Melania Medeleanu

"Îmi plac diminețile mele, în care cercetez curtea ca să văd ce floare a mai înflorit, dacă roșiile s-au copt, dacă ciorile nu mi-au mâncat cireșele..."

Află și dă mai departe

- Deși lucrezi la Realitatea TV, o televiziune de linia întâi, aflată mereu pe picior de război, tu ai o li­niște de pe altă planetă, o distincție care te separă to­tal de vulgaritatea care a cotropit mass-media româ­neas­­că. Cum faci să te ții departe, să nu fii încrân­ce­nată, să zâmbești tot mereu?

- Eu cred că, atunci când vrei să rămâi frumos ca om, trebuie să te înconjori cu oameni frumoși și buni. La mijloc e un proces de compensare. Dacă în jurul tău nu găsești surse de energie pozitivă, atunci trebuie să ca­uți aceste surse în altă parte. Important e să nu te lași pradă contextului negativ, să vrei să găsești curățenia și frumusețea și bunătatea. Eu, din fericire, mi-am găsit cu doi ani în urmă cea mai de preț sursă de energie po­zitivă pe care mi-o pot imagina: copiii de care mă ocup sau, mai degrabă, care se ocupă de mine, în cadrul pro­gramului after-school social din comuna Clinceni. De aici îmi iau eu, cinci zile pe săptămână, tot frumosul de care am nevoie, pentru ca sâmbăta și duminica, la tele­­viziune, în contextul politic și jurnalistic actual, să pot fi... ca în timpul săptămânii. (râde) Adică, neîn­crân­cenată. Pe de altă parte, trebuie să recunosc că, și înainte de a-i găsi pe acești copii, eu am fost norocoasă, fiindcă mereu am avut în preajma mea oameni frumoși, oameni de la care am avut ce să învăț și cu care am pu­tut să comunic realmente. Și, nu în ultimul rând, cred că atitudinea, fie la serviciu, fie în timpul liber, are legătură și cu perioada copilăriei, când deprinzi niște principii de viață care te vor călăuzi apoi pentru tot­deauna, or, pe mine, părinții m-au învățat să fiu po­li­ticoasă și să-i respect pe oamenii din jur.
În esență, eu nu fac decât să-i tratez pe oameni cu respect. Nu-mi imaginez că telespectatorul vrea să fie înjurat de cineva, luat de prost și, în general, agresat. Știu că sunt oameni care așa procedează, dar eu nu simt că o asemenea strategie ajută la ceva, ba dimpotrivă, mi se pare că nu face decât să adauge o notă violentă unei societăți deja mai agresive decât e cazul. Mie mi s-au întors lucruri bune, pentru că m-am purtat frumos cu oamenii. În general, nu mi se pare că rezolv ceva da­că mă port urât. Adică, la mijloc nu e vorba de o formă de ipocrizie: trebuie să mă port frumos pentru că așa am fost învățată, dar pe mine parcă-parcă m-ar tra­ge ața să mai fac lucrurile și altfel. Nu, mie, pur și sim­plu, așa-mi vine. Chiar și-atunci când cineva e nepo­liticos cu mine, ce aș rezolva fiind, la rândul meu, nepoliticoasă?! Mi-e mai simplu să întorc spatele decât să intru într-un conflict. De-altfel, mă feresc de conflic­te de orice gen, fiindcă nu știu să le gestionez. Așa că mai bine nu mă las atrasă în ele. Uite, dacă stau și mă gândesc acum, nici nu-mi mai aduc aminte când m-am certat ultima oară cu cineva...

- Ți-ai putea defini profesia într-un cuvânt?

- Treaba unui jurnalist este să afle. Să afle o in­formație de care telespectatorul ar putea avea nevoie. Asta e ceea ce încerc eu să fac la televizor. Firește, însă, că sunt și invitați care nu ți-ar spune adevărul nici picați cu ceară. Așa că nu mă iluzionez închipuindu-mi că, dacă m-aș transforma într-un zbir, aș afla mai multe. Sau poate că sunt oameni care reușesc aplicând tehnica asta? Adevărul e important, dar aceeași greutate o are și constatarea lipsei lui. Atunci când vezi că omul din fața ta nu-ți spune adevărul e la fel de reve­lator. Așa că eu aduc în fața tele­spectatorului niște oameni cărora le adresez niște întrebări, dar las telespectatorul să judece și să cân­tărească răspunsurile pe care in­vi­tații le dau. În fond, eu nu sunt un judecător care dă ver­dicte, ci sunt doar o persoană care caută să furnizeze informații, iar refuzul de a rosti ade­vărul, după cum spuneam, e și el o informație în sine.

- Ești absolventă a Facultății de Psihologie și Sociologie și ai un master în Comunicare și Relații Publice. Este și asta o explicație pentru tactul tău profesional?

- Nu neapărat. Cel puțin în cazul meu, facultatea a contribuit mai puțin la modelarea personalității. Mai im­portanți au fost oamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul vieții, mai importante au fost experiențele prin care am trecut până azi. Or, eu m-am tot întâlnit cu oameni care au avut ceva să-mi spună, de la care am avut ce să învăț și, crucial, care au avut mereu grijă să mă tragă de mânecă, atunci când eram pe punctul să derapez. Iarăși spun că am fost extraordinar de noro­coasă, pentru că întotdeauna s-a găsit cineva lângă mine care să mă țină cu picioarele pe pământ. Atunci când am fost la un pas de depresie, a răsărit cineva care să mă tragă înapoi de pe buza prăpastiei, atunci când eram la un pas s-o iau razna, a apărut cineva care mi-a spus "Nu e în regulă ce faci”... Toate elementele astea însumate m-au ajutat să-mi găsesc și să-mi păstrez echilibrul și să mă cunosc mai bine pe mine. De-altfel, cunoașterea aceasta de sine a fost și motivul pentru care am ales Psihologia. La momentul acela, de după absolvirea liceului, nu știam cine eram și am sperat că fa­­cultatea asta mă va ajuta să mă descopăr. Ceea ce, din pă­cate, s-a dovedit a fi o eroare. Am intrat în facul­tate cu o mie de întrebări și am ieșit cu un milion!

Copiii din Clinceni

- Dintre toate "rolu­rile” pe care le-ai "in­ter­pretat” în televiziune - căci au fost destul de mul­te - care ți-a fost cel mai drag?

- Într-adevăr, au fost des­tul de multe și, la drept vor­bind, privind în urmă, la par­cursul meu profe­sio­nal, am impresia pe alocuri că e vor­ba de o altă persoană! Gân­deș­te-te numai că eu am intrat în televiziune la cinci­spre­ze­ce ani: am apă­rut într-o emi­siu­ne în ca­re... cântam! (râ­de) La fi­nal, mi s-a propus să devin mode­ratoarea respec­tivei emisiuni. N-am acceptat, însă la șaispre­zece ani, aveam deja propria mea emisiune la Amerom TV - o producție pentru liceeni. Apoi au urmat Telerebus-ul de la Antena 1 și emi­siu­nea Te­leEuroBingo... Ce că­u­tam eu acolo?! Nu e­ram nici fru­moasă, nici sexy... Sin­gura mea cali­tate era că aveam dicție. (râ­de) Între timp, am în­ceput să fac și naveta la TV Neptun, la Constanța, un­de prezentam știri. Deci acolo am intrat cu-ade­vărat în pâine... După care iar am făcut un detur, la MCM, unde eram VJ și, finalmente, în urma unui telefon, am ajuns la Realitatea TV. Am fost întrebată: "Vrei să dai o probă?”. Eu am spus da, la care replica a fost: "Bine. De mâine intri pe post”. Așa am început, cu-adevărat, să prezint știri. Numai că eu aveam o pro­blemă: când prezinți știri, e foarte important să ai în spate experiența terenului, or experiența asta mie îmi lipsea. Lucrurile s-au petrecut exact invers: abia după ce am fost pusă să prezint, am început să fiu trimisă și pe teren. Cert e însă că m-am amorezat de știri. Asta e ipos­­taza care mi-a plăcut cel mai mult. Mă fascina să fiu prima care află o știre și eram îmbătată de adre­na­li­na breaking news-ului! Din păcate, acum privesc de cele mai multe ori cu tristețe la televizorul care aproape tot timpul e invadat de galben și mă întreb care mai e me­nirea breaking news-ului, când în breaking news au ajuns să intre știri care, cândva, abia s-ar fi pu­tut ca­lifica pentru coada plutonului de pe un desfă­șurător...

- Acesta e motivul pentru care ai renunțat la știri și o vreme chiar și la televiziune, cu totul?

- Nu chiar. La știri am renunțat nu pentru că nu mi-ar mai fi plăcut, ci pentru că, în acel punct al vieții, am descoperit că exista altceva care îmi aducea o și mai mare satisfacție: copiii aceștia "ai mei” din Clinceni. În plus, mă apucasem și de un master în logopedie, tot pen­tru copii, și m-am trezit că deseori, în timp ce pre­gă­team știrile, gândul îmi fugea la "pui” sau la colegii mei și la ceea ce învățau ei atunci la școală. Așa că, până m-am reorganizat, am operat acea pauză. După opt luni, la sfârșitul lui mai 2011, am repornit mo­toa­rele cu emisiunea Megastory, apoi, după sciziunea postului Realitatea, eu am rămas cu echipa veche și am continuat sâmbăta cu Reporterii Realității, iar pentru duminică, am reluat formatul România po­litică. Și pentru că a venit vor­ba de reportaje... Reportajul mă atra­­ge extraordinar de mult, pentru că este despre oameni, pentru că, prin reportaj, poți să spui povești - și sunt atât de mul­te povești încă îngropate! - și să le spui în stilul tău, poți să presari și câte un strop de li­rism... Pentru mine, reportajul de televiziune e o bucu­rie!

- Care este povestea acestor copii din Clinceni, care ți-au marcat așa de puternic viața? Cum ai ajuns la ei?

- Povestea e lungă... Primul pas a fost mutarea aici, în Clin­ceni. Inițial, o prietenă de-a mea, care voia să-și facă o casă, gă­sise un teren de 1000 de metri pătrați, dar ea nu avea bani decât pen­tru 500 de metri. M-a între­bat dacă n-aș vrea să cumpăr eu jumătatea cealaltă. M-am gândit să fac o investiție: să cumpăr acel teren, să ridic pe el o căsuță, apoi să o vând și, din banii astfel ob­ținuți, să-mi cumpăr și eu o garsonieră în București. Zis și făcut! Atât doar că arhitectul la care am apelat mi-a spus că nu poate să-mi facă planul pentru o ca­să așa, hodoronc-tronc, că trebuie să-i spun cum vreau să arate casa respectivă. Și așa ne-am pus pe discuții, iar mie îmi tot veneau idei... Până la urmă, când casa a fost gata, mi-am dat seama că ar fi fost o prostie să o vând, pentru că aceea era casa visurilor mele. Și m-am mutat aici. Apoi a venit ziua care mi-a dat tot tabloul vieții peste cap. Aveam mai multe hăi­nuțe și jucării în portbagajul mașinii pe care voiam să le dau de po­mană, dar nu apucasem. Ajungând la pri­măria din sat, ca să-mi plătesc impozitele, i-am întrebat pe funcțio­narii de-acolo dacă nu știu vreun copil mai amărât, căruia să-i dăruiesc lucrurile acelea. Mi-au adus-o pe Maria, o fetiță pentru care "acasă” însemna Centrul de Plasament din Domnești, localitate vecină cu Clinceni. Acolo i-am cunoscut și pe ceilalți copii și m-am lipit de ei. Am căutat pentru ei un logoped, n-am reușit să gă­sesc, și așa m-am apucat să fac eu și mas­terul de lo­go­pedie... Și-am încercat să mai fac și alte lu­cruri pentru ei, numai că, deși m-am străduit, n-am prea izbutit. Din multiple motive, despre care prefer să nu mai vorbesc. În orice caz, la un moment dat, mi-am spus că dacă nu pot să-i ajut mai mult pe acei copii din Domnești, atunci poate că aș putea să-i ajut pe alții. Cum? Printr-un proiect social, un after-school. M-am dus la pri­mărie, am rugat să mi se dea o sală în această clădire mare, care era complet goală pe vremea aceea, apoi spațiul l-am mobilat cu ajutorul celor de la Fun­dația CMU - Regina Maria, care mi-au dat și banii pen­tru salariul unei învățătoare și, în ziua începerii șco­lii, de unde eu mă așteptam să-mi vină cam cinci­spre­zece copii, m-am trezit cu cincizeci de prichindei, de la clasele I-IV! Atunci am luat-o de la capăt cu rugă­min­țile: "Domnule primar, îmi mai dați și mie o sală?...” și tot așa. M-am dus la colegii mei de la posturile Ro­man­tica și Realitatea, care tocmai își închiseseră stu­diourile, și-am mai luat de-acolo niște mese și niște sca­­une... Apoi un bărbat din sat mi-a făcut niște rafturi, iar soția lui, care e profesoară de pictură, a venit și a de­co­rat pereții... A fost un efort conjugat, dar am încropit două clase. După care, Fundația Dinu Patriciu ne-a oferit o sponsorizare, și-atunci am mai făcut încă o cla­să și-am putut să le dau și de mâncare copiilor, și așa se face că anul acesta, când am împlinit doi ani de after-school, am avut patru clase.

- Programul tău funcționează numai pe bază de donații?

- Da, când mă cauți, eu sunt plecată cu cerșeala. (râde) Bat pe la diverse uși, explic ce păs am și, din fericire, multe uși nu-mi sunt trântite în nas. Uite, chiar vreau să spun că anul acesta am fost ajutați de Fundația CMU - Regina Maria, Salvați Copiii, Vodafone, Buco­vina, Electrica și Oracle, care ne-au dat bani, și Ima­ginarium, care ne-a dat jucării.

- Tot ceea ce mi-ai povestit acum relevă o calitate din ce în ce mai rară: bunătatea...

- În ceea ce mă privește, bunătate e mult spus. De fapt, dacă e să fiu onestă, aici nu e vorba de bunătate, de generozitate, ci, din contră, de egoism. Prezența aces­tor copii în viața mea mă face fericită! Așa că pre­zența lor e ceva de care eu am nevoie! Nu mă mai văd trăind fără ei. Dacă, să presupunem, ar veni cineva care, dorind să-mi facă un bine, să-mi mai elibereze pro­gramul, mi i-ar lua pe acești copii, i-aș spune că-mi face cel mai mare rău. Eu mă gândesc acum cu groază că începe vacanța și că până la toamnă after-school-ul nu va mai funcționa. Adică... eu ce fac acum? Deja îmi umblă prin minte să organizez niște cursuri de en­gleză peste vară... (râde) Darămite să nu-i mai am de­loc lângă mine! Inimaginabil!

Minuni de oameni

- În ultima vreme, actele de caritate miros pu­ter­nic a publicitate. Bine contra reclamă. Ți se pare OK?

- Nu mă interesează ce-i motivează pe oamenii care fac gesturi de caritate. Numai să le facă! Sunt atât de mulți oameni care au nevoie de o mână de ajutor, încât, dacă eu aș avea un ziar, crede-mă că aș scrie în fiecare zi despre aceste persoane care sunt dispuse să dea ceva, orice, în schimbul publicității. În fiecare zi! Pe de altă parte, cred că sunt mult mai mulți cei care fac bine fără nici un fel de interes. Numai că - firește - ei rămân anonimi. Îți dau un singur exemplu: în­vă­țătoarele mele de la after-school. Să știi că eu le plătesc mizerabil! Au niște salarii de nimic, pentru că numai atât îmi pot per­mite. Și totuși, ele vin și muncesc aici, cu copiii... din bunătate! Ca să nu mai vorbesc de vo­luntari, de proful de șah, cel de foto, doamna de pictură sau doamna de dans... Niște minuni de oameni!

- Deseori caritatea merge mână în mână cu cre­dința. Ești credincioasă, Melania?

- Când eram mică, bunicii mă duceau duminica la bi­­serică și îmi plăcea să cânt acolo, în acel spațiu... Sea­ra nu mă culcam niciodată fără să-mi spun rugă­ciu­nea... Azi nu mai merg la biserică și nici rugă­ciu­nea de seară nu o mai spun, dar continui să cred în Dum­­ne­zeu și sunt foarte dese mo­men­tele în care Îi mulțumesc pentru câtă bucurie îmi dă.

- Mai vorbește-mi despre co­pi­lărie... Ai avut o copilărie fericită?

- În copilărie am avut parte de un mediu destul de... cazon, pentru că părinții mei lucrau amândoi în ca­drul Armatei, iar fratele meu era elev la Li­ceul Mili­tar și, pe deasupra, mai făcea și karate, așa că venea acasă și mă bătea măr. Cu cele mai bune in­ten­ții, însă, adică el voia să mă în­vețe karate, dar, în faza inițială, nu-i reușea decât partea cu bătaia. Până la urmă, a scos totuși din mine o super-bătăușă. Nimeni nu îndrăznea să se atingă de mine, pentru că se știa că eu joc fotbal și bat băieții care mă su­pără... Și tot din perioada co­pilăriei, îmi răsare în minte o figură care m-a marcat: în­vățătorul meu, domnul Ion Bălașa, pe care l-am iubit și îl iu­besc enorm și care m-a învățat să joc șah. Da­torită lui, am în spate niște ani buni de șah de perfor­manță și bucuria de a învăța mereu câte ceva.

- Deci, pasiunea de azi pentru televiziune nu-și arătase încă sem­nele.

- Din contră! (râde) Țin minte că eram de-o șchioapă când am luat o cutie de carton destul de mare, am decupat-o și am pictat-o și, cu cutia asta în cap, am început să vorbesc "din te­le­vi­zor”, în chip de Sanda Ță­­ra­nu. Ea era și ră­mâne mo­delul meu de grație, de de­cență și de profesionalism.

- Revenind în pre­zent: viața ta de acum, sprijinită pe trei puncte fixe - copiii, Clinceni și televiziunea - te mulțu­mește?

- Da, sunt mulțumită de viața mea, pentru că am găsit acea formulă care mi se po­tri­vește cel mai bine, care-mi îm­plinește dorințele și nece­si­tățile. Îmi plac diminețile mele, în care cercetez curtea ca să văd ce floare a mai în­florit, dacă roșiile s-au copt, dacă pier­sicile s-au pârguit, dacă ciorile nu mi-au mâncat cire­șele... După aceste două-trei ture de grădină, mă așez în leagăn și citesc sau îmi scot computerul din casă și lu­crez... Sunt mulțumită pentru că - uite! - azi dimi­neață, singurul sunet pe care l-am auzit a fost cântatul co­co­șului. Sunt mulțumită pen­tru că la Clinceni se vede cel mai fru­mos apus din lume, așa cum spunea când­va Constantin Noica, care ve­nea aici în vizită la dom' doctor, actualul meu vecin. Asta, pe vremea când nici o casă nu îm­pie­dica prive­liș­tea. Acum e mai greu să vezi soa­rele, dar el rămâne splen­did. E o minge uriașă și roșie și pâl­pâ­itoare care se to­pește, încet, în pământ... Sunt mul­țumită... asta ca să vorbesc numai despre viața perso­nală.

Viața e despre dragoste

- Dar dragostea ce loc are în viața ta?

- Dragostea e esențială pentru mi­ne, fiindcă mi se pare că, în mare mă­su­ră, viața e despre dra­goste. Des­pre dragos­tea de părinți, de copii, de prieteni, de soț, de iubit... Fără dragoste, chiar nu-mi pot ima­gina viața, pen­tru că fără dragoste, cred că nu poți să faci nimic bun. Ce rost ar avea o zi în care să nu fi pri­mit și să nu fi dat mă­car o picătură de dra­goste? Nu pot să-mi ima­ginez... Nu pot să-mi imaginez o zi fă­ră dragostea pe care o primesc de la pri­chindeii "mei”, o zi în care mă­car să nu mă gândesc cu dragoste la oamenii frumoși din viața mea... Am ne­voie de dragoste, în toate formele ei, in­clu­siv de acea dragoste care știu că mă aș­teap­tă seara, acasă, care mă strânge în brațe, ca­re-mi oferă la ne­voie un umăr pe care să mă sprijin...

- Începe vacanța mare. Ai vreun plan special?

- Nu m-am gândit atât de departe. Și-apoi să-ți spun ceva: nu simt nevoia să evadez din viața mea de acum și, mai cu seamă, din viața mea de aici, din Clin­ceni. Evadarea e pentru oamenii care se simt epuizați, care simt nevoia să se relaxeze, dar eu sunt foarte re­laxată! (râde)