Melania Medeleanu

"Îmi plac dimineţile mele, în care cercetez curtea ca să văd ce floare a mai înflorit, dacă roşiile s-au copt, dacă ciorile nu mi-au mâncat cireşele..."

Află şi dă mai departe

- Deşi lucrezi la Realitatea TV, o televiziune de linia întâi, aflată mereu pe picior de război, tu ai o li­nişte de pe altă planetă, o distincţie care te separă to­tal de vulgaritatea care a cotropit mass-media româ­neas­­că. Cum faci să te ţii departe, să nu fii încrân­ce­nată, să zâmbeşti tot mereu?

- Eu cred că, atunci când vrei să rămâi frumos ca om, trebuie să te înconjori cu oameni frumoşi şi buni. La mijloc e un proces de compensare. Dacă în jurul tău nu găseşti surse de energie pozitivă, atunci trebuie să ca­uţi aceste surse în altă parte. Important e să nu te laşi pradă contextului negativ, să vrei să găseşti curăţenia şi frumuseţea şi bunătatea. Eu, din fericire, mi-am găsit cu doi ani în urmă cea mai de preţ sursă de energie po­zitivă pe care mi-o pot imagina: copiii de care mă ocup sau, mai degrabă, care se ocupă de mine, în cadrul pro­gramului after-school social din comuna Clinceni. De aici îmi iau eu, cinci zile pe săptămână, tot frumosul de care am nevoie, pentru ca sâmbăta şi duminica, la tele­­viziune, în contextul politic şi jurnalistic actual, să pot fi... ca în timpul săptămânii. (râde) Adică, neîn­crân­cenată. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că, şi înainte de a-i găsi pe aceşti copii, eu am fost norocoasă, fiindcă mereu am avut în preajma mea oameni frumoşi, oameni de la care am avut ce să învăţ şi cu care am pu­tut să comunic realmente. Şi, nu în ultimul rând, cred că atitudinea, fie la serviciu, fie în timpul liber, are legătură şi cu perioada copilăriei, când deprinzi nişte principii de viaţă care te vor călăuzi apoi pentru tot­deauna, or, pe mine, părinţii m-au învăţat să fiu po­li­ticoasă şi să-i respect pe oamenii din jur.
În esenţă, eu nu fac decât să-i tratez pe oameni cu respect. Nu-mi imaginez că telespectatorul vrea să fie înjurat de cineva, luat de prost şi, în general, agresat. Ştiu că sunt oameni care aşa procedează, dar eu nu simt că o asemenea strategie ajută la ceva, ba dimpotrivă, mi se pare că nu face decât să adauge o notă violentă unei societăţi deja mai agresive decât e cazul. Mie mi s-au întors lucruri bune, pentru că m-am purtat frumos cu oamenii. În general, nu mi se pare că rezolv ceva da­că mă port urât. Adică, la mijloc nu e vorba de o formă de ipocrizie: trebuie să mă port frumos pentru că aşa am fost învăţată, dar pe mine parcă-parcă m-ar tra­ge aţa să mai fac lucrurile şi altfel. Nu, mie, pur şi sim­plu, aşa-mi vine. Chiar şi-atunci când cineva e nepo­liticos cu mine, ce aş rezolva fiind, la rândul meu, nepoliticoasă?! Mi-e mai simplu să întorc spatele decât să intru într-un conflict. De-altfel, mă feresc de conflic­te de orice gen, fiindcă nu ştiu să le gestionez. Aşa că mai bine nu mă las atrasă în ele. Uite, dacă stau şi mă gândesc acum, nici nu-mi mai aduc aminte când m-am certat ultima oară cu cineva...

- Ţi-ai putea defini profesia într-un cuvânt?

- Treaba unui jurnalist este să afle. Să afle o in­formaţie de care telespectatorul ar putea avea nevoie. Asta e ceea ce încerc eu să fac la televizor. Fireşte, însă, că sunt şi invitaţi care nu ţi-ar spune adevărul nici picaţi cu ceară. Aşa că nu mă iluzionez închipuindu-mi că, dacă m-aş transforma într-un zbir, aş afla mai multe. Sau poate că sunt oameni care reuşesc aplicând tehnica asta? Adevărul e important, dar aceeaşi greutate o are şi constatarea lipsei lui. Atunci când vezi că omul din faţa ta nu-ţi spune adevărul e la fel de reve­lator. Aşa că eu aduc în faţa tele­spectatorului nişte oameni cărora le adresez nişte întrebări, dar las telespectatorul să judece şi să cân­tărească răspunsurile pe care in­vi­taţii le dau. În fond, eu nu sunt un judecător care dă ver­dicte, ci sunt doar o persoană care caută să furnizeze informaţii, iar refuzul de a rosti ade­vărul, după cum spuneam, e şi el o informaţie în sine.

- Eşti absolventă a Facultăţii de Psihologie şi Sociologie şi ai un master în Comunicare şi Relaţii Publice. Este şi asta o explicaţie pentru tactul tău profesional?

- Nu neapărat. Cel puţin în cazul meu, facultatea a contribuit mai puţin la modelarea personalităţii. Mai im­portanţi au fost oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul vieţii, mai importante au fost experienţele prin care am trecut până azi. Or, eu m-am tot întâlnit cu oameni care au avut ceva să-mi spună, de la care am avut ce să învăţ şi, crucial, care au avut mereu grijă să mă tragă de mânecă, atunci când eram pe punctul să derapez. Iarăşi spun că am fost extraordinar de noro­coasă, pentru că întotdeauna s-a găsit cineva lângă mine care să mă ţină cu picioarele pe pământ. Atunci când am fost la un pas de depresie, a răsărit cineva care să mă tragă înapoi de pe buza prăpastiei, atunci când eram la un pas s-o iau razna, a apărut cineva care mi-a spus "Nu e în regulă ce faci”... Toate elementele astea însumate m-au ajutat să-mi găsesc şi să-mi păstrez echilibrul şi să mă cunosc mai bine pe mine. De-altfel, cunoaşterea aceasta de sine a fost şi motivul pentru care am ales Psihologia. La momentul acela, de după absolvirea liceului, nu ştiam cine eram şi am sperat că fa­­cultatea asta mă va ajuta să mă descopăr. Ceea ce, din pă­cate, s-a dovedit a fi o eroare. Am intrat în facul­tate cu o mie de întrebări şi am ieşit cu un milion!

Copiii din Clinceni

- Dintre toate "rolu­rile” pe care le-ai "in­ter­pretat” în televiziune - căci au fost destul de mul­te - care ţi-a fost cel mai drag?

- Într-adevăr, au fost des­tul de multe şi, la drept vor­bind, privind în urmă, la par­cursul meu profe­sio­nal, am impresia pe alocuri că e vor­ba de o altă persoană! Gân­deş­te-te numai că eu am intrat în televiziune la cinci­spre­ze­ce ani: am apă­rut într-o emi­siu­ne în ca­re... cântam! (râ­de) La fi­nal, mi s-a propus să devin mode­ratoarea respec­tivei emisiuni. N-am acceptat, însă la şaispre­zece ani, aveam deja propria mea emisiune la Amerom TV - o producţie pentru liceeni. Apoi au urmat Telerebus-ul de la Antena 1 şi emi­siu­nea Te­leEuroBingo... Ce că­u­tam eu acolo?! Nu e­ram nici fru­moasă, nici sexy... Sin­gura mea cali­tate era că aveam dicţie.(râ­de) Între timp, am în­ceput să fac şi naveta la TV Neptun, la Constanţa, un­de prezentam ştiri. Deci acolo am intrat cu-ade­vărat în pâine... După care iar am făcut un detur, la MCM, unde eram VJ şi, finalmente, în urma unui telefon, am ajuns la Realitatea TV. Am fost întrebată: "Vrei să dai o probă?”. Eu am spus da, la care replica a fost: "Bine. De mâine intri pe post”. Aşa am început, cu-adevărat, să prezint ştiri. Numai că eu aveam o pro­blemă: când prezinţi ştiri, e foarte important să ai în spate experienţa terenului, or experienţa asta mie îmi lipsea. Lucrurile s-au petrecut exact invers: abia după ce am fost pusă să prezint, am început să fiu trimisă şi pe teren. Cert e însă că m-am amorezat de ştiri. Asta e ipos­­taza care mi-a plăcut cel mai mult. Mă fascina să fiu prima care află o ştire şi eram îmbătată de adre­na­li­na breaking news-ului! Din păcate, acum privesc de cele mai multe ori cu tristeţe la televizorul care aproape tot timpul e invadat de galben şi mă întreb care mai e me­nirea breaking news-ului, când în breaking news au ajuns să intre ştiri care, cândva, abia s-ar fi pu­tut ca­lifica pentru coada plutonului de pe un desfă­şurător...

- Acesta e motivul pentru care ai renunţat la ştiri şi o vreme chiar şi la televiziune, cu totul?

- Nu chiar. La ştiri am renunţat nu pentru că nu mi-ar mai fi plăcut, ci pentru că, în acel punct al vieţii, am descoperit că exista altceva care îmi aducea o şi mai mare satisfacţie: copiii aceştia "ai mei” din Clinceni. În plus, mă apucasem şi de un master în logopedie, tot pen­tru copii, şi m-am trezit că deseori, în timp ce pre­gă­team ştirile, gândul îmi fugea la "pui” sau la colegii mei şi la ceea ce învăţau ei atunci la şcoală. Aşa că, până m-am reorganizat, am operat acea pauză. După opt luni, la sfârşitul lui mai 2011, am repornit mo­toa­rele cu emisiunea Megastory, apoi, după sciziunea postului Realitatea, eu am rămas cu echipa veche şi am continuat sâmbăta cu Reporterii Realităţii, iar pentru duminică, am reluat formatul România po­litică. Şi pentru că a venit vor­ba de reportaje... Reportajul mă atra­­ge extraordinar de mult, pentru că este despre oameni, pentru că, prin reportaj, poţi să spui poveşti - şi sunt atât de mul­te poveşti încă îngropate! - şi să le spui în stilul tău, poţi să presari şi câte un strop de li­rism... Pentru mine, reportajul de televiziune e o bucu­rie!

- Care este povestea acestor copii din Clinceni, care ţi-au marcat aşa de puternic viaţa? Cum ai ajuns la ei?

- Povestea e lungă... Primul pas a fost mutarea aici, în Clin­ceni. Iniţial, o prietenă de-a mea, care voia să-şi facă o casă, gă­sise un teren de 1000 de metri pătraţi, dar ea nu avea bani decât pen­tru 500 de metri. M-a între­bat dacă n-aş vrea să cumpăr eu jumătatea cealaltă. M-am gândit să fac o investiţie: să cumpăr acel teren, să ridic pe el o căsuţă, apoi să o vând şi, din banii astfel ob­ţinuţi, să-mi cumpăr şi eu o garsonieră în Bucureşti. Zis şi făcut! Atât doar că arhitectul la care am apelat mi-a spus că nu poate să-mi facă planul pentru o ca­să aşa, hodoronc-tronc, că trebuie să-i spun cum vreau să arate casa respectivă. Şi aşa ne-am pus pe discuţii, iar mie îmi tot veneau idei... Până la urmă, când casa a fost gata, mi-am dat seama că ar fi fost o prostie să o vând, pentru că aceea era casa visurilor mele. Şi m-am mutat aici. Apoi a venit ziua care mi-a dat tot tabloul vieţii peste cap. Aveam mai multe hăi­nuţe şi jucării în portbagajul maşinii pe care voiam să le dau de po­mană, dar nu apucasem. Ajungând la pri­măria din sat, ca să-mi plătesc impozitele, i-am întrebat pe funcţio­narii de-acolo dacă nu ştiu vreun copil mai amărât, căruia să-i dăruiesc lucrurile acelea. Mi-au adus-o pe Maria, o fetiţă pentru care "acasă” însemna Centrul de Plasament din Domneşti, localitate vecină cu Clinceni. Acolo i-am cunoscut şi pe ceilalţi copii şi m-am lipit de ei. Am căutat pentru ei un logoped, n-am reuşit să gă­sesc, şi aşa m-am apucat să fac eu şi mas­terul de lo­go­pedie... Şi-am încercat să mai fac şi alte lu­cruri pentru ei, numai că, deşi m-am străduit, n-am prea izbutit. Din multiple motive, despre care prefer să nu mai vorbesc. În orice caz, la un moment dat, mi-am spus că dacă nu pot să-i ajut mai mult pe acei copii din Domneşti, atunci poate că aş putea să-i ajut pe alţii. Cum? Printr-un proiect social, un after-school. M-am dus la pri­mărie, am rugat să mi se dea o sală în această clădire mare, care era complet goală pe vremea aceea, apoi spaţiul l-am mobilat cu ajutorul celor de la Fun­daţia CMU - Regina Maria, care mi-au dat şi banii pen­tru salariul unei învăţătoare şi, în ziua începerii şco­lii, de unde eu mă aşteptam să-mi vină cam cinci­spre­zece copii, m-am trezit cu cincizeci de prichindei, de la clasele I-IV! Atunci am luat-o de la capăt cu rugă­min­ţile: "Domnule primar, îmi mai daţi şi mie o sală?...” şi tot aşa.M-am dus la colegii mei de la posturile Ro­man­tica şi Realitatea, care tocmai îşi închiseseră stu­diourile, şi-am mai luat de-acolo nişte mese şi nişte sca­­une... Apoi un bărbat din sat mi-a făcut nişte rafturi, iar soţia lui, care e profesoară de pictură, a venit şi a de­co­rat pereţii... A fost un efort conjugat, dar am încropit două clase. După care, Fundaţia Dinu Patriciu ne-a oferit o sponsorizare, şi-atunci am mai făcut încă o cla­să şi-am putut să le dau şi de mâncare copiilor, şi aşa se face că anul acesta, când am împlinit doi ani de after-school, am avut patru clase.

- Programul tău funcţionează numai pe bază de donaţii?

- Da, când mă cauţi, eu sunt plecată cu cerşeala. (râde) Bat pe la diverse uşi, explic ce păs am şi, din fericire, multe uşi nu-mi sunt trântite în nas. Uite, chiar vreau să spun că anul acesta am fost ajutaţi de Fundaţia CMU - Regina Maria, Salvaţi Copiii, Vodafone, Buco­vina, Electrica şi Oracle, care ne-au dat bani, şi Ima­ginarium, care ne-a dat jucării.

- Tot ceea ce mi-ai povestit acum relevă o calitate din ce în ce mai rară: bunătatea...

- În ceea ce mă priveşte, bunătate e mult spus. De fapt, dacă e să fiu onestă, aici nu e vorba de bunătate, de generozitate, ci, din contră, de egoism. Prezenţa aces­tor copii în viaţa mea mă face fericită! Aşa că pre­zenţa lor e ceva de care eu am nevoie! Nu mă mai văd trăind fără ei. Dacă, să presupunem, ar veni cineva care, dorind să-mi facă un bine, să-mi mai elibereze pro­gramul, mi i-ar lua pe aceşti copii, i-aş spune că-mi face cel mai mare rău. Eu mă gândesc acum cu groază că începe vacanţa şi că până la toamnă after-school-ul nu va mai funcţiona. Adică... eu ce fac acum? Deja îmi umblă prin minte să organizez nişte cursuri de en­gleză peste vară... (râde) Darămite să nu-i mai am de­loc lângă mine! Inimaginabil!

Minuni de oameni

- În ultima vreme, actele de caritate miros pu­ter­nic a publicitate. Bine contra reclamă. Ţi se pare OK?

- Nu mă interesează ce-i motivează pe oamenii care fac gesturi de caritate. Numai să le facă! Sunt atât de mulţi oameni care au nevoie de o mână de ajutor, încât, dacă eu aş avea un ziar, crede-mă că aş scrie în fiecare zi despre aceste persoane care sunt dispuse să dea ceva, orice, în schimbul publicităţii. În fiecare zi! Pe de altă parte, cred că sunt mult mai mulţi cei care fac bine fără nici un fel de interes. Numai că - fireşte - ei rămân anonimi. Îţi dau un singur exemplu: în­vă­ţătoarele mele de la after-school. Să ştii că eu le plătesc mizerabil! Au nişte salarii de nimic, pentru că numai atât îmi pot per­mite. Şi totuşi, ele vin şi muncesc aici, cu copiii... din bunătate! Ca să nu mai vorbesc de vo­luntari, de proful de şah, cel de foto, doamna de pictură sau doamna de dans... Nişte minuni de oameni!

- Deseori caritatea merge mână în mână cu cre­dinţa. Eşti credincioasă, Melania?

- Când eram mică, bunicii mă duceau duminica la bi­­serică şi îmi plăcea să cânt acolo, în acel spaţiu... Sea­ra nu mă culcam niciodată fără să-mi spun rugă­ciu­nea... Azi nu mai merg la biserică şi nici rugă­ciu­nea de seară nu o mai spun, dar continui să cred în Dum­­ne­zeu şi sunt foarte dese mo­men­tele în care Îi mulţumesc pentru câtă bucurie îmi dă.

- Mai vorbeşte-mi despre co­pi­lărie... Ai avut o copilărie fericită?

- În copilărie am avut parte de un mediu destul de... cazon, pentru că părinţii mei lucrau amândoi în ca­drul Armatei, iar fratele meu era elev la Li­ceul Mili­tar şi, pe deasupra, mai făcea şi karate, aşa că venea acasă şi mă bătea măr.Cu cele mai bune in­ten­ţii, însă, adică el voia să mă în­veţe karate, dar, în faza iniţială, nu-i reuşea decât partea cu bătaia. Până la urmă, a scos totuşi din mine o super-bătăuşă. Nimeni nu îndrăznea să se atingă de mine, pentru că se ştia că eu joc fotbal şi bat băieţii care mă su­pără... Şi tot din perioada co­pilăriei, îmi răsare în minte o figură care m-a marcat: în­văţătorul meu, domnul Ion Bălaşa, pe care l-am iubit şi îl iu­besc enorm şi care m-a învăţat să joc şah. Da­torită lui, am în spate nişte ani buni de şah de perfor­manţă şi bucuria de a învăţa mereu câte ceva.

- Deci, pasiunea de azi pentru televiziune nu-şi arătase încă sem­nele.

- Din contră! (râde) Ţin minte că eram de-o şchioapă când am luat o cutie de carton destul de mare, am decupat-o şi am pictat-o şi, cu cutia asta în cap, am început să vorbesc "din te­le­vi­zor”, în chip de Sanda Ţă­­ra­nu. Ea era şi ră­mâne mo­delul meu de graţie, de de­cenţă şi de profesionalism.

- Revenind în pre­zent: viaţa ta de acum, sprijinită pe trei puncte fixe - copiii, Clinceni şi televiziunea - te mulţu­meşte?

- Da, sunt mulţumită de viaţa mea, pentru că am găsit acea formulă care mi se po­tri­veşte cel mai bine, care-mi îm­plineşte dorinţele şi nece­si­tăţile. Îmi plac dimineţile mele, în care cercetez curtea ca să văd ce floare a mai în­florit, dacă roşiile s-au copt, dacă pier­sicile s-au pârguit, dacă ciorile nu mi-au mâncat cire­şele... După aceste două-trei ture de grădină, mă aşez în leagăn şi citesc sau îmi scot computerul din casă şi lu­crez... Sunt mulţumită pentru că - uite! - azi dimi­neaţă, singurul sunet pe care l-am auzit a fost cântatul co­co­şului. Sunt mulţumită pen­tru că la Clinceni se vede cel mai fru­mos apus din lume, aşa cum spunea când­va Constantin Noica, care ve­nea aici în vizită la dom' doctor, actualul meu vecin. Asta, pe vremea când nici o casă nu îm­pie­dica prive­liş­tea. Acum e mai greu să vezi soa­rele, dar el rămâne splen­did. E o minge uriaşă şi roşie şi pâl­pâ­itoare care se to­peşte, încet, în pământ... Sunt mul­ţumită... asta ca să vorbesc numai despre viaţa perso­nală.

Viaţa e despre dragoste

- Dar dragostea ce loc are în viaţa ta?

- Dragostea e esenţială pentru mi­ne, fiindcă mi se pare că, în mare mă­su­ră, viaţa e despre dra­goste. Des­pre dragos­tea de părinţi, de copii, de prieteni, de soţ, de iubit... Fără dragoste, chiar nu-mi pot ima­gina viaţa, pen­tru că fără dragoste, cred că nu poţi să faci nimic bun. Ce rost ar avea o zi în care să nu fi pri­mit şi să nu fi dat mă­car o picătură de dra­goste? Nu pot să-mi ima­ginez... Nu pot să-mi imaginez o zi fă­ră dragostea pe care o primesc de la pri­chindeii "mei”, o zi în care mă­car să nu mă gândesc cu dragoste la oamenii frumoşi din viaţa mea... Am ne­voie de dragoste, în toate formele ei, in­clu­siv de acea dragoste care ştiu că mă aş­teap­tă seara, acasă, care mă strânge în braţe, ca­re-mi oferă la ne­voie un umăr pe care să mă sprijin...

- Începe vacanţa mare. Ai vreun plan special?

- Nu m-am gândit atât de departe. Şi-apoi să-ţi spun ceva: nu simt nevoia să evadez din viaţa mea de acum şi, mai cu seamă, din viaţa mea de aici, din Clin­ceni. Evadarea e pentru oamenii care se simt epuizaţi, care simt nevoia să se relaxeze, dar eu sunt foarte re­laxată! (râde)