OMUL CARE A ÎNVINS URÂTUL

Roua de afin

Trăia cândva aici, într-un cătun din poalele masivu­lui Straja, o fată frumoasă, chinuită încă de la naştere de blestemul orbirii. O chema Constantina şi, în ciuda beznei care îi întunecase viaţa, chipul ei era mereu luminos, iar vorbele ei erau mereu dulci şi mângâie­toare. Fericirea ei cea mai mare era să colinde, cât era ziulica de lungă, prin pă­durile nesfârşite ale Vâl­canului, să asculte foş­ne­tul frunzelor, să simtă aro­ma poienilor, să mângâie petalele florilor ori să-şi îndulcească sufletul cu cân­tecele fermecate ale pă­sărilor. Se zice că avea chip de înger, iar vocea ei avea ceva aparte, o vi­bra­ţie parcă venită din cer, reuşind să îmblânzească me­reu cu ea orice sălbă­ti­ciune a pădurii. Toţi oa­menii locului o iubeau şi se rugau pentru ca Dum­ne­zeu să facă un miracol şi să-i redea vederea. Du­pă un timp, într-o frumoa­să zi de florar, când Con­stantina ieşise iar în pă­dure, rătăcind printre tu­fele înflorite de afin, o vo­ce blândă, ca şoapta unui înger, învălui uşor întrea­ga poiană: "Să te speli în fiecare dimineaţă pe faţă şi pe ochi cu roua florilor de afin, iar când se vor coa­ce, să le mănânci fruc­tele, apoi să te rogi Celui de Sus pentru vederea ta. Şi, mai ales, să crezi, să crezi, să crezi...”. Mare mi­­nune pentru ea o ase­me­­nea întâmplare! Uimită de cele auzite, fata făcu întocmai cum îi spusese vocea. Iar mai târziu, chiar de Sfânta Maria, miracolul se în­făptui: începu să zărească primele raze de lumină. Apoi, frumuseţile lumii i se dezvăluiau rând pe rând, din ce în ce mai mult şi mai clar, până când, spre sfâr­şitul anului, ochii ei albaştri aveau să se limpe­zească deplin. Ce fericire mai mare putea să-i umple sufletul decât aceea de a vedea, după atâţia ani de întuneric, toa­te minunăţiile munţilor care-i împrejmuiau satul, pădurile lor nesfârşite şi tainice sau poienile decupate parcă din rai? De atunci, n-a tre­cut nici o zi în care Con­­stantina să nu-i mulţumească lui Dumnezeu pentru miracolul ăsta nepreţuit care i-a luminat viaţa. A trecut multă vreme de când s-au în­tâm­plat toate astea, dar se spune că fata încă mai zbur­dă şi astăzi prin pădurile Vâlcanului, alinând osteneala drumeţilor. Apare doar în poieni, atunci când se iţesc zorii. Îşi spală chipul şi ochii cu roua florilor de afin, bucurându-se de lumina zilei şi de bunătatea fără sea­măn a Celui de Sus.
"Asta a fost povestea copilăriei mele, cu ea mi-a mângâiat bunica multe seri de nelinişti. O rugam me­reu să mi-o spună, nu mă săturam s-o ascult niciodată. Povestea Constantinei e una din frumoasele legende ale munţilor Vâlcan, e povestea care, într-un fel, poate că mi-a marcat destinul. De-atunci am înţeles că locu­rile astea sunt însemnate de Dumnezeu, că aici stau as­cunse comori unice în lume. De-atunci iubesc pădu­rile astea minunate, de-atunci am început să preţuiesc şi să înţeleg copacii. Cine spune că un copac n-are viaţă e un prost. Aici, în munţii ăştia, găseşti toate lea­curile pământului. Totul e să le ştii, să le înţelegi. Şi, în plus, aşa cum spune povestea, să crezi, să crezi, să crezi...”.

Pădurea cu miracole

Urcăm împreună prin pădurea de la poalele Vâlca­nului, ca doi drumeţi rătăciţi într-un basm. Îmi arată copacii, îmi povesteşte despre ei ca despre nişte se­meni de-ai noştri. Îmi arată apoi florile şi-mi vorbeşte despre ele cu smerenie, ca despre nişte daruri de la Dumnezeu. Îl cheamă Emil Părău şi este unul dintre cei mai cunoscuţi oameni de afaceri din Valea Jiului. Nimic din ceea ce spune, nici un gest, nici o nuanţă a privirii, n-ar putea trăda faima ori statutul lui so­cial. Vorbeşte înconti­nuu, plin de ardoare, ca un co­pil uluit de tainele lumii. Ignoră to­tal telefonul ca­re îi sună ne­contenit din­tr-un buzu­nar, nu vrea să ştie de nimeni şi de ni­mic. Aici, în miezul pă­du­rii, uită de tot ce-i lu­mesc, trecând hotarul în­tr-o dulce şi impertur­ba­bilă re­ve­rie. "Mă gân­desc aproa­pe cu invidie la strămo­şii noş­tri, care trăiau simplu şi-aveau mereu răgaz să se roage ori, pur şi sim­plu, să şadă pe prispă şi să se gân­deas­că. Astăzi trăim într-o lume anapoda. A­tât de fru­moasă e viaţa asta, iar noi ne pierdem în lucruri atât de mă­run­te...”.
Munţii Vâlcanului sunt plini de po­veşti. Aici au trăit dacii, prin codrii ăştia hoinărea viteazul oştean Stra­ja, aici se pri­păşeau ves­tiţii haiduci ai lui Neag, pe crestele uria­şe ale Vâlca­nului îşi aveau sălaşul stri­goii. Emil Părău îmi po­ves­teşte tot, pe nerăsu­flate, bu­cu­­rându-se ca un copil de răgazul ăsta mirific. Vrea să-mi arate toată pădurea, să-mi dezvăluie toate taine­le ei, aici se simte el pe de­plin fericit, aici şi acum e cel mai aproape de Dumne­zeu. Aface­rile îl agasează, decorul sumbru al Lupeniu­lui îl deprimă, oamenii banali şi lucrurile mărunte îl plictisesc, năra­vurile lu­mii de astăzi îl înfricoşează. Doar aici, între copacii ăş­tia străbuni, simte el rostul şi bucuria deplină a vieţii.
"Uite, vezi fagul ăla? E bătrân tare, gata să moa­ră. Şi uite-te aici, în jurul lui. E plin de puiandrii. Asta face copacul în anul în care simte că moare. Se încar­că cu jir şi lasă la poalele lui lăstari. Înainte să moară, face fructi­ficaţie ca să lase urmaşi. Să mai zică cineva că arborii n-au viaţă şi înţelep­ciune. Iar ţăranul ade­vărat ştie asta, şi când vede că cireşul lui nu mai face cireşe, se duce la el cu barda şi-i zice: «No, io să ştii că te tai!». Şi-apoi îi cres­tea­ză puţin coaja cu barda, doar aşa, ca să-l sperie niţel. Iar cireşul chiar se spe­rie şi crede că o să moară. Şi-atunci face repede pui. Lasă urmaşi la poalele lui. Natura asta e plină de mi­racole. Totul e să le vezi”. Din depărtare se-aude un tunet. Pă­durea pare că se înfioa­ră şi începe să se fră­mân­te uşor. "Nu, n-o să vină ploaia acum. Mo­lidul are încă coroana des­chi­să. Când simte că vi­ne ploaia, îşi ridică ra­murile, ca să se apere”.

Moartea căprioarei

S-a născut aici, la Lupeni. A copilărit însă la ţară, lângă bunici, unde a prins obiceiuri despre care astăzi nu se mai pomeneşte. La opt ani a stat cu oile la stână ori cu vacile la păşune, a mers la arat cu boii ori la sece­­riş. Pe-atunci, toată lumea muncea pe brânci, doar pentru strictul necesar. Dacă într-o familie erau, să zi­cem, trei copii, se ştia că peste iarnă e nevoie doar de zece saci cu făină. Iar dacă nu era un an prea mănos şi ieşeau numai opt saci, mergeau la târg şi îşi vindeau un viţel sau un porc, cumpărând apoi doi saci cu făină şi poate încă ceva de îmbrăcat pentru copii. Toate aveau o rânduială şi-o tihnă dumnezeiască, oamenii ştiau să trăiască frumos. "De-atunci cred că am învăţat cum să-mi gospodăresc viaţa. În afaceri, nu mi-am propus niciodată să agonisesc nu ştiu câte averi, mă mulţu­mesc cu un trai decent, iar cu ce câştig în plus, prefer să-i ajut pe alţii ori să dau la mânăstiri şi biserici”.
Pădurea asta uriaşă era locul lui de joacă. Îi ştia ca în palmă fiecare cotlon, îi cerceta cu nesaţ fiecare tai­nă, sperând că poate într-o zi o va întâlni aici pe Con­stan­tina, frumoasa fată din povestea bunicii. Mai târ­ziu, dragostea lui enormă pentru pădurile astea secu­lare l-a îndemnat ca, după terminarea studiilor, să-şi alea­gă o carieră chiar în domeniul silviculturii. S-a angajat la un Centru Silvic de lângă Petroşani, pe un post de simplu recepţioner. În 1984, s-a transferat la Oco­lul Silvic din Lupeni, fiind avansat la rangul de teh­nician. Printre altele, treaba lui era şi aceea de a ţine sub ocrotire traiul şi liniştea pădurilor. Pentru asta, a pri­mit în dotare pentru prima oară o puşcă. A fost un mo­ment de grea cumpănă în viaţa lui. Uşor, uşor, puş­ca aia blestemată îl smintise de-a binelea. Devenise parcă altcineva, un om de nimic, plin de trufie, cu sen­timentul perfid că e ca un zeu de puternic. Iar rătăcirea asta avea să-l coste cumplit.
Într-o dimineaţă senină de primăvară, când roua pădurii încă nu se zvântase, Emil Părău urca cu puşca pe umăr, printre copacii abia treziţi din somn. Avea un pas hotărât, ştia prea bine unde vrea să ajungă. Şi după vreo oră de mers, se ivi în faţa lui un luminiş desprins din cel mai frumos vis. Cât vedea cu ochii, era doar un co­vor imens de brânduşe. Aici era locul ştiut. S-a aşe­zat la marginea poienii şi a rămas nemişcat acolo, cu puşca lângă el, cercetând cu privirea desişurile din de­părtare. Nimic din frumuseţea acestei privelişti ireale nu-l mai încânta, nici un gând luminos nu-l mai făcea să tresară. Stătea acolo ghemuit, ca o fiară flămândă, cu mintea întunecată şi privirea sălbatică, gata să se nă­pustească la cea mai mică mişcare. Şi n-avea să aş­tepte prea mult. După doar câteva minute, cam la vreo 50 de metri distanţă, un ciopor de căprioare ieşea agale în luminiş, înviorându-şi parcă ochii în adierea dimi­neţii. N-au apucat să meargă prea mult. Un bubuit asur­zitor a învăluit tot muntele, risi­pindu-se apoi într-un ecou macabru. Niciodată nu va uita ecoul ăsta îngrozitor, sunetul ăsta al morţii. Acolo, la 50 de metri distanţă, zăcea răpusă o căprioară. Când a ajuns lângă ea, tocmai îşi dădea duhul. Icnea uşor şi de-atâta du­re­re avea lacrimi în ochi. Imaginea asta îl va urmări toată viaţa, ca o pedeapsă nesfârşită şi chi­nuitoare. Nu mai avea putere nici măcar s-o atingă. A lăsat-o acolo, por­nind înapoi, spre pădure, în hohote de plâns. De-atunci, n-a mai atins puşca aia blestemată nicio­dată. Tot de atunci, urcă periodic muntele doar ca să lase bulgări de sare pe lângă sălaşurile căprioarelor. "În ziua aia neagră, doar diavolul putea să-mi întu­nece mintea în halul ăsta. Mi-a rămas ca o rană urâtă în piept care încă mă doare şi astăzi”.
Un nou tunet răsună din depărtare, dar molidul încă stă cu coroana deschisă. Urcăm o costişă abruptă şi la capătul ei, în faţa noastră, se înalţă o stâncă uriaşă. Se numeşte Stânca Popii. Undeva, sus, un frasin pribeag răsare din piatra asta perfect verticală, ca o anomalie a naturii. Iese puţin pieziş şi apoi se încovoaie brusc, ţâşnind semeţ către cer. "Natura se adaptează mereu, totul e s-o lăsăm în pace. Când tai un copac, trebuie să ştii pe care să-l tai. Aici, la munte, pădurea se reface continuu, dacă nu se taie haotic. Eu fac afaceri cu lemn, dar respect pădurea ca pe cea mai de preţ co­moa­­ră lăsată de Dumnezeu. De când e omul pe pă­mânt s-au tăiat copaci. Nu-i nici un păcat, ba chiar e necesar lucrul ăsta, dacă se face cu ştiinţă şi cumpă­tat”.
În 1991, Emil Părău a luat 5000 de lei de la C.A.R., bani cu care şi-a cumpărat primul camion carosat. Era un hârb ruginit care urma să fie dat la casat. Într-o lună l-a făcut ca nou şi-apoi l-a pus la treabă. N-avea carnet, aşa că a trebuit să plătească un şofer. În scurt timp, a reuşit să-şi scoată banii investiţi. Apoi, a cumpărat un buldozer. Tot hârbuit, ca vai de el. Cu chiu, cu vai, l-a reparat şi pe-ăsta şi după câteva luni a scos banii înzecit. După vreo doi ani, a cumpărat primul gater. Apoi a investit în turism. A deschis o pen­siune la Straja şi încă una la Câmpul lui Neag. Era deja, aşa cum se spune, un om de afaceri prosper. Şi totuşi, ceva nu-i era chiar pe plac. Simţea cum toate astea îl transformă, îl înstrăinează. Era adesea fudul, mândru de banii lui, era uneori lacom sau aspru cu oamenii lui de nădejde. Zilnic se risipea în socoteli de tot felul, în anturaje cu oameni de nimic, în combinaţii şi întâmplări vicioase, care îi otrăveau, pe nesimţite, sufletul. Uşor, uşor, avea să devină pesemne şi el, ca atâţia alţii din Valea Jiului, un şmecher cu bani, un despot dispreţuitor, demn doar de sila concitadinilor lui. Simţea toate ameninţările astea şi în adâncul sufle­tului îl apăsa mereu o grea amărăciune, ca o boală sâ­câi­toare. Era tot mai clar că trebuie să facă ceva pentru a-şi regăsi liniştea şi res­pec­tul de sine. "Schimbarea nu poate să vină aşa, deo­dată. Alea-s poveşti, că apare în viaţa ta un moment în care nu ştiu ce lucru extra­ordinar ţi se întâmplă, o re­velaţie subită care îţi schim­bă total ideile şi modul de viaţă. După părerea mea, schimbările fundamentale nu vin decât după multă trudă şi smerenie. Şi iar îmi amin­tesc de povestea bu­nicii: trebuie să crezi, să crezi, să crezi...”.

Minunile de la Straja

Totul a început în anul 1996, pe 21 mai, chiar în ziua Sfinţilor Con­stan­tin şi Elena.Câţiva angajaţi de-ai lui Emil Părău, de la cabana din Straja, au descoperit uluiţi, într-una din camere, un bec ciudat în care, în loc de filament, ardea o lu­mină în formă de cruce, având dife­rite culori. Nimeni nu mai văzuse vreodată aşa ceva şi nici un specia­list n-a ştiut să explice feno­me­nul. Cu toţii aveau pe buze aceeaşi între­bare: "Să fie oare un semn?”. În zilele următoa­re, toată presa vuia despre "minunea de la Straja”. Sute de curioşi veneau aici să vadă ciudă­ţenia şi nici unul nu putea să priceapă cum a apărut crucea aia acolo. Până într-o zi, când un turist german a scăpat becul din mână şi toată vâlva s-a domolit. Dar după fix 40 de zile, în aceeaşi odaie a apărut un bec identic. Aceeaşi cruce, aceeaşi lumină, aceleaşi culori. Era acum lim­pede pentru toată lumea că grozăvia asta nu mai era deloc ceva întâmplător. În acelaşi timp, tot mai mulţi oameni de-ai locului po­vesteau că li s-au ivit în cale, într-un loc din mun­tele Straja, numit Pârâul Crucii, fel de fel de năluci îm­brăcate în uniforme mili­tare din primul război mon­dial. Apăreau după ploa­ie, aproape în acelaşi loc, şi erau în­văluite într-o pâclă care se risipea imediat după ce vedeniile dispăreau. Emil Părău era fascinat de toate întâmplările astea. Curând, avea să afle că tocmai în locul acela, la Pârâul Crucii, muriseră în primul război mondial sute de soldaţi ro­mâni. Iar că în toţi munţii ăştia ai Vâlcanului au pierit atunci cam 5400 de mili­tari."L-am întrebat pe călugărul Varlaam, stareţ la mâ­năstirea Sadova, ce-ar putea să însemne toa­te poveştiile astea cu vedeniile de la Pârâul Crucii. Mi-a zis că asemenea apa­riţii pot fi în locuri unde au murit oameni, fără a fi îngropaţi creştineşte. Poveştile astea se legau prea tare între ele ca să mai poată fi vorba doar de simple coincidenţe”. S-a hotă­rât să înal­ţe aco­lo, chiar pe vârful Straja, o cruce uriaşă de fier, întru pomenirea celor căzuţi în munţii Vâlcanului şi pentru tihna lor veşnică. În octombrie 1996, crucea era ridi­cată. Avea vreo 20 de metri înălţime şi ţâşnea chiar din muchia muntelui. Zeci de oameni au venit la sfin­ţirea ei, creştini din toată Valea Jiului, preoţi mulţi şi călu­gări, curioşi din toate col­ţurile ţării. Era o zi mo­horâtă, norii grei aco­pereau tot muntele. Acolo, în vârf, nici o bu­căţică din cruce nu se putea zări, de par­că o înghiţise pământul. Şi tocmai atunci când totul era pre­gătit pentru deschiderea slujbei, pâcla aia neagră şi grea s-a ridicat că­tre cer, dezvelind încet uriaşa cruce. Uluiţi, oamenii au început să forfotească şi să se în­chine ca în faţa unui miracol. "A fost, într-adevăr, ceva incredibil. Toată presa a scris atunci despre feno­menul ăsta ciu­dat. Iar noi, cei care ştiam istoria locu­rilor, am luat povestea asta ca pe un nou semn”. De atunci, în fie­care noapte senină, crucea se vede acolo, pe vâr­ful Stra­ja, plină de lumini, ca un mănunchi de stele atâr­nate de cer. Emil Părău era ctitorul ei, iar gândul ăsta îi umplea sufletul de mândrie. "Nu, nu era bine deloc ce mi se întâmpla. Îmi plăcea să aud cum mă laudă lu­mea, cum zic oame­nii despre mine că sunt ca un sfânt, doar pentru că am ridicat crucea aia. Nu scăpa­sem deloc de răul din mi­ne. Singurul lucru bun pe care îl mai aveam era doar bucăţica asta de voinţă prin care doream să mă eli­berez de toate năravurile”.

Rugăciunea inimii

Povestea crucii i-a tulburat parcă şi mai tare sufle­tul. Toate îi mergeau perfect, firma avea profit, anga­jaţii erau mulţumiţi, familiei nu-i lipsea nimic. Şi to­tuşi, avea mereu o nemul­ţu­mire, nu se putea bucura de nimic, simţea tot timpul o gheară în suflet. În plus, îl chinuiau de la o vreme nişte du­reri cumplite de cap, însoţite de puseuri ameţitoare de tensiune.Toate ana­lizele erau perfecte, nici un medic nu reuşea să afle vreo cauză. A început un trata­ment pentru reglarea tensiunii, dar fără prea mari rezultate. Atunci s-a ho­tărât să încerce şi altă cale. A mers din nou la Varlaam, stareţul mânăstirii Sadova, sperând să-şi găsească la el alinarea. "Păi, ce-ai cre­zut?”, i-a zis călugărul. "Că lupta asta cu diavolul e aşa de uşoară? Crezi că lui îi place ce-ai fă­cut, că ai ridicat cru­cea aia? Nu crezi că l-ai stârnit şi mai tare?”. Atunci a înţeles că boala lui n-avea nici o legă­tură cu inima ori cu capul. A în­ce­put să meargă la biserică şi să se roage. O fă­cea şi până atunci, dar spo­radic şi fără prea mare convin­gere. De data asta, o spai­mă nelămurită, poate spaima de moar­te, dădea parcă ghes sufletului său să se lase cuprins de o fericire nebă­nui­tă şi tainică atunci când se ruga şi îi vor­bea lui Dumnezeu. Apoi, uşor, uşor, a în­ceput să re­nun­ţe la tra­tamentul me­di­cal şi să bea in­fu­zii cu ceai de păducel. Iar când se în­tâmpla ca tensiunea să o ia din nou razna, spu­nea nu­mai­decât Ru­gă­ciu­nea inimii, inspi­rând adânc aerul ca pe o sevă tă­mă­dui­toare şi lepădând apoi tot răul din el. A făcut toate as­tea ani de zile, cu sme­re­nie şi-o credinţă de neclintit. Până când, în­cetul cu încetul, a în­ce­put să pre­­ţuias­că din nou viaţa, de data asta cu o în­sufleţire aparte, nebă­nuită până atunci. Nici un eşec nu-l mai întrista, nici o ameninţare nu-l mai spe­ria, nici o ticăloşie nu-l mai înve­nina.
"Până la urmă, orice se poate re­zol­­va dacă ai bu­nă­voinţă şi ştii să te rogi. Până atunci, îmi compli­cam viaţa cu tot felul de nimicuri, mă lăsam dus de val şi mă încărcam mereu cu senti­mente nega­tive. Acum, pot să spun că am învă­ţat să trăiesc din lucruri simple. Nu mă uit la televizor, nu conduc maşi­na, nu mă îm­pru­mut de la bănci, nu trăiesc în lux. Sunt mul­ţumit că am o afacere bună, cu care pot să asigur liniştea fa­miliei şi a celor aproape 300 de angajaţi ai mei. În plus, am o listă de la pri­măria din Lupeni cu 700 de familii ne­voiaşe pe care le ajut cu lemne în fie­care iar­nă. Nu mă laud câtuşi de puţin, vreau doar să spun că şi as­ta m-a ajutat enorm să-mi găsesc liniş­tea. Şi mă rog tot tim­pul la Dumne­zeu ca lucrurile să ră­mână aşa”.
Pe lângă toate astea, ascultând de îndemnul călu­gărului Varlaam, Emil Părău a mai ridicat o redută în lupta lui cu diavolul. În 1999, mai jos puţin de cruce, într-un loc numit "La Cons­tantin”, a ridicat o biserică din lemn, alegând hramul Sfinţilor Constantin şi Ele­na. Ziua în care s-a rugat prima oară acolo a fost cea mai mare sărbătoare din viaţa lui.A stat singur două ore în faţa altarului şi a plâns de bucurie, ca un copil. Apoi, în anul 2000, s-a hotărât să or­gani­zeze chiar în Vinerea Mare a Paştelui o procesiune care să imite drumul plin de cazne al lui Iisus de pe Dealul Golgota. Sute de oa­meni, copii, fe­mei ori bătrâni sufe­rinzi, au dus pe umerii lor o cru­ce grea, de peste 100 de kilo­grame, pe un tra­seu anevoios de 12 kilometri, până sus, la bise­ri­cuţa din muntele Straja. De atunci, în fiecare an, în Vinerea Mare, se repetă povestea. "Dru­mul Crucii” de la Straja adună mii de oameni, veniţi din toate colţurile ţării, pentru căinţă şi iertarea pă­catelor.
"E uimitor să vezi tot muntele ăsta plin de oameni care urcă tăcuţi, purtând pe braţe dita­mai crucea. Să-i auzi cum şoptesc rugăciuni, să le vezi chipurile sme­rite... Îţi zic eu, nici un rău nu poate să stea în calea credinţei”.
Ieşim din pădure şi văd sus, pe creastă, crucea uriaşă de fier. Deasupra ei, un nor fioros ca un balaur o apasă parcă pe creştet. Tunetele s-au înteţit şi-un vânt rece tulbură pădurea.
"Uite molidul de-acolo. Vezi cum şi-a ri­dicat ra­mu­rile? Înseamnă că ploa­ia e aproape. Hai să ne adă­postim în bise­rică”.

Fotografiile autorului