Marius Oprea - "Dezvăluirea trecutului face parte din viitor”

- Istoric, directorul Departamentului de Investigaţii Speciale al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului -

"Vânător de securişti”, Marius Oprea este supranumit "Wiesenthal al României” - aluzie la celebrul vânător de nazişti, Si­mon Wiesenthal. Născut la 22 mai 1964 la Târgo­vişte, Marius Oprea este istoric, arheolog, poet şi eseist, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A studiat istoria la Universitatea din Bucureşti. A fost membru al cenaclului Universitas, condus de profesorul şi criti­cul literar Mircea Martin. Este autorul unei teze de doctorat cu tema "Rolul şi evoluţia Securităţii (NULL-1964)”. A debutat ca poet în volumul "Pauza de res­piraţie”. A publicat 12 cărţi de poeme şi studii istorice dedicate dezvăluirilor despre crimele Securităţii, din care cităm "Banalitatea Răului”, "O istorie a Secu­ri­tă­ţii în documente”, "Securiştii partidului”, "Moşte­ni­­torii Securităţii” şi altele. Destituit, în 2010, din pos­tul de preşedinte al Institutului de Investigare a Crime­lor Comunismului, Marius Oprea a fost repus în drep­turi, oferindu-i-se postul de director al Departamentului de Investigaţii Speciale al ace­luiaşi institut. Graţie "ar­heolo­giei terorii comuniste”, pe care o practică de ani buni, desco­pe­rind şi reînhumând, în spirit creş­tinesc, ră­măşiţele pămân­teşti ale eroilor anti-comunişti execu­taţi în anii '50, Oprea a adus liniştea şi împăcarea sufle­tească în inimile a sute de fa­mi­lii. Nenumăraţi martiri, a căror dis­pariţie a fost raportată min­cinos de organele represive ca "dispa­riţie pe linia frontului” sau "dispa­riţie în spital, în urma unei grele sufe­rinţe”, au fost des­coperiţi de Ma­rius Oprea, în­mormântaţi în gropi comune, fără cruce, fără lu­mânare, la mar­gini de pădure sau pe vârfuri greu acce­sibile de dea­luri. De fieca­re dată, urmele de gloanţe ale exe­cu­ţiilor au fost gă­site cu uşurinţă, familiile aflând astfel ade­vă­rul as­cuns atâtea dece­nii. Fără tam-tam şi pu­blicitate mediatică, istoricul şi ar­heologul Ma­rius Oprea este hotărât să-şi con­tinue căutările, din spirit de drep­tate şi patriotism.

"Trăim într-o lume care funcţionează clientelar, pe baza a două idei: ginta şi geanta”

- Demis, în 2010, de la conducerea Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului, aţi fost repus, recent, în activitate. Pe cine supără investigaţiile dvs.?

- Ca cetăţean aflat într-o demnitate publică, mi-am propus să mă pun în slujba oamenilor, a cetăţenilor. Se pare că am înţeles greşit mersul lucrurilor. Puterea politică nu are nevoie de slujbaşi dedicaţi tuturor cetă­ţenilor, ci numai oamenilor care o susţin. Din nefericire, trăim într-o lume care funcţionează clientelar, pe baza a două idei: ginta şi geanta. Adică, al cui eşti şi pe cine serveşti. Dar eu nu sunt al cuiva...Tata a fost ofiţer în armată, iar mama a pus toată viaţa ciucuri la căciuliţe, într-o fabrică textilă. Sociologic vorbind, sunt prima generaţie în pantofi. Dacă am fost destituit, înseamnă că am ajuns la adevăruri incomode pentru cineva. Ştiu însă că nu am greşit. Dacă aş fi greşit, probabil că aş fi fost anchetat şi eu, ca unii sau alţii dintre foştii demni­tari. Ce am înţeles, ca istoric, este că puterea este vre­mel­nică, dar oamenii rămân. Ce am înţeles foarte bine, în funcţiile pe care le-am avut, este că, la noi, încă nu s-a schimbat această filosofie, care ţine de men­talitatea comu­nistă, anume, că există ceva dea­supra noastră, şi acest ceva se nu­meşte stat. În realitate, ceea ce există este cetă­ţeanul, cu calită­ţile şi slăbiciunile lui care, adu­nate la un loc, fac statul. Din nefericire, încă nu avem o disciplină instituţională profundă. Nu am construit instituţii care să-i reprezinte pe oamenii de rând. Din cauza istoriei accelerate prin care am trecut în ultimii 23 de ani, nu ne-am făcut timp să băgăm în sea­mă toate tulburările şi provocările. Eu am vrut să mă desprind de "plutonul tăcerii” şi am ales această cale: să le bag în seamă pe toate. Por­nind de la victime, gândindu-mă la cei care au mu­rit sau au avut de suferit în puşcării sau azile psihia­tri­ce, mi-am pro­pus să le con­semnez is­toria. Nu să le fac dreptate, că nu sunt jude­că­tor, ci să le po­ves­tesc faptele, să ră­mână pen­tru viito­rime. Ca urmare, reîn­ves­tirea mea la in­sti­tut într-un fel nici nu m-a sur­prins, pentru că, în toţi aceşti ani, chiar dacă am fost desti­tuit, mi-am văzut de treabă, am um­blat pe munţi, am descoperit alte şi alte victi­me ale Se­cu­ri­tăţii. Costurile le-am asi­gu­rat din sponsorizări, dar şi din pro­priul buzunar, care nu este prea mare. Dimpotrivă.

- Povestiţi-ne despre "arheologia terorii”, despre săpăturile în urma cărora găsiţi oseminte de oameni ucişi de Securitate. Ce vă determină să du­ceţi cu atâta pasiune această acţiune obsedantă?

- Strigătul mut al celor din gropile fără nume. Do­rinţa de dreptate. Vreau să scot morţii din dulapul uită­rii. Să scap oamenii de apăsarea incertitudinii în care au trăit până acum. Când des­co­perim oseminte la o mar­­gine de sat sau de cimitir, vin săte­nii cu sutele şi par­ti­cipă la parastasul reînhumării.Din­tr-o dată, ano­nimii de sub brazda pusă cu atâta laşitate pe umerii lor de teroriştii ce purtau uniforma statului român confiscat de comunişti capătă însemnele creş­tineşti, crucea, lu­mânarea, slujba de înmormân­tare şi numele de botez, iar acest lucru face parte din tradiţia naţio­nală. În toate cercetările noas­tre, pre­o­tul, fie ortodox, fie greco-cato­lic, este pilonul principal. Câtă vreme instanţele civile, parlamentul nu se preocu­pă de descoperirile noas­tre şi nu umblă în vârful dege­telor pe lângă mormintele sufe­rinţei înaintaşilor, iertându-i pe foştii li­deri UTC şi UASCR şi dându-le liber la ocu­parea funcţiilor de dem­­ni­tate publi­că în stat, prin legea lustra­ţiei, biserica reprezintă sin­gura alinare. În Germania, dacă pui la în­doială holocaus­tul, poţi să fii condamnat. În România, dacă po­ves­teşti cum i-ai schingiuit şi omorât pe parti­zanii din munţi, apari la televizor, la Memorialul Dure­rii, şi primeşti pensie de merit de la stat. Noi nu avem nici un securist condamnat, nici un criminal care a ucis în numele comunismului. Ceea ce încercăm noi să de­mon­­­străm este că şi holocaustul, şi crimele comunis­mu­lui sunt deopotrivă crime împo­tri­va umanităţii. Sta­tul român debordează de "origina­lita­te”. Invariabil, la toate docu­mentările noastre perfect argumentate, des­pre securişti care au ucis oameni nevi­novaţi, primim din partea Par­chetului apostila NUP (neîn­ceperea ur­mă­ririi pe­nale).Toate aceste crime sunt con­siderate "omo­ruri” şi se pre­scriu. Pe mi­ne mă tul­bură să găsesc, pe Dealul Crucii (Ne­pos, Bistriţa-Nă­săud), trei oa­meni arun­­caţi unul peste altul, a­proa­pe îm­brăţişaţi, într-o groa­­pă co­mună, iar securistul care i-a ucis să umble liber în Ro­mâ­nia de azi, înca­sând o pen­sie de 6000 de lei pe lună, poate şi mai mult. Mă întris­tează să văd că statul s-a plic­tisit de vic­timele comunis­mu­lui şi de urmaşii lor. Statul nu mai vrea să aibă de-a face cu foştii deţinuţi po­li­tici, le-a tăiat o parte din modestele fa­cilităţi obţi­nute după 1989, le-a tăiat bi­le­tele de tratament, ce nu le-a mai tăiat!? Dar nu s-a atins de pensiile foştilor se­cu­rişti! Nu e strigător la cer? Un motiv al de­miterii mele a fost că am intro­dus în parla­ment un pro­iect de lege prin care propu­neam ca se­cu­riştii să primească o pensie egală cu pensia medie pe eco­no­mie, iar diferenţa faţă de cuantu­mul actual să fie văr­sată Aso­ciaţiei Foşti­lor Deţinuţi Po­litici, pen­tru crearea unui fond de des­păgubire.

"Morţii ăştia, pe care-i găsim noi prin munţi, sunt coloana vertebrală a poporului român”

- Pe cine mai interesează astăzi dezvăluirile dvs. despre trecut? Unii spun că, pe criza asta, ar trebui să privim mai mult în viitor...

- Eu am o percepţie di­fe­rită. M-am născut în 1989, nu în 1964! Trăiesc o a doua viaţă. Faţă de încercările din prima viaţă, ceea ce se în­tâmplă astăzi e o joacă de copii. Dezvăluirea trecutu­lui face parte din... viitor. Cum să înaintăm într-un viitor, hai să zicem "lumi­nos”, dacă nu ne-am făcut puţină lumină în trecut, dacă nu ne-am asumat corect trecutul? Să nu uităm că morţii ăştia, pe care-i găsim noi prin munţi, sunt coloana ver­te­brală a poporului ro­mân. Încetul cu încetul, noi asta găsim. E un proces de durată, nu se poate face nici într-o zi, nici într-un an.

- Cum ajungeţi să des­coperiţi morminte despre care nu există nici docu­mente, nici relatări orale, nici alte informaţii?

- Contactul cu osemin­tele eroilor anticomunişti m-a marcat pentru totdea­una, cu forţă şi durere. Se miră mulţi colegi de "norocul” meu de a descoperi atâ­tea mor­­minte.Nu spun că am un dar de "a vedea” sub pă­mânt, dar sunt pe aproape... Acţiunea mea îmbracă ade­sea formele unui ritual. Iată: pun într-o cană două de­gete, nu mai mult, de vin roşu din partea locului, dar nu­mai din partea locului, nu de la mat sau de la super­mar­ket. Dacă nu găsesc, iau apă de la o fântână. Când ajung, dimineaţa devreme, în pădure, beau vinul sau apa pe stomacul gol, ca într-o libaţie magică, şi mă plimb însoţit de săpători. Deodată, fără să-mi pot ex­plica de ce, simt că într-un anume loc ar putea fi ceva şi mă opresc ca electrocutat: săpaţi aici, le spun băieţi­lor. Aşa am găsit amfore romane, dar şi multe oseminte de eroi anticomunişti. Astfel am făcut dreptate multor oameni şi nu e deplasat să afirm că, deseori, am simţit că sufletele morţilor îmi mulţumesc.

- Aţi primit două înalte distincţii ale statului ro­mân: Ordinul Naţional "Serviciul Credincios” în gra­dul de Comandor, în noiembrie 2000, şi, recent, Me­dalia "Regele Mihai I pentru Loialitate”. Ce sem­nificaţie le acordaţi?

- I-am spus preşedintelui Constantinescu şi-i spun Majestăţii sale că mă simt onorat că mi se recunoaşte dra­gostea de ţară.