1. Vă mai amintiți momentul exact când ați simțit că mariajul vostru se prăbușește?
2. Ce ați făcut ca să mai salvați căsnicia?
3. Ați divorțat lăsând în urmă prietenie sau ură?
4. În ce fel v-a schimbat divorțul? A reconfigurat felul în care vedeați dragostea și viața?
5. Cum ați depășit singurătatea de după divorț?
SONIA RĂDULESCU,
fotograf, București
1-2. Îmi amintesc perfect. Ieșiserăm amândoi în parc, pentru că îmi doream să beau o cafea. Speram să uit toată tristețea ultimelor luni, toate cearcănele apărute în nopțile de iarnă în care plânsesem fără să mă audă, toate frustrările născute din efortul de a salva un mariaj pripit. Dădusem până atunci vina pe mine, că sunt prea pretențioasă, că am așteptări exagerate, apoi pe tot felul de lucruri exterioare nouă. Îi găsisem scuze, îmi spusesem că trebuie să mai am răbdare, că va fi bine într-un final. Mă simțeam cumplit de obosită. Aveam nevoie de ritualul mărunt al statului la terasă. Credeam, cumva, că soarele ne va face să ne zâmbim din nou și să ne privim cu adevărat, cum n-o mai făcuserăm de multe luni. Și că, privindu-ne, vom regăsi toată frumusețea și căldura care ne-au făcut cândva să ne îndrăgostim nebunește. Speram că ne va readuce pofta de a sta de vorbă, dacă nu ca doi iubiți, măcar ca doi prieteni care înțeleg ce se întâmplă cu ei. Numai că el și-a privit lung și preocupat cafeaua, și-a plimbat ochii spre celelalte mese, a tăcut mult și doar din când în când m-a privit pe furiș, fără să zică nimic. După nici zece minute m-a întrebat, bâțâind din picior, "Hai, o bei odată?”. Și-atunci, brusc, nu știu cum, am simțit că e gata, că s-a stins și ultima urmă de dragoste dintre noi. Nu mai știa cine sunt, nu mai știam cine e, între noi se căscase prăpastia. Era definitiv. L-am privit în ochi cu amărăciune. Și fața parcă i se schimonosise, privirea lui mi se părea murdară, iar buzele păreau ale unui străin. Nu-mi venea să cred că le sărutasem cândva. Mi se părea dintr-o dată foarte urât. Dar nu distanța care se căsca între noi cu fiecare secundă mă uimea, ci disprețul, disprețul enorm pe care îl simțeam crescând în mine. Trebuia să mă salvez, până nu mă urâțeam și eu. M-am ridicat și mi-am păstrat satisfacția de a-mi plăti singură nota. Seara, acasă, i-am spus scurt că vreau să divorțăm. Ca un laș, fără să mă privească în ochi, mi-a răspuns: "Bine, asta voiam și eu, dar nu știam cum să-ți zic”.
3. Ar fi o mare minciună să spun că între noi a rămas prietenie. Și totuși, după ce s-au consumat zilele critice, am putut vorbi iar normal. Ne-am străduit să nu transformăm totul într-un scandal, să nu implicăm prea mult familiile, să nu ne plătim polițele de față cu toți. Am reușit, pentru că ne-am mutat separat foarte repede. Dacă am mai fi continuat să locuim împreună măcar o lună, ne-am fi ucis cu voluptate. Când oamenii nu se mai iubesc, orice secundă împreună e un calvar. Așa, de la distanță, am reușit să economisim destul calm și bunăvoință, cât să putem merge amândoi la Tribunal, să semnăm de comun acord decizia de a trăi separat și să mai bem o ultimă cafea împreună. Ne mai sunăm uneori la sărbători sau la câte-o zi de naștere. Ne spunem doar lucruri exterioare, nimicuri fără sens. Ultima dată când am vorbit, m-am simțit murdărită de falsitatea din el. Mi s-a făcut silă de mine și mi-am promis să nu-i mai vorbesc niciodată. Din păcate, dacă politețea e chestie de educație, sentimentele nu se pot controla. Disprețul profund pentru cine e el îmi va rămâne probabil toată viața.
4. Căsătoria, nu divorțul, mi-a schimbat felul de a vedea lucrurile. Pentru că am înțeles, confruntată cu ea, că e un model depășit, pentru care nu doar femeile nu mai sunt pregătite, ci nici bărbații zilei de azi. Am văzut foarte mulți oameni frumoși care, odată căsătoriți, căpătau brusc prejudecăți despre cum ar trebui să fie celălalt sau cum ar trebui să fie căsnicia, despre ce se cade și ce nu se cade. Prinși în chingile mariajului, oamenii uită cine sunt cu adevărat și încep să facă lucruri în care nu cred. Dacă din vina atâtor frustrări nu-și găsesc amanți sau amante, foarte adesea își ascund trufaș nemulțumirile sub convingerea că dragostea presupune sacrificii și că în general suferința e ceva onorabil. Ocupați să justifice noblețea căsătoriei versus superficialitatea de a trăi liber, nici nu-și dau seama când mariajul li se râncezește, iar iubirea lasă loc "sentimentelor cuvenite”, afecțiunii și dependenței. Fac, parte, din păcate, din categoria aceea de oameni liberi, de care bărbații se tem. Nu suport constrângerile și nu pot oferi dragoste decât în deplină libertate. Pune-mi reguli despre cum se iubește corect și m-ai pierdut definitiv! E o ironie a sorții, dar divorțul m-a ajutat să aflu cine sunt. Ce pot și ce nu pot într-o relație, de ce am nevoie și de ce nu am nevoie, ce merită să accept și care sunt compromisurile pe care n-o să le mai fac niciodată. Dacă refuz să mă mai căsătoresc sau să mai locuiesc cu cineva, nu e pentru că aș crede că toți bărbații sunt porci, ci pentru că nu vreau să-mi transform iubirea într-o cooperativă în doi. Cred în dragoste, chiar mai mult decât înainte. Cred în dragostea aceea delicată și sublimă, care n-are nimic de împărțit cu vizitele la supermarket sau cu spălatul șosetelor, sâmbătă după prânz.
5. În tot timpul acela, în care luptam pentru noi, am purtat în mine greutatea unei suferințe uriașe. Abia când am hotărât să divorțăm, am simțit totul ca pe o mare eliberare. Pentru mine, suferința se încheiase, mi-o consumasem cinstit, luptând în fiecare zi să împiedic prăbușirea. Venise timpul să sufere el. Aveam 28 de ani, nu aveam copii și nu mă simțeam singură, ci vie și liberă să trăiesc cum îmi place.
ANA OLARIU,
programator, București
1. De câțiva ani trăiam într-o lume așezată și cuminte, împlinită de faptul că sunt soția cuiva. Mă hrăneam zi de zi cu gândul, suficient la vremea aceea, că aparțin unui singur bărbat, și încercam din răsputeri să joc rolul femeii care oferă tot, până la ultima suflare și la ultimul gest, pentru fericirea supremă a bărbatului ei. Îmi antrenasem chiar un soi de toleranță jucăușă, care mă făcea să aprob mereu, să susțin necondiționat, să nu ripostez, să înțeleg și să trec cu vederea orice, convinsă fiind că în felul acesta îl voi ține aproape pe omul cu care trăiam deja de zece ani. Însă împlinirea sufletească s-a stins repede, lăsând în loc un mare gol de nemulțumiri. Din doi îndrăgostiți care respirau același aer, am devenit doi oameni obosiți, care de abia se priveau în ochi. Mă gândeam la mine pe ascuns, noaptea, înainte de a adormi, și-mi imaginam o lume aparte, total diferită de cea în care eram personajul principal. Îmi imaginam aventuri, pasiuni fulgerătoare, săruturi prelungi și escapade în cele mai îndepărtate colțuri ale lumii, și de fiecare dată, bărbatul cu care împărțeam gândurile nu era soțul meu. Într-o astfel de noapte, am recunoscut, cu greu, în sinea mea, că mariajul meu se va sfârși. Ardea în mine un foc mult prea mare pentru a fi doar o soție cumsecade și la locul ei. Cuvintele rostite în tăcere au răsunat lung, în trecut, derulând ca un scenariu întors, zi după zi, fiecare moment, până în urmă cu zece ani, când începuse povestea noastră, declanșând în mine un sentiment de vinovăție, pe care nu-l mai puteam controla. Mă împărțeam între femeia care își juca rolul de soție, calmă și răbdătoare, și femeia din timpul nopții, neînțeleasă și pasională. Din acel moment, am încercat să mă ascund și mai mult, de mine și de oamenii din jurul meu, refugiindu-mă în poveștile și scenariile care mă făceau să visez din ce în ce mai mult cu ochii deschiși. La scurt timp, el a mărturisit că mă înșelase cu o colegă de muncă, dând vina pe seama oboselii și pe lipsa de comunicare dintre noi, iar atunci mi-a fost și mai clar că totul urma să se sfârșească.
2. Am încercat amândoi, din acel moment, timp de un an, să lipim niște cioburi care se spărseseră. Eram mult prea speriați de gândul că am putea trăi separat, după zece ani în care fuseserăm nedespărțiți, că urma să facem toate lucrurile singuri. Ne speriau un pat gol, o casă goală și un telefon care urma să nu mai sune. Am încercat școlărește să ne iubim, după reguli clar stabilite, cronometrat și sistematic, să ne atingem programat, ajungând să facem lucrurile doar pentru că trebuiau făcute. Ne-am refugiat în vacanțe scumpe, ne-am renovat casa în care locuiam, ne-am schimbat serviciul. Am început să vorbim mai mult ca niciodată, să ne reproșăm cele mai neînsemnate lucruri, să ne certăm din orice, să facem liste cu lucrurile pe care ni le doream și cu defectele de nesuportat ale celuilalt și, pentru scurt timp, am crezut chiar că tot ce se întâmplase fusese doar o mică perioadă de criză peste care urma să trecem. Din frica de a lua viața de la capăt, m-am complăcut în același rol de femeie tolerantă, acceptând de dragul imaginii postura de femeie înșelată. El a devenit mai atent, măcinat de sentimentul de trădare, iar eu mai indiferentă și cufundată în aceleași vise.
3. În ziua în care împlineam zece ani de relație, m-a invitat la un restaurant, să sărbătorim evenimentul. Ne-am uitat mult timp unul în ochii celuilalt, într-o tăcere apăsătoare, și i-am mărturisit că vreau să ne despărțim pentru totdeauna. Că deși a fost o vreme când îmi construisem toată viața în jurul lui, toate lucrurile care au urmat au distrus totul, ștergând și cea mai mică urmă de încredere și de entuziasm. Eram conștientă că nu puteam juca după niște reguli stabilite dinainte, iar el era un om mult prea calm pentru a reacționa pe moment și pentru a repara lucrurile din mers. Am recunoscut amândoi că ne-am uitat în direcții opuse, că ne-am pierdut undeva, pe drum, în cei zece ani în care ne-am iubit, uitând să mai fim atenți și la cel de lângă noi. Cu lacrimi în ochi, ținându-ne de mână ca în prima zi, am hotărât să ne acordăm libertatea de a mai iubi încă o dată, fără a fi condamnați unei singure relații, în care nu-ți mai găsești de mult fericirea de a trăi și de a fi așa cum simțea fiecare dintre noi. Am lăsat în urmă o iubire frumoasă, care s-a transformat într-o prietenie care ne seamănă - calmă și liniștită câteodată, așa cum e el, și din când în când agitată, așa cum mă simțeam eu în unele nopți. Ne sunăm destul de des, ne întâlnim periodic, ca doi prieteni care vor să se pună la curent cu întâmplările din viața celuilalt, și ne rezumăm la a ne bucura în gând, atunci când ne vedem, că am avut maturitatea de a ne opri la timp.
4. Oricât aș vrea să nu recunosc, divorțul m-a schimbat. A omorât în mine iremediabil partea care credea în bine, în iubirea necondiționată, până la adânci bătrâneți. A omorât povestea. M-a transformat dintr-un om naiv și luminos la chip, într-o femeie matură și ceva mai responsabilă. Nu mai cred în căsnicia cu orice preț, văzută ca o povară, cu tot alaiul ei de ritualuri, nu mai cred în hârtii care îți schimbă numele, dar care nu îți garantează fericirea. Am ajuns să cred, în schimb, în dragostea simplă dintre doi oameni, manifestată liber, în bucuria de a împărtăși cu cel drag cele mai neînsemnate lucruri, în gesturile făcute din inimă, nu după manual, și în viața trăită și simțită.
5. Au fost multe momente în care singurătatea se amesteca cu un soi de înfrângere amară, cu dezamăgirea și sentimentul de neputință. Când ești jos, înfrânt și umilit, nu știi ce ai de făcut mai întâi pentru a ieși la suprafață. După divorț, am suferit cumplit. Mergeam pe stradă și aveam impresia că tot trupul meu e o rană deschisă, pe care o căram după mine oriunde. Îmi simțeam sufletul greu și gol, la gândul că mă așteaptă multe zile de singurătate, de teamă de necunoscut, de explicații pe care urma să le dau în fața cunoscuților mei și de stigmatul de "femeie divorțată”, care m-a urmărit mult timp de la încheierea divorțului. Am trecut peste toate cu capul sus, strângând din dinți până n-am mai putut, convinsă fiind că, deși poate mi-ar fi fost mai la îndemână o împăcare, nu mi-aș fi iertat niciodată momentul în care m-aș fi întors înapoi.
M-am regăsit ca om, ca femeie, ca iubită, ca prietenă, ca soră. Am tăcut mult și am adunat, timp de nopți la rând, bucățile din mine, ajungând să fiu acum, după mult timp, așa cum îmi doream altădată doar în vis: un om fericit.
Anchetă realizată de