1. Vă mai amintiţi momentul exact când aţi simţit că mariajul vostru se prăbuşeşte?
2. Ce aţi făcut ca să mai salvaţi căsnicia?
3. Aţi divorţat lăsând în urmă prietenie sau ură?
4. În ce fel v-a schimbat divorţul? A reconfigurat felul în care vedeaţi dragostea şi viaţa?
5. Cum aţi depăşit singurătatea de după divorţ?
SONIA RĂDULESCU,
fotograf, Bucureşti
1-2. Îmi amintesc perfect. Ieşiserăm amândoi în parc, pentru că îmi doream să beau o cafea. Speram să uit toată tristeţea ultimelor luni, toate cearcănele apărute în nopţile de iarnă în care plânsesem fără să mă audă, toate frustrările născute din efortul de a salva un mariaj pripit. Dădusem până atunci vina pe mine, că sunt prea pretenţioasă, că am aşteptări exagerate, apoi pe tot felul de lucruri exterioare nouă. Îi găsisem scuze, îmi spusesem că trebuie să mai am răbdare, că va fi bine într-un final. Mă simţeam cumplit de obosită. Aveam nevoie de ritualul mărunt al statului la terasă. Credeam, cumva, că soarele ne va face să ne zâmbim din nou şi să ne privim cu adevărat, cum n-o mai făcuserăm de multe luni. Şi că, privindu-ne, vom regăsi toată frumuseţea şi căldura care ne-au făcut cândva să ne îndrăgostim nebuneşte. Speram că ne va readuce pofta de a sta de vorbă, dacă nu ca doi iubiţi, măcar ca doi prieteni care înţeleg ce se întâmplă cu ei. Numai că el şi-a privit lung şi preocupat cafeaua, şi-a plimbat ochii spre celelalte mese, a tăcut mult şi doar din când în când m-a privit pe furiş, fără să zică nimic. După nici zece minute m-a întrebat, bâţâind din picior, "Hai, o bei odată?”. Şi-atunci, brusc, nu ştiu cum, am simţit că e gata, că s-a stins şi ultima urmă de dragoste dintre noi. Nu mai ştia cine sunt, nu mai ştiam cine e, între noi se căscase prăpastia. Era definitiv. L-am privit în ochi cu amărăciune. Şi faţa parcă i se schimonosise, privirea lui mi se părea murdară, iar buzele păreau ale unui străin. Nu-mi venea să cred că le sărutasem cândva. Mi se părea dintr-o dată foarte urât. Dar nu distanţa care se căsca între noi cu fiecare secundă mă uimea, ci dispreţul, dispreţul enorm pe care îl simţeam crescând în mine. Trebuia să mă salvez, până nu mă urâţeam şi eu. M-am ridicat şi mi-am păstrat satisfacţia de a-mi plăti singură nota. Seara, acasă, i-am spus scurt că vreau să divorţăm. Ca un laş, fără să mă privească în ochi, mi-a răspuns: "Bine, asta voiam şi eu, dar nu ştiam cum să-ţi zic”.
4. Căsătoria, nu divorţul, mi-a schimbat felul de a vedea lucrurile. Pentru că am înţeles, confruntată cu ea, că e un model depăşit, pentru care nu doar femeile nu mai sunt pregătite, ci nici bărbaţii zilei de azi. Am văzut foarte mulţi oameni frumoşi care, odată căsătoriţi, căpătau brusc prejudecăţi despre cum ar trebui să fie celălalt sau cum ar trebui să fie căsnicia, despre ce se cade şi ce nu se cade. Prinşi în chingile mariajului, oamenii uită cine sunt cu adevărat şi încep să facă lucruri în care nu cred. Dacă din vina atâtor frustrări nu-şi găsesc amanţi sau amante, foarte adesea îşi ascund trufaş nemulţumirile sub convingerea că dragostea presupune sacrificii şi că în general suferinţa e ceva onorabil. Ocupaţi să justifice nobleţea căsătoriei versus superficialitatea de a trăi liber, nici nu-şi dau seama când mariajul li se râncezeşte, iar iubirea lasă loc "sentimentelor cuvenite”, afecţiunii şi dependenţei. Fac, parte, din păcate, din categoria aceea de oameni liberi, de care bărbaţii se tem. Nu suport constrângerile şi nu pot oferi dragoste decât în deplină libertate. Pune-mi reguli despre cum se iubeşte corect şi m-ai pierdut definitiv! E o ironie a sorţii, dar divorţul m-a ajutat să aflu cine sunt. Ce pot şi ce nu pot într-o relaţie, de ce am nevoie şi de ce nu am nevoie, ce merită să accept şi care sunt compromisurile pe care n-o să le mai fac niciodată. Dacă refuz să mă mai căsătoresc sau să mai locuiesc cu cineva, nu e pentru că aş crede că toţi bărbaţii sunt porci, ci pentru că nu vreau să-mi transform iubirea într-o cooperativă în doi. Cred în dragoste, chiar mai mult decât înainte. Cred în dragostea aceea delicată şi sublimă, care n-are nimic de împărţit cu vizitele la supermarket sau cu spălatul şosetelor, sâmbătă după prânz.
5. În tot timpul acela, în care luptam pentru noi, am purtat în mine greutatea unei suferinţe uriaşe. Abia când am hotărât să divorţăm, am simţit totul ca pe o mare eliberare. Pentru mine, suferinţa se încheiase, mi-o consumasem cinstit, luptând în fiecare zi să împiedic prăbuşirea. Venise timpul să sufere el. Aveam 28 de ani, nu aveam copii şi nu mă simţeam singură, ci vie şi liberă să trăiesc cum îmi place.
ANA OLARIU,
programator, Bucureşti
1. De câţiva ani trăiam într-o lume aşezată şi cuminte, împlinită de faptul că sunt soţia cuiva. Mă hrăneam zi de zi cu gândul, suficient la vremea aceea, că aparţin unui singur bărbat, şi încercam din răsputeri să joc rolul femeii care oferă tot, până la ultima suflare şi la ultimul gest, pentru fericirea supremă a bărbatului ei. Îmi antrenasem chiar un soi de toleranţă jucăuşă, care mă făcea să aprob mereu, să susţin necondiţionat, să nu ripostez, să înţeleg şi să trec cu vederea orice, convinsă fiind că în felul acesta îl voi ţine aproape pe omul cu care trăiam deja de zece ani. Însă împlinirea sufletească s-a stins repede, lăsând în loc un mare gol de nemulţumiri. Din doi îndrăgostiţi care respirau acelaşi aer, am devenit doi oameni obosiţi, care de abia se priveau în ochi. Mă gândeam la mine pe ascuns, noaptea, înainte de a adormi, şi-mi imaginam o lume aparte, total diferită de cea în care eram personajul principal. Îmi imaginam aventuri, pasiuni fulgerătoare, săruturi prelungi şi escapade în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii, şi de fiecare dată, bărbatul cu care împărţeam gândurile nu era soţul meu. Într-o astfel de noapte, am recunoscut, cu greu, în sinea mea, că mariajul meu se va sfârşi. Ardea în mine un foc mult prea mare pentru a fi doar o soţie cumsecade şi la locul ei. Cuvintele rostite în tăcere au răsunat lung, în trecut, derulând ca un scenariu întors, zi după zi, fiecare moment, până în urmă cu zece ani, când începuse povestea noastră, declanşând în mine un sentiment de vinovăţie, pe care nu-l mai puteam controla. Mă împărţeam între femeia care îşi juca rolul de soţie, calmă şi răbdătoare, şi femeia din timpul nopţii, neînţeleasă şi pasională. Din acel moment, am încercat să mă ascund şi mai mult, de mine şi de oamenii din jurul meu, refugiindu-mă în poveştile şi scenariile care mă făceau să visez din ce în ce mai mult cu ochii deschişi. La scurt timp, el a mărturisit că mă înşelase cu o colegă de muncă, dând vina pe seama oboselii şi pe lipsa de comunicare dintre noi, iar atunci mi-a fost şi mai clar că totul urma să se sfârşească.
2. Am încercat amândoi, din acel moment, timp de un an, să lipim nişte cioburi care se spărseseră. Eram mult prea speriaţi de gândul că am putea trăi separat, după zece ani în care fuseserăm nedespărţiţi, că urma să facem toate lucrurile singuri. Ne speriau un pat gol, o casă goală şi un telefon care urma să nu mai sune. Am încercat şcolăreşte să ne iubim, după reguli clar stabilite, cronometrat şi sistematic, să ne atingem programat, ajungând să facem lucrurile doar pentru că trebuiau făcute. Ne-am refugiat în vacanţe scumpe, ne-am renovat casa în care locuiam, ne-am schimbat serviciul. Am început să vorbim mai mult ca niciodată, să ne reproşăm cele mai neînsemnate lucruri, să ne certăm din orice, să facem liste cu lucrurile pe care ni le doream şi cu defectele de nesuportat ale celuilalt şi, pentru scurt timp, am crezut chiar că tot ce se întâmplase fusese doar o mică perioadă de criză peste care urma să trecem. Din frica de a lua viaţa de la capăt, m-am complăcut în acelaşi rol de femeie tolerantă, acceptând de dragul imaginii postura de femeie înşelată. El a devenit mai atent, măcinat de sentimentul de trădare, iar eu mai indiferentă şi cufundată în aceleaşi vise.
3. În ziua în care împlineam zece ani de relaţie, m-a invitat la un restaurant, să sărbătorim evenimentul. Ne-am uitat mult timp unul în ochii celuilalt, într-o tăcere apăsătoare, şi i-am mărturisit că vreau să ne despărţim pentru totdeauna. Că deşi a fost o vreme când îmi construisem toată viaţa în jurul lui, toate lucrurile care au urmat au distrus totul, ştergând şi cea mai mică urmă de încredere şi de entuziasm. Eram conştientă că nu puteam juca după nişte reguli stabilite dinainte, iar el era un om mult prea calm pentru a reacţiona pe moment şi pentru a repara lucrurile din mers. Am recunoscut amândoi că ne-am uitat în direcţii opuse, că ne-am pierdut undeva, pe drum, în cei zece ani în care ne-am iubit, uitând să mai fim atenţi şi la cel de lângă noi. Cu lacrimi în ochi, ţinându-ne de mână ca în prima zi, am hotărât să ne acordăm libertatea de a mai iubi încă o dată, fără a fi condamnaţi unei singure relaţii, în care nu-ţi mai găseşti de mult fericirea de a trăi şi de a fi aşa cum simţea fiecare dintre noi. Am lăsat în urmă o iubire frumoasă, care s-a transformat într-o prietenie care ne seamănă - calmă şi liniştită câteodată, aşa cum e el, şi din când în când agitată, aşa cum mă simţeam eu în unele nopţi. Ne sunăm destul de des, ne întâlnim periodic, ca doi prieteni care vor să se pună la curent cu întâmplările din viaţa celuilalt, şi ne rezumăm la a ne bucura în gând, atunci când ne vedem, că am avut maturitatea de a ne opri la timp.
4. Oricât aş vrea să nu recunosc, divorţul m-a schimbat. A omorât în mine iremediabil partea care credea în bine, în iubirea necondiţionată, până la adânci bătrâneţi. A omorât povestea. M-a transformat dintr-un om naiv şi luminos la chip, într-o femeie matură şi ceva mai responsabilă. Nu mai cred în căsnicia cu orice preţ, văzută ca o povară, cu tot alaiul ei de ritualuri, nu mai cred în hârtii care îţi schimbă numele, dar care nu îţi garantează fericirea. Am ajuns să cred, în schimb, în dragostea simplă dintre doi oameni, manifestată liber, în bucuria de a împărtăşi cu cel drag cele mai neînsemnate lucruri, în gesturile făcute din inimă, nu după manual, şi în viaţa trăită şi simţită.
5. Au fost multe momente în care singurătatea se amesteca cu un soi de înfrângere amară, cu dezamăgirea şi sentimentul de neputinţă. Când eşti jos, înfrânt şi umilit, nu ştii ce ai de făcut mai întâi pentru a ieşi la suprafaţă. După divorţ, am suferit cumplit. Mergeam pe stradă şi aveam impresia că tot trupul meu e o rană deschisă, pe care o căram după mine oriunde. Îmi simţeam sufletul greu şi gol, la gândul că mă aşteaptă multe zile de singurătate, de teamă de necunoscut, de explicaţii pe care urma să le dau în faţa cunoscuţilor mei şi de stigmatul de "femeie divorţată”, care m-a urmărit mult timp de la încheierea divorţului. Am trecut peste toate cu capul sus, strângând din dinţi până n-am mai putut, convinsă fiind că, deşi poate mi-ar fi fost mai la îndemână o împăcare, nu mi-aş fi iertat niciodată momentul în care m-aş fi întors înapoi.
M-am regăsit ca om, ca femeie, ca iubită, ca prietenă, ca soră. Am tăcut mult şi am adunat, timp de nopţi la rând, bucăţile din mine, ajungând să fiu acum, după mult timp, aşa cum îmi doream altădată doar în vis: un om fericit.
Anchetă realizată de
Daca nu aveti un cont, va puteti inregistra 
