Selecţia "Formula AS"

Ecaterina Bă­lăcioiu-Lovinescu, "Scrisori către Mo­ni­ca, 1947-1951”, tra­­­­ducerea scrisorilor din limba franceză de Gabriela Creţia, se­lecţia şi îngrijirea tex­­telor, prefaţă, ta­bel cronologic şi note de Astrid Cambose, Editura Humanitas (tel. 0372/74.33.82), 374 pag. + dosar fo­to.

Acum 14 ani, când a apărut, tot la Humanitas, cartea Doinei Jela, "Aceas­tă dragoste care ne leagă. Reconstituirea unui asa­si­nat”, cei pentru care Mo­nica Lovinescu fusese, în anii dictaturii comuniste, o prezenţă exemplară, o voce care vorbea pentru şi în locul lor, au putut afla tragedia ce i-a umplut viaţa cu suferinţe de nevindecat. Atunci ne-a fost relevat şi un ca­racter extraordinar: mama Mo­nicăi, Ecaterina Bălă­cioiu-Lovinescu. O doamnă ca­pabilă de sacrificiul su­prem pentru binele fiicei sale prea­iubite. De dragul ei a îndurat calvarul perse­cu­ţiilor, umilinţelor, sărăciei, tră­dărilor şi apoi al în­chi­sorii, până la moartea în de­tenţie din 1960. Cu toate pre­siunile, călăii ei n-au reu­şit s-o facă să cedeze, să-şi cheme înapoi în ţară fiica ce irita regimul de la Bucureşti spunând adevărul. Foar­te bine documentată la toate sursele accesibile, cartea Doinei Jela se constituia într-un incontestabil act de acuzare în "pro­cesul comunismului”, re­consti­tuind din documente şi măr­turii ultimul deceniu din viaţa Ecaterinei Bălă­cioiu. O carte pe care Monica Lo­vi­nescu însăşi ar fi vrut, dar nu a putut să o scrie, fiind­că îi era insuportabil de dureros să retrăiască acea pe­rioadă. I-a pus însă la dispoziţie Doinei Jela arhiva personală în care se aflau şi numeroase scrisori primite de la mama ei, prin poştă sau prin curieri diplomatici. După moartea Monicăi, le­gatarii testamentelor, Ga­briel Liiceanu şi Mihnea Be­rindei, au găsit în casa pariziană a soţilor Lo­vinescu-Ierunca, puse în ordine, pe ani, 2500 de scrisori şi cărţi poş­tale primite între 1947 şi 1958 (anul arestării ei) de la Eca­terina Bălăcioiu. Le-au adus în ţară şi au decis publi­ca­rea lor selectivă, în trei volume. Alcă­tuirea ediţiei i-a fost încre­dinţată unei tinere, Astrid Cam­bose. Nici nu credeam că mai exis­tă azi tineri editori atât de devo­taţi meseriei, cu atâta inte­res, acribie, ştiinţă şi abilităţi de­tec­ti­vistice, în stare să ajute prin note de subsol înţelegerea de­pli­nă a textului şi contextului. (De la Agendele literare ale lui E. Lo­vinescu în ediţia îngrijită de Ga­briela Omăt n-am mai întâlnit aşa ceva.) Datorită şi ex­cepţionalei îngrijiri editoriale, acest prim volum din scrisorile Ecaterinei Bălăcioiu către fata ei este un eveniment cu valoare deopotrivă documentar-istorică, literară şi mai ales omenească, relevând, prin chiar vocea ei adevărată, o eroină, o martiră a iubirii materne cum literatura de ficţiune încă nu a inventat. Provenită dintr-o familie de boieri olteni cultivaţi, Ecaterina Bălăcioiu a făcut studii superioare la Paris, a devenit profesoară de franceză şi la 29 de ani s-a măritat din dragoste cu E. Lovinescu. Şi-a dorit cu ardoare un copil, pe care l-a avut abia după şapte ani de căsnicie, în 1923. Monica a devenit de atunci centrul şi raţiunea vieţii ei, compensând dezamăgirile din cuplu, care se şi destramă în 1934. După divorţ, mama şi fata rămân împreună, într-o relaţie extrem de strânsă de iubire, prietenie şi complicitate intelectuală. În 1947, când Monica primeşte o bursă de doctorat la Paris, începu­seră deja persecuţiile elitelor de către pu­terea co­munistă. Mama sfâşiată de durerea despărţirii simte că acest ultim tren pe care l-a prins copilul ei către lumea liberă a dus-o departe fizic de ea pentru totdeauna. Doar fizic, fiindcă fiica mult iubită îi ocupă toate gândurile, şi atunci îi scrie zilnic, expediind prin poştă (supravegheată de cenzura Securităţii) sau prin cu­rieri secreţi, voluminoasele misive. Această cores­pondenţă devine prin însumare un roman de epocă despre politizarea învăţământului, naţionalizări, per­che­ziţii, confiscări, arestări, teroare, dar şi un ro­man al iubirii nemărginite de mamă, ce înfruntă cu dem­nitate destinul şi vremurile oribile fiindcă îşi ia puterea din sentimente. Trebuie spus că Ecaterina Bă­lăcioiu are şi talent literar: povesteşte memorabil sce­ne, fi­xează atmosfere, creionează portrete, exprimă plas­tic sen­timente de o intensitate copleşitoare. Şi - lucru ciudat - are uimitoare premoniţii cu privire la propriu-i sfârşit. Sunt multe de spus despre această carte, în care o viaţă şi o vreme rea sunt păstrate mi­raculos, cu toate ale lor. Vă îndemn să o citiţi neapărat.

George Marcu, Rodica Ilinca, "En­ciclopedia personalităţilor feminine din Ro­mânia”, cuvânt înainte de acad. Marius Sala, Editura Meronia (tel. 0723/14.95.15), 616 p. + 16 p. cu ilustraţii.

În cazul enciclopediilor, editarea computerizată facilitează îmbunătăţirea de la o ediţie la alta prin aducerea la zi a informaţiei, completarea "scăpărilor”, corectarea erorilor inevitabile şi chiar restructurarea întregului material. Nu mă refer aici doar la marile enciclopedii clasice, care au în mod tradiţional ediţii pe­riodice, conforme cu dinamica schim­­bărilor din lume, ci şi la cele te­matice, perfectibile pe baza observaţiilor făcute de specialişti sau chiar de simpli ci­ti­tori. Iată această a doua apariţie a "En­ciclopediei per­so­­nalităţilor feminine” de la noi, mult îmbogăţită, re­structurată şi adusă până azi, în 2012. Volumul conţine 650 de articole, consacrate unor femei cu destin în­cheiat, care aparţin istoriei, şi, în altă secţiune, celor încă în activitate, în diverse domenii profesionale. E de observat că numărul personalităţilor din trecut este relativ egal cu al celor în viaţă, căci la noi vizibilitatea fe­meilor în spaţiul public a fost târzie. Abia spre sfâr­şitul secolului XIX femeile nu-şi mai sprijină din um­bră soţii, ci ies în faţă, se consacră ele însele unor pro­fesii superioare şi acţiuni publice. Până atunci preju­decăţile societăţii conservatoare le împie­dicau emanci­parea, rezervându-le doar rolul de soţii şi mame, iar pe piaţa muncii - doar slujbe subordonate. Şi totuşi, citind Enciclopedia, nu se poate să nu fi fra­pat de numărul mare de românce "pioniere” în diferite domenii. Fără nici o exagerare "protocronistă” şi strict documentat, avem prima arhitectă din lume - Virginia An­dre­escu-Haret, prima ingineră din Europa - Eliza Leo­nida-Zamfirescu, prima femeie doctor în drept - Sarmiza Bilcescu-Alimăneştianu, prima din lume în specialitatea neurochirurgie - Sofia Io­nes­cu, geriatrie - Ana Aslan şi aş putea continua mult şi bine cu exemplele. Mi s-au părut extrem de inte­resante biografiile puţin cunoscute ale unor femei din România care şi-au urmat cu pasiune şi curaj vocaţia, au studiat, au muncit din greu şi au lăsat realizări notabile în profesii considerate până la ele exclusiv bărbăteşti. Desigur, e consemnată şi în­treaga cohortă de "tovarăşe cu coc”, pro­movate în struc­turile de conducere ale statului co­munist, în ge­neral nu datorită meritelor pro­fe­sionale, ci "de­vo­tamentului”, slugărniciei faţă de Par­tid. Din do­meniul literar, la care mă pricep cât de cât, fi­gu­rează majoritatea scriitoarelor de va­loare şi m-am bucurat să o găsesc printre ele şi pe di­rec­toarea re­vistei noastre, căreia îi sunt apreciate "stan­dardele jurnalis­ti­ce, stilistice şi morale înalte. Inde­pen­dentă financiar şi politic, interactivă cu cititorii în do­rin­ţa de a-şi ajuta semenii şi consecventă în promo­varea tra­diţiilor şi valorilor naţionale, «Formula AS» este de peste două decenii cea mai populară publicaţie postde­cembristă. În jurul ei, Sânziana Pop a format o ade­vărată şcoală de presă, descoperind şi instruind după propriile exi­gen­ţe tineri reporteri de teren ta­len­taţi, care aduc în pa­gini locuri, oameni şi idei româ­neşti ce merită cu­noscute”. Dvs., ca cititori fideli, sun­teţi cei mai în mă­sură să confirmaţi adevărul acestor fraze.

Dorli Blaga, "Tatăl meu, Lucian Bla­ga”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Edi­tu­ra Humanitas (tel. 0732/74.33.82), co­lec­ţia "Memorii/ Jurnale”, 382 p. + 16 p. cu fo­tografii.

Mi-a scăpat ediţia I, apărută la Editura Apostrof din Cluj în urmă cu câţiva ani. Recomand acum acest volum tuturor celor interesaţi de opera şi personalitatea lui Lucian Blaga, fiindcă el conţine nu doar informaţii biografice fiabile, peripeţiile şi obstacolele publicării întregii opere poetice şi filosofice, ci şi ceea ce a găsit fiica în dosarele de Securitate (incomplete) ale tatălui, dar şi ale soţului ei, Tudor Bugnariu. Unii informatori fiind şi azi protejaţi, filele cu tur­nătoriile lor au fost sustrase din dosarele de la CNSAS.Pe bună dreptate se întreabă Dorli Blaga, constatând renumerotarea filelor din dosarul tatălui ei: "Fiind vor­ba de una din cele mai mari personalităţi ale culturii române din secolul XX, cine poate să-şi permită să «secretizeze» documente care îl privesc sau să le distrugă, chiar dacă sunt infame? (...) Cine este sau se pretinde a fi atât de competent încât să selecteze ce, din aceste documente, trebuie studiat şi ce nu?”. Re­cu­perarea din propria memorie şi din arhiva familiei a adevărului privind viaţa, cariera literară (cu hiatusul revoltător din anii '50), slujbele prin care şi-a câştigat Lucian Blaga existenţa, preponderent modestă, se îm­pletesc cu parcursul existenţial al autoarei, de la naştere şi până azi. Trebuie spus că, spre de­osebire de urmaşii altor scriitori celebri, care s-au mulţumit cu profesia unică de "fiu al lui X”, fiica lui Blaga, absolventă de Fi­zică, a lucrat până la pensionare în domeniul documentării ştiinţifice, fiind expertă în organizarea acestui tip de activitate. În afara orelor de serviciu şi-a asumat munca (extrem de solicitantă în anii cenzurii) de a îngriji editarea operelor complete ale tatălui ei, cu o abnegaţie de care nimeni altul n-ar fi fost în stare. Asta pe lângă îndatoririle de soţie şi mamă a doi copii în perioade de mari lipsuri. Admirabila doamnă Dorli Blaga, acum oc­togenară încă plină de energie, cu trei ne­poţi mari, se simte datoare şi faţă de ei să lase o măr­turie conformă cu adevărul, dar neagresivă faţă de marii ticăloşi care din obedienţă, laşitate, dorinţă de par­venitism s-au făcut instrumente ale răului. Despre Lu­cian Blaga, viziunea fiicei nu e hagiografică, ci profund omenească, precumpănind cele trăite îm­pre­ună: viaţa de familie în misiunile diplomatice de la Vie­na, Berna şi Lisabona, revenirea în ţară şi refugiul la Sibiu, după Diktatul de la Viena, reîntoarcerea la Cluj, reformele după model sovietic din anii '47-48, cu eliminarea din viaţa publică a personalităţilor ce refuzau să gireze cu numele lor propaganda comunistă, sărăcia şi umilirea. Scos de la catedră, epurat din Aca­demie, cu interdicţie de a publica, lui Blaga i s-a dat un post mărunt la Biblio­teca Academiei din Cluj şi a scă­pat de închisoare doar prin­tr-o confuzie norocoasă de nume. La începutul ani­lor '50, ca să poată supra­vieţui, traduce Faust de Goethe (încadrat ca re­mu­neraţie la categoria a III-a!). Corespondenţa trimisă din Cluj fetei sale măritate la Bucureşti - publicată îm­pre­ună cu alte scrisori ine­dite către familie într-o secţiune a cărţii - e semni­fi­ca­tivă pentru strâmtorarea şi jignirile suportate de ma­rele poet şi filosof, în special din partea lui Mihai Be­niuc, preşedintele de atunci al Uni­unii Scriitorilor. Res­pectând adevărul biografic, Dorli Blaga nu ezită să vor­bească şi despre "mu­zele” poetului - Domniţa Gher­ghinescu-Vania, Coca Ră­dulescu, Ele­na Daniello ş.a., dar o face cu o nobilă deli­cateţe şi com­prehensiu­ne, lăsând doar să se bă­nu­iască tristeţile mamei sale, fru­moasa şi înzestrata Cor­nelia Brediceanu. Dacă Lu­cian Blaga a avut şi noroc, acesta constă în devota­men­tul total al soţiei şi apoi fiicei care au muncit anonim pen­tru gloria lui literară. Prima i-a fost, din iu­bire, secretară, dactilo­gra­fă, documentaristă, sprijin în toate şi infirmieră, a trăit ex­clusiv pentru el. Cea de-a do­ua i-a îngrijit destinul pos­tum al operei şi a per­pe­tuat me­mo­ria omului în cărţi nece­sare la care se adaugă şi a­ceas­ta.