Despre divorț, cu mâna pe inimă... (II)

Dia Radu
- Au cuvântul femeile -

1. Vă mai amintiți momentul exact când ați simțit că mariajul vostru se prăbușește?

2. Ce ați făcut ca să mai salvați căs­ni­cia?

3. Ați divorțat lăsând în urmă prie­te­nie sau ură?

4. În ce fel v-a schimbat divorțul? A re­­­con­­figurat felul în care vedeați dra­gostea și viața?

5. Cum ați depășit singurătatea de du­pă divorț?



SONIA RĂDULESCU,
fotograf, București


1-2. Îmi amintesc perfect. Ieșiserăm amândoi în parc, pentru că îmi doream să beau o cafea. Speram să uit toată tristețea ultimelor luni, toate cearcănele apă­rute în nopțile de iarnă în care plânsesem fără să mă au­dă, toate frustrările născute din efortul de a salva un ma­riaj pripit. Dădusem până atunci vina pe mine, că sunt prea pretențioasă, că am așteptări exagerate, apoi pe tot felul de lucruri exterioare nouă. Îi găsisem scuze, îmi spusesem că trebuie să mai am răbdare, că va fi bi­ne într-un final. Mă simțeam cumplit de obosită. Aveam nevoie de ritualul mărunt al statului la terasă. Credeam, cumva, că soarele ne va face să ne zâmbim din nou și să ne privim cu adevărat, cum n-o mai fă­cu­serăm de mul­te luni. Și că, privindu-ne, vom regăsi toa­tă frumu­se­țea și căldura care ne-au făcut cândva să ne îndră­gos­tim nebunește. Speram că ne va readuce pofta de a sta de vorbă, dacă nu ca doi iubiți, măcar ca doi prieteni care înțeleg ce se întâmplă cu ei. Numai că el și-a privit lung și preocupat cafeaua, și-a plimbat ochii spre cele­lalte mese, a tăcut mult și doar din când în când m-a privit pe furiș, fără să zică nimic. După nici zece minu­te m-a întrebat, bâțâind din picior, "Hai, o bei odată?”. Și-atunci, brusc, nu știu cum, am simțit că e gata, că s-a stins și ultima urmă de dragoste dintre noi. Nu mai știa cine sunt, nu mai știam cine e, între noi se căscase pră­pastia. Era definitiv. L-am privit în ochi cu amărăciune. Și fața parcă i se schimonosise, pri­­virea lui mi se părea murdară, iar buzele păreau ale unui străin. Nu-mi venea să cred că le sărutasem când­va. Mi se părea dintr-o dată foarte urât. Dar nu distanța care se căsca între noi cu fiecare secundă mă uimea, ci disprețul, disprețul enorm pe care îl simțeam crescând în mine. Trebuia să mă salvez, până nu mă urâțeam și eu. M-am ridicat și mi-am păstrat satisfacția de a-mi plă­ti singură nota. Seara, acasă, i-am spus scurt că vreau să divorțăm. Ca un laș, fără să mă privească în ochi, mi-a răspuns: "Bine, asta voiam și eu, dar nu ști­am cum să-ți zic”.
3. Ar fi o mare minciună să spun că între noi a rămas prietenie. Și totuși, după ce s-au consumat zilele critice, am putut vorbi iar normal. Ne-am străduit să nu trans­formăm totul într-un scandal, să nu implicăm prea mult familiile, să nu ne plătim polițele de față cu toți. Am reu­șit, pentru că ne-am mutat separat foarte repede. Dacă am mai fi continuat să locuim împreună măcar o lună, ne-am fi ucis cu voluptate. Când oamenii nu se mai iubesc, orice secundă împreună e un calvar. Așa, de la distanță, am reușit să economisim destul calm și bunăvoință, cât să putem merge amândoi la Tribunal, să semnăm de comun acord decizia de a trăi separat și să mai bem o ultimă cafea împreună. Ne mai su­năm uneori la sărbători sau la câte-o zi de naștere. Ne spu­nem doar lucruri exterioare, nimicuri fără sens. Ultima dată când am vorbit, m-am simțit mur­dărită de falsitatea din el. Mi s-a făcut silă de mine și mi-am promis să nu-i mai vorbesc niciodată. Din pă­cate, dacă politețea e chestie de educație, senti­men­tele nu se pot controla. Dis­­prețul profund pentru cine e el îmi va rămâne pro­babil toată viața.
4. Căsătoria, nu divorțul, mi-a schimbat felul de a vedea lucrurile. Pentru că am înțeles, confruntată cu ea, că e un model depășit, pentru care nu doar fe­me­ile nu mai sunt pregătite, ci nici bărbații zilei de azi. Am văzut foarte mulți oameni frumoși care, odată că­să­to­riți, căpătau brusc preju­decăți despre cum ar trebui să fie celălalt sau cum ar trebui să fie căsnicia, despre ce se cade și ce nu se cade. Prinși în chingile ma­ria­­jului, oamenii uită cine sunt cu adevărat și încep să facă lu­cruri în care nu cred. Dacă din vina atâ­tor frustrări nu-și găsesc amanți sau amante, foarte ade­sea își as­cund tru­faș nemulțumirile sub convingerea că dragos­tea presu­pune sacrificii și că în general suferința e ceva onorabil. Ocupați să justifice noblețea căsătoriei versus superfi­cia­litatea de a trăi liber, nici nu-și dau seama când mariajul li se râncezește, iar iubirea lasă loc "sen­timen­telor cuvenite”, afecțiunii și dependenței. Fac, parte, din păcate, din categoria aceea de oameni liberi, de care bărbații se tem. Nu suport constrângerile și nu pot oferi dragoste decât în deplină libertate. Pune-mi re­guli des­pre cum se iubește corect și m-ai pierdut de­finitiv! E o ironie a sorții, dar divorțul m-a ajutat să aflu cine sunt. Ce pot și ce nu pot într-o relație, de ce am ne­voie și de ce nu am nevoie, ce merită să accept și care sunt com­promisurile pe care n-o să le mai fac nicio­da­tă. Dacă refuz să mă mai căsătoresc sau să mai locuiesc cu cine­va, nu e pentru că aș crede că toți băr­bații sunt porci, ci pentru că nu vreau să-mi transform iubirea într-o co­ope­rativă în doi. Cred în dragoste, chiar mai mult decât înainte. Cred în dragostea aceea delicată și su­blimă, care n-are nimic de împărțit cu vizitele la su­permarket sau cu spălatul șosetelor, sâmbătă după prânz.
5. În tot timpul acela, în care luptam pentru noi, am purtat în mine greutatea unei suferințe uriașe. Abia când am hotărât să divorțăm, am simțit totul ca pe o mare eli­berare. Pentru mine, suferința se încheiase, mi-o consumasem cinstit, luptând în fiecare zi să împiedic pră­bușirea. Venise timpul să sufere el. Aveam 28 de ani, nu aveam copii și nu mă simțeam singură, ci vie și liberă să trăiesc cum îmi place.

ANA OLARIU,
programator, București


1. De câțiva ani trăiam într-o lume așezată și cu­min­te, împlinită de faptul că sunt soția cuiva. Mă hră­neam zi de zi cu gândul, suficient la vremea aceea, că aparțin unui singur bărbat, și încercam din răsputeri să joc rolul femeii care oferă tot, până la ultima suflare și la ultimul gest, pentru fericirea supremă a bărbatului ei. Îmi antre­nasem chiar un soi de toleranță jucăușă, care mă făcea să aprob mereu, să susțin necondiționat, să nu ripostez, să înțeleg și să trec cu vederea orice, con­vinsă fiind că în felul acesta îl voi ține aproape pe omul cu care trăiam deja de zece ani. Însă împlinirea sufletească s-a stins repede, lăsând în loc un mare gol de nemulțumiri. Din doi îndrăgostiți care respirau ace­lași aer, am devenit doi oameni obosiți, care de abia se priveau în ochi. Mă gân­deam la mine pe ascuns, noap­tea, înainte de a adormi, și-mi imaginam o lume aparte, total diferită de cea în care eram personajul principal. Îmi imaginam aventuri, pasiuni fulgerătoare, săruturi prelungi și escapade în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, și de fiecare dată, bărbatul cu care împărțeam gândurile nu era soțul meu. Într-o astfel de noapte, am recunoscut, cu greu, în sinea mea, că mariajul meu se va sfârși. Ardea în mine un foc mult prea mare pentru a fi doar o soție cumsecade și la locul ei. Cuvintele rostite în tăce­re au răsunat lung, în trecut, deru­lând ca un scenariu întors, zi du­pă zi, fiecare moment, până în ur­mă cu zece ani, când începuse po­vestea noastră, de­clanșând în mi­ne un sentiment de vinovăție, pe care nu-l mai puteam contro­la. Mă împăr­țeam între femeia care își juca rolul de soție, calmă și răb­dătoare, și fe­meia din tim­pul nopții, neînțeleasă și pasio­na­lă. Din acel moment, am în­cer­cat să mă ascund și mai mult, de mine și de oamenii din jurul meu, refu­giindu-mă în po­veștile și scena­riile care mă făceau să visez din ce în ce mai mult cu ochii des­chiși. La scurt timp, el a măr­turi­sit că mă înșelase cu o colegă de mun­că, dând vina pe seama obo­se­lii și pe lipsa de comu­nicare din­tre noi, iar atunci mi-a fost și mai clar că totul urma să se sfâr­șească.
2. Am încercat amândoi, din acel moment, timp de un an, să lipim niște cioburi care se spărseseră. Eram mult prea speriați de gândul că am putea trăi separat, după zece ani în care fuseserăm nedespărțiți, că urma să facem toate lucrurile singuri. Ne speriau un pat gol, o casă goală și un telefon care urma să nu mai sune. Am în­cercat școlărește să ne iubim, după reguli clar sta­bilite, cronometrat și sistematic, să ne atingem pro­gra­mat, ajungând să facem lucrurile doar pentru că tre­buiau făcute. Ne-am refugiat în vacanțe scumpe, ne-am renovat casa în care locuiam, ne-am schimbat ser­vi­ciul. Am început să vorbim mai mult ca niciodată, să ne re­proșăm cele mai neînsemnate lucruri, să ne certăm din orice, să facem liste cu lucrurile pe care ni le do­ream și cu defectele de nesuportat ale celuilalt și, pen­tru scurt timp, am crezut chiar că tot ce se întâmplase fusese doar o mică perioadă de criză peste care urma să trecem. Din frica de a lua viața de la capăt, m-am com­plăcut în ace­lași rol de femeie tolerantă, acceptând de dragul ima­ginii postura de femeie înșelată. El a devenit mai atent, măcinat de sentimentul de trădare, iar eu mai indife­ren­tă și cufundată în aceleași vise.
3. În ziua în care împlineam zece ani de relație, m-a invitat la un restaurant, să sărbătorim evenimentul. Ne-am uitat mult timp unul în ochii celuilalt, într-o tă­cere apăsătoare, și i-am mărturisit că vreau să ne des­părțim pentru totdeauna. Că deși a fost o vreme când îmi construisem toată viața în jurul lui, toate lucrurile care au urmat au distrus totul, ștergând și cea mai mică urmă de încredere și de entuziasm. Eram conștientă că nu puteam juca după niște reguli stabilite dinainte, iar el era un om mult prea calm pentru a reacționa pe mo­ment și pentru a repara lucrurile din mers. Am recu­nos­cut amândoi că ne-am uitat în direcții opuse, că ne-am pierdut undeva, pe drum, în cei zece ani în care ne-am iubit, uitând să mai fim atenți și la cel de lângă noi. Cu lacrimi în ochi, ținându-ne de mână ca în prima zi, am hotărât să ne acordăm libertatea de a mai iubi încă o dată, fără a fi condamnați unei singure relații, în care nu-ți mai găsești de mult fericirea de a trăi și de a fi așa cum simțea fiecare dintre noi. Am lăsat în urmă o iubire frumoasă, care s-a transformat într-o prietenie care ne seamănă - calmă și liniștită câteodată, așa cum e el, și din când în când agitată, așa cum mă simțeam eu în unele nopți. Ne sunăm destul de des, ne întâlnim periodic, ca doi prieteni care vor să se pună la curent cu întâmplările din viața celuilalt, și ne rezumăm la a ne bucura în gând, atunci când ne vedem, că am avut maturitatea de a ne opri la timp.
4. Oricât aș vrea să nu recunosc, divorțul m-a schim­bat. A omorât în mine iremediabil partea care cre­dea în bine, în iubirea necondiționată, până la adânci bătrâneți. A omorât povestea. M-a transformat dintr-un om naiv și luminos la chip, într-o femeie matură și ceva mai responsabilă. Nu mai cred în căsnicia cu orice preț, văzută ca o povară, cu tot alaiul ei de ritualuri, nu mai cred în hârtii care îți schimbă numele, dar care nu îți garantează fericirea. Am ajuns să cred, în schimb, în dragostea simplă dintre doi oameni, manifestată liber, în bucuria de a împărtăși cu cel drag cele mai neîn­semnate lucruri, în gesturile făcute din inimă, nu după manual, și în viața trăită și simțită.
5. Au fost multe momente în care singurătatea se amesteca cu un soi de înfrângere amară, cu deza­mă­girea și sentimentul de neputință. Când ești jos, înfrânt și umilit, nu știi ce ai de făcut mai întâi pentru a ieși la suprafață. După divorț, am suferit cumplit. Mergeam pe stradă și aveam impresia că tot trupul meu e o rană deschisă, pe care o căram după mine oriunde. Îmi sim­țeam sufletul greu și gol, la gândul că mă așteaptă mul­te zile de singurătate, de teamă de necunoscut, de expli­cații pe care urma să le dau în fața cunoscuților mei și de stigmatul de "femeie divorțată”, care m-a urmărit mult timp de la încheierea divorțului. Am trecut peste toate cu capul sus, strângând din dinți până n-am mai putut, convinsă fiind că, deși poate mi-ar fi fost mai la îndemână o împăcare, nu mi-aș fi iertat niciodată mo­mentul în care m-aș fi întors înapoi.
M-am re­găsit ca om, ca femeie, ca iubită, ca pri­e­tenă, ca so­ră. Am tăcut mult și am adunat, timp de nopți la rând, bu­că­țile din mine, a­jungând să fiu acum, du­pă mult timp, așa cum îmi doream altă­dată doar în vis: un om fe­ricit.

Anchetă realizată de