac al lui Kogălniceanu. Clotilda era singurul copil străin acceptat fără limite în casa aceea, oricând voia, fiindcă-i era simpatică scriitorului - nici azi nu pricepe de ce - și mergea aproape zilnic la dânșii. Splendid domeniu!... Sadoveanu avea moșie mare, pădure, vie, lac, livezi, grădini, terenuri de tenis, toate aflate chiar acolo, lângă casa din Iași. Avea caleașcă, automobil și bihuncă, o trăsură pe două roți cu care învățau caii să meargă la trap frumos... În mijlocul grădinii tunse, gazon, sub un tei enorm, trona scriitorul în jilțul lui și se uita "la tineret” cum joacă volei sau crichet (un joc aristocratic, cu bile și ciocane din lemn). Acolo, sub teiul acela, o ținea pe genunchi pe Clotilda, spunându-i povești care-o înfiorau, despre luptele moldovenilor cu turcii sau întâmplări magice cu descântători, zâne și vârcolaci, iar ea nu se mai sătura ascultându-l, căci "parcă vedeai în fața ochilor” toate cele povestite.
Aș mai putea scrie încă un reportaj, doar din amintirile Clotildei despre casa lui Sadoveanu, pe care și-o amintește obiect cu obiect, despre cei unsprezece copii ai scriitorului, cu care a fost bună prietenă, despre resemnata mamă Catinca, împletind mereu colțuni pentru fiul ei cel mare, Mite, bolnav de cancer la picioare, deși știa că-n timpul ăsta soțul ei o înșeală c-o domnișoară Mitru, despre Ionel Teodoreanu, care venea și el, adesea, sub teiul cel mare, bărbat elegant și strașnic de frumos, purtând mereu cămăși descheiate la gât și "eșarfe mov, roșu aprins sau albastru viu”, despre Topîrceanu, apărând împreună cu Otilia Cazimir, chiar în perioada-n care cei doi își trăiau povestea de dragoste, despre bumerangul lui Topîrceanu pe care ea l-a rupt pe-un câmp, împreună cu Mihu (cel de-al cincilea copil al lui Sadoveanu, erau de aceeași vârstă), despre nenumăratele poezii care s-au rostit acolo, sub teiul înflorit, primăverile... Cu toți acești oameni, Clotilda a petrecut ani și ani la rând, până la vârsta când a devenit aproape femeie. Mereu a fost între ei, i-a ascultat, i-a privit. Dar dac-ar fi să zică de ceva care i-a rămas, tulburător, în inimă, au fost acele plecări împreună cu Sadoveanu și fiul său, Mihu, prin păduri, la pescuit, la plimbări pe toate dealurile acelea blajine, dar încă sălbatice, dimprejurul Iașului. Doar ei trei. Un bărbat imens, cu doi copilași de mână, băiat și fată, cutreierau pădurile. Acolo a avut Clotilda un soi de revelație, despre cum poate fi privită lumea puțin altfel. Sadoveanu se întindea pe iarbă într-un cot, "așa o matahală de om, se lăbărța leneș, punea picior peste picior, și cădea zâmbind într-un fel de visare. Privea tot ce este în jur. Avea mereu o pernă cu el, în trăsură sau în mașină, aducea perna, punea capul pe ea și stătea acolo în iarbă, cuprins de-o adâncă tihnă. Apoi ne povestea ce vedea. Cum învăluie lumina lucrurile, cum se vede pădurea, de ce pietrele astea sunt aici și nu altundeva, căci și pietrele au «memorie» - zicea - una de mii de ani, la fel ca și oamenii, de ce florile de tei miros atât de puternic, fiindcă sunt închise prea mult timp într-o bobiță, față de alte flori, iar atunci când plesnesc «își urlă suferința» prin miresme încântătoare de sevă proaspătă... Se uita la florile de câmp, înăuntrul lor, cu uimire. Parcă cu microscopul. Priveam un drum prăfos de țară și ne explica de ce șerpuiește așa și nu altfel, ne arăta peștii în râuri și ne spunea de ce înoată ei împotriva curentului, ca să se lupte, să se ascundă sub pietre, «să-și dea un sens vieții lor»... Avea răbdare imensă cu copiii. Tot timpul din lume. Uita de el, povestind. Iar noi îl ascultam amândoi cu gura căscată, ca vrăjiți, ne tot chinuiam să vedem și noi ce vedea el, dar parcă nu înțelegeam. Lucrurile astea simple... Tâlcul ăsta ascuns al firii... De ce șerpuiește un drum de țară printr-o pădure, atât de firesc, în lumina blândă a asfințitului?... Nu înțelegeam, și totuși parcă da. Cred că, de la un timp, începusem să văd și eu lumea puțin altfel. Puțiiiin... Numai câteodată. Când eram alături de el. Să văd că totul are un rost pe pământ. Nu știu de ce, dar cred că... oricât de ticălos a fost uneori... (aici face o pauză lungă). Da, cred că l-am iubit. Poate prima iubire din viața mea...”.
Apoi, ce-ar mai fi de spus? Că și-au pierdut casa, pământurile, absolut totul. Totul, peste noapte! C-au ajuns de râsul lumii, aproape muritori de foame. Că tatăl a murit la puțină vreme, după ce-a ieșit din închisorile comuniste... Viața a mers înainte. Ea s-a căsătorit, a muncit, a fost o apreciată profesoară de istorie, a născut un copil care apoi avea să moară. Nu poate spune că nu a fost fericită în toată viața ei, dimpotrivă. A fost. A trăit bine. A călătorit mult, prin toată țara, alături de soțul și băiatul ei. A văzut multe locuri și mulți oameni noi. Dar - mărturisește -, oricât s-a străduit, niciodată nu a mai "văzut” ce a văzut atunci, cândva. De ce șerpuiește un drum de țară?... Peștii ăia nebuni, care înoată invers... Florile care urlă, ascunse într-o bobiță... Pietrele... Oamenii... Rostul ascuns al lumii.